Incandescenţe XVII

Perle

Neciobite cad
în versul alb, măiastru
perle de suflet.

La o cana cu vin

Cuprind lumina

lacrimi pe buza cănii,

umbre pe buze.

Dragoste platonică

Vis de iubire -
petale de suflet
neofilite.
(2017)

Ploaie de mărgăritar

Curge uitarea,
ploaie de mărgăritar,
pe jalea lumii.

***

Se preling tăceri,
ploaie de mărgăritar,
peste uitare.

***

Răpăie gânduri,
ploaie de mărgăritar,
răscolind tăceri.

***

E jalea lumii
ploaie de mărgăritar,
potop prin gânduri.

***

Straturi de humă...
Arar răsar amintiri...
Mărgăritare.
(2017)

Acelaşi titlu,
"Ploaie de mărgăritar",
alte istorii.

Lănţişorul de argint (2)

Povestea incepe aici

Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.

Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.

Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.

Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.

Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.

Adoarme şi visează a treizecea oară
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă

şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.

Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.

Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţişi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:

"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept singurel şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
și în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,

trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână

şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptul înserării pe-alei triste, pustii.

Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."

Soarele intră în casă prin fereastră
și zarea se dezvăluie senină şi albastră.
Fata zâmbeşte din patul deranjat
de cât s-a zvârcolit, de tot ce a visat.
(2017)

Continuarea are link aici, acum că am scris-o. Până la (ne)fericitul eveniment mergeţi la confratele Eddie, consultaţi tabelele şi străbateţi cărările care pornesc din ele. Nu aveţi nevoie de parolă. Parol!

Lănţişorul de argint (1)

Soarele cerne printre nori viorii
umbre prelungi pe-alei triste, pustii,
vântul alintă, frunze şoptesc,
de neînţeles, un secret nelumesc.

Ea păşeşte alene printre umbrele dese,
vântul prin plete tandru-i se ţese,
în privire-i sticleşte o urmă de teamă,
dar iubirea-i ispita ce-o leagă şi-o cheamă.

În noaptea adâncă, cu surâsul pe gură,
cu ochii arzători, cu vorbe ce fură
suflarea oricui le-ascultă, le soarbe,
mângâieri pricepute şi dorinţe vii, oarbe,

el o aşteaptă ca pe stropul de ploaie,
însetat de lumina din cosiţa-i bălaie,
de căldura din trupu-i mlădiu şi subţire,
de inima ei, dar nu de iubire.

O cuprinde în braţe, o sărută aprins
pe buze, pe pleoape, pe-obrazul încins.
Ea îşi răsfiră degete blânde
prin părul lui negru, deodată flămânde.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage fulgerat. Cu un nor
în privire care-acuză şi arde
o împinge cu ură. Ea ţipă şi cade.

El se întoarce şi pleacă. Ea-l cheamă
cu glasul firav şi cuprinsă de teamă.
Îl întreabă de ce, îl imploră să stea.
El se opreşte cu spinarea la ea.

"Fată nebună, nu chema ce nu ştii
când umbli prin noapte pe-alei triste, pustii.
În noapte se-ascund fioroase secrete.
Mă mână spre tine nu iubire, ci sete.

Azi te-a salvat lănţişorul de-argint,
dar când mai tânjeşti sărutări şi alint
mă caută iar printre umbrele nopţii
de vrei să încerci cărările sorţii."

Apoi o priveşte. Pe obraz o arsură
se închide-n secunde, iar, prin zâmbet, în gură
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
"Mi-e sete de tine, mi-e sete şi jind."
(2017)

Continuarea aici.
Alte scrieri sub acelaşi titlu s-au reunit în tabelul gazdei noastre, Eddie .

Mărturisire

Visând mi-am înşelat neîmplinirea
şi lacrimi mi-am uscat pe faţă.
Cu glas micuţ mi-am povestit închipuirea,
cu sufletul lihnit, rătăcitor prin ceaţă.

Apoi m-am ghemuit în mine cu mânie
fiindcă visul îmi era atât, numai un vis,
împachetat, legat cu şnur într-o cutie
de întuneric şi de frig... Un vis ucis.

