Singurul lucru pe care îl au în comun

Azi cântăm.
Am lăsat deoparte pixurile,
am uitat de toate instrumentele ascuţite.
Unele lasă urme nobile,
sânge albastru
din cel strâns în urna aceea
în care ar fi trebuit să ascund
cenuşa gândului
din calea vântului.
Altele fac sângele cel adevărat să iasă la lumină,
ruginiu şi stins,
o pată pe albul imaculat al pânzei,
al hârtiei.
Şi hârtia are muchii ascuţite.
Da, dar înainte de a fi strânsă în pumn,
înainte de a fi făcută ghem.
E bine să depeni hârtia cât e încă nepătată,
cât încă n-au ars-o cerneluri.
Jocul de lumini şi umbre ucide curiozitatea.
Urmele de cenuşă
ar putea să te facă să o întinzi
ca pe o petală de trandafir
din care ai scurs seva.
Azi cântăm fără cuvinte,
fără regrete,
fără mirări.
Cântăm despuiaţi de ele,
alb, cu altfel de emoţie.
Una pe care cuvintele nu o pot prinde
ori n-o pot cuprinde.
Şi-atunci ne rămâne închisă
într-un zâmbet,
într-o lacrimă,
într-o clipă.
Singurul lucru pe care
toate acestea îl au în comun
e trecerea.
(2014)

Noiembrie

Îmi curge prin vene noiembrie iar,
îmi curge în râuri de frunze pe vânt,
îmi lasă în vreme un semn de hotar
între mine şi mine, cea din cuvânt.

Îmi intră noiembrie-n inima plină
de toamne-adunate din vârstele mele,
în cuibar închegat din scântei de lumină
culese din ploaia de frunze, de stele.

Se prelinge noiembrie în oase pe-ascuns,
se închide-n durere ca şi cum i-ar fi casă,
îmi sărută obrajii cu ploi şi-i de-ajuns
ca să iert şi mă minte că-s încă frumoasă.

Despletit se răsfiră prin pletele mele
şi-i devin prelungire din zare în zare.
Sunt noiembrie eu ca o horă de iele,
închegată din vânt, luând din flăcări culoare.
(2014)

Timpul ne-alungă în toamna târzie,
înfiorări ne cuprind în decorul aprins,
cuvântul ne-adună şi iar ne îmbie
să ardem în el păstrându-l nestins.
Şi-apoi ne găsim într-un loc primitor
şi citim lângă sobă despre-un gând, despre-un dor...

Dor cuminte

Am lăsat timpul să domolească furtuna,
am lăsat liniştea să cadă pe timp,
am lăsat noaptea să-şi adauge luna,
am lăsat răsăritul să se spele pe chip.

N-am înţeles şi-am cătat adevărul,
nu l-am găsit şi-am uitat să-nţeleg.
Nici n-am nevoie să muşc iarăşi din mărul
ispitei spre-a şti. Vreau mărul întreg.

N-am judecat şi am dat ce-am cerut
când să nu fiu judecată pretind.
Când în mister te-ai cuprins şi-ai tăcut
mi-am amintit de tăcere cu jind.

Căci şi pe mine tăcerea mă-mbie
în adăpostul ei cald şi pufos.
Priviri se opresc pe acea cochilie
în care nimic niciodată n-a ros.

Mi-s nopţile blânde, cuvinte nu-mi pleacă,
ci mi se-adună cum ştiai înainte.
Inima timpul îl bate, nu-i seacă,
tu îmi lipseşti, dar doru-i cuminte...
(2014)

Vindecare

În timp ce pensula îi dezmierda tabloul,
în timp ce pânza îşi pierdea din puritate,
halba de bere se golise jumătate,
iar din ţigară lângă filtru rămăsese scrumul.

Cu degetele răsfirate, tremurând nervos,
îşi răvăşise freza din nou, a suta oară.
Pe masă, în pachet avea doar o ţigară,
iar prin fereastra largă-l privea un cer lăptos.