Şi m-am certat cu lumea şi cu mine,
m-am împăcat cu lumea uneori,
pe mine m-am lăsat să-mi fie bine
de la apus până la primii zori.

Dar când se face dimineaţa zarea albă
până-n adânc de suflet sterp, flămând,
se-aprinde ca un far furie oarbă
şi-mi mistuie-n lumină orice gând.

Atunci mi-e adevărul mai aproape,
mi-e prietenul cel vechi şi cel mereu,
şi dacă mai curg râuri pe sub pleoape
nu e nimic... Tot râuri sunt şi eu.

Râuri de vis şi râuri de lumină
sting şi mânii, sting şi neîmplinire,
se rânduiesc prin mine şi m-alină,
cu glas micuţ vă fac mărturisire.
(2017)

Cu visuri mai senine la Eddie vă aşteaptă
şi ceilalţi duzinari. Să ţineţi calea dreaptă!

Minte de copil

Minunea cea strălucitoare a coborât din cer.
Stele in zbor s-au împletit în dansul efemer.
Apoi, atent îmbrăţisate, acoperă pământul.
Le spulberă şi le desparte, încrâncenat, doar vântul.

Minunea fragedă şi rece a invadat văzduhul
şi cotropeşte cu pasiune şi inima, şi duhul.
De-aceea stau uimită-n geam ca-n anul de demult
când m-am pierdut întâi şi-ntâi în astfel de tumult.

Credeam, cu mintea de copil, că stelele în zbor
au în baghete lungi de magi un nesfârşit izvor
şi-i aşteptam să-mi povestească de vrăji ce înmulţesc
astrele nopţii, le îngheaţă şi ni le dăruiesc.

Dar, în înţelepciunea lor, magii ce-aduc ninsoare
n-au apărut la ruga mea făcută cu fervoare,
chiar de-am promis doar coroniţe la capătul de an
şi că-i primesc cu dulci gogoşi ce umplu un lighean.

Magii sunt foarte responsabili, ţaţe mi-au explicat
şi le-a părut că-i amuzant, dar eu cred că-i păcat
să nu te laşi purtat în zbor de stelele de nea
prin amintiri în care lumea din vrajă se ţesea.
(2017)

Magii cuvintelor s-au adunat la Eddie că să ne destăinuie calea către vrăjile lor.

Mai aproape de pol

Călătorea prin viaţă - prin lunci, prin văi adânci
şi cucerise munţi, urcând semeţ pe stânci.
Oraşe mari şi mici, sate uitate-n vreme
încă-i ştiau de paşi. Şi, fără a se teme,
trecuse prin deşert - al inimii şi-al minţii -
şi întâlnise oameni. În pragul neputinţei,
l-au ridicat din nou şi drumului l-au dat
ca să-l supună iar sub mersu-i apăsat.

Îl mistuia o sete. Mereu mai nesătul,
nu se putea opri. Nu îi erau destul
din zare până-n zare pământul şi nici marea.
Îl mistuia o sete şi-l înghiţea cărarea.
Până când, obosit, pe un peron de gară
a ridicat din praf, stricată şi bizară,
o antică busolă c-un ac ce indica
mereu către un pol care călătorea.

În parte plictisit, în parte curios,
s-a aşternut la drum şi cât a mers a ros
şapte perechi de cizme, de şapte ori răbdarea,
căci polul îşi schimba neistovit cărarea.
Simţea că e aproape şi iar se depărta,
dar parcă un blestem din urmă îl mâna
să caute, să afle, s-ajungă pân' la pol,
chiar de ar trebui lumii să-i dea ocol.

Într-un amurg de vară când soarele curgea
sub geana aurie a mării şi-nroşea
prin nori subţiri petale de trandafiri mirate
şi timpul se oprise ca să le strângă toate,
acul busolei şi-a încetat mişcarea,
înţepenit spre-o fată frumoasă ca visarea,
subţire, mlădioasă, cu tenul măsliniu,
cu pletele ca focul şi ochi de-un verde viu.

Nu ştiu ce vrajă i-a făcut creola,
dar s-a oprit din drum şi şi-a pierdut busola.
(2017)

Mai e un pol care ne e aproape
celor ce învârtim cuvintele pe clape
ca să iscăm poveste, vers şi snoavă.
Aflati-ne fără un bob zăbavă!