Se destrămau cocorii către zare,
nori se-ntremau în flăcări din geana de lumină,
dorul albastru se stingea în vină
şi flori se răzvrăteau în ultima visare.

Într-un dovleac se cuibărise spaima
arzând prin ochii larg deschişi în noapte.
Tăceri prelungi se desfăceau în şoapte
de fâlfâiri de aripi amintindu-i taina.

Fiori de frig, fiori de teamă deasă
îl scuturau din amorţirea firii.
Pietre ieşeau din somnul nemuririi
şi se făceau nisip în scrâşnetul de coasă.

În ochii de pisică lucea un colţ de iad
pe-o pată de-ntuneric cu umbra şi mai neagră,
alunecare iute, groază care aleargă
pe-acoperişuri ude în timp ce stele cad.

Maşina timpului încremenise în rugină.
Cu sufletul la gură, ţinându-şi răsuflarea
se-oprise clipa. Neîntâmplată, întâmplarea
dormea în aşteptarea seminţei de lumină.

Tabloul său lugubru înlănţuise-n ramă
un colţ întunecat de suflet chinuit.
Îi amintea coşmaruri şi cât a suferit...
Culorile şopteau de crâncena lui teamă.

Eliberat de demoni, a luat o pânză albă
şi l-a acoperit. Stafia spaimei lui
a dispărut sub giulgiu. De-atunci apusul nu-i
decât moment de zâmbet şi de visare calmă.
(2014)

Din sărbătoarea de import şi duzina de cuvinte
un tablou mi s-a ivit într-un colţ ciudat de minte.
L-am pictat cu-alte unelte decât cele-obişnuite
fiindcă pânza şi penelul mie nu mi-s potrivite.
Iar la urmă, leacul meu nu-i să îl ascund de mine,
ci să îl aduc la Eddie printre scrieri mai senine.

Diamant

Perfecţiune ce spintecă lumina-n şlefuire,
făcută să împodobească o altă perfecţiune
cu muchii ascunse care taie genune
în suflet şi-o umplu cu vis - peste timp arcuire.

Legământ veşniciei când ne sunt frunze-n vânt
clipele focului, clipele setei de ploaie,
când curajul cel orb ramul nu şi-l îndoaie
de teamă de ce-i neştiut pe pământ.

Un bob de lumină ce întrece oţelul
în lupta cu timpul şi materia surdă,
un fulger de gând ce n-avea să se-audă
când în el, fără tunet, se-adunase tot cerul.

O ispită ce prinde înăuntrul ei stele
şi-apoi le împrăştie iar împrejur
desfăcându-se-n raze care trec de contur
şi dansează lumina ca o horă de iele.

Diamant

(acrostih inspirat de Matilda)

Desferecat din tină,
Inimă de lumină ,
Adevăr şi dorinţă,
Mărturiseşte credinţă
Aprinsă de iubire
Niciodată trădată,
Taina şi dezvăluire.
(2014)

Diamant în cuvinte au scris astăzi cu toţii
şi-l lasă-n vitrină în cumpăna sorţii,
să furăm înc-un zâmbet, să ne pună pe gânduri
când citim diamantul - raze vii printre rânduri.

Următorul paragraf

Un arhivar de amintiri
rafturi umplea, umplea sertare
cu file strânse în dosare
supuse lentei prăfuiri.

Totul se ordona precis,
c-un simţ al vremii infailibil,
detaliat şi-aşa sensibil
încât le-ai fi găsit şi-n vis.

Un raft pe-o stinghie fragilă
a scârţâit, a pârâit
şi-apoi s-a răsturnat subit
rupând ori rătăcind o filă.

Iar arhivarul, schimbând feţe acre,
s-a apucat de reparat
şi-apoi de strâns şi ordonat
dosarele cu pagini sacre.

În rama vechiului dulap,
cioplind un şanţ cu dalta,
a introdus, luat de gata,
înc-un sertar în care-ncap

anexele adăugate
ca prelungiri în viitor,
urmări ce au avut izvor
în amintirile-arhivate.

La radio se întâmpla
pentru a nu ştiu câta oară
o melodie: o chitară,
un glas vibrant care uimea.

Senzoriala experienţă
lipsea din raftul răsturnat
şi, pe deplin emoţionat,
a-nlocuit acea absenţă

cu amintirea mai recentă,
în alt dosar, pe altă filă
ce-şi aştepta praful, umilă
în trecerea indiferentă.

În lunca vremii vânturam
studiul de caz înscris mai sus
şi cântăream cât praf depus
mi-ar frânge-un raft dacă eram

eu arhivar în locul lui...
Dar eu mai uit, mai pierd, mai scad,
mie secundele îmi cad -
nisip în timpul meu hai-hui.

De-aceea, când găsesc o filă
la care n-am gândit demult
şi-nvii surâsul vechi şi mut,
îmi amintesc de-acea copilă

care nu-şi arhivase visuri,
n-a strâns, ci-a ars în sentimente,
în flăcări iuţi şi-n jaruri lente,
pe pisc ori margini de abisuri.

Nu cântăresc pulberi şi praf .
Măsor distanţe şi albastru,
drum cu tovarăşi ori sihastru
în următorul paragraf.
(2014)

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte sunt arhivate în tabelul găzduit de Eddie.

Ca un mănunchi de maci...

Mi se făcuse-un fel de primăvară
târzie şi-nflorită ca un mănunchi de maci.
Tumultul ei făcuse să apară
în sufletul meu tânăr un alt tumult, stângaci.

Dar repede s-a revărsat pe chipul tău banal
şi repede te-a îmbrăcat în stele,
ţi-a pus coroană şi-am plecat la bal
pe-un cal măiastru îmboldit de iele.

M-ai învârtit în dansuri în văzduh,
flăcări dansau când ne atingeam privirea
ca un mănunchi de maci împrăştiat de-un duh
şi dansului i-am pus un nume nou: iubirea.

Mi se făcuse vară în tot acel pârjol
şi-o sete dezlegată adânc la rădăcină.
Ca un mănunchi de maci mă scuturam de dor
când nu-mi erai aproape, când nu-mi erai lumină.

Te întorceai din când în când cu ploi
şi-mi înfloreau în roşu cuvintele şi zarea,
şi iar dansam aşa cum numai noi
ştiam şi aprindeam sub paşii iuţi cărarea.

Mi-ai spus că munţii nu sunt prea înalţi,
mi-ai spus că marea nu-i de-ajuns de mare
ca dansul să ni-l curme şi că nu sunt alţi
ca tine dansatori sub lună şi sub soare.

Ca pe-un mănunchi de maci m-ai adunat în glastră
şi dansul mi l-ai strâns în strop sălciu de apă,
zarea mi-ai pus-o-n ramă îngustă de fereastră
iar focul mai putea doar în apus să-ncapă.

Munţii erau departe, marea se distilase
sub vântul vorbei uitate în trecut,
curgeau pe-obraji petale, parcă ne blestemase
mănunchiul trist de maci, împuţinat şi mut.

Sub tălpi îmi stau petale, sânge de primăvară,
dansul ameţitor pe toate le-a strivit.
Ca un mănunchi de maci m-am scuturat spre seară...
Oare te-oi fi crezut? Oare te-oi fi iubit?
(2014)

Eddie a lansat a şasea ediţie găzduită de el a jocurilor noastre şi ne-a oferit o melodie ale cărei versuri au stârnit ca reacţie poezia aceasta.

Vorbe frumoase-n cântec şi promisiuni eterne...
Cât dragostea trăieşte şi cât e-adevărată
or fi şi ele împlinite, dar când e scăpătată
cuvintele-s doar umbre, cochilii seci şi terne.