Unde te duci?

Unde te duci? Mă cheam-un zbor,
pe umeri mi s-a prins zăvor
şi cheie n-am. Zăvoru-mi leagă
aripa drumului, beteagă.

Unde te duci? Mă chem-o zare,
pe tălpi mi s-a lipit cărare
şi-o port cu mine, praf şi piatră,
pasul îmi trage-n urmă vatră.

Unde te duci? Mă cheamă lutul
şi-i prins în mine, chipul, slutul
sau eu i-s chip în zbor, în zare.
Am fost, mai sunt, apoi... uitare.
(2014)

Neistovită e prostia lumii

Motto: M-a istovit prostia lumii.
Mă dor până şi gărgăunii!
(Istovire - Ana-Veronica Mircea)

Un circ bizar în tonuri ţipătoare
din care sunete stridente se aud şi dor
se plimbă printre noi, oricât ar fi de soare,
şi-opreşte gândul să devină viitor.

Neistovită e prostia lumii,
lovind în faţa celui ce vrea să o înfrunte
şi caută un cifru pe marginea genunii
ca să-i deschidă ochii dinapoi de frunte.

Îşi spală-n public lenjerie,
şifon de cea mai proastă caliate,
aflat în stoc nelimitat în magazie,
cu marginile zdrenţuite, destrămate.

Vrei s-o distrugi sau să o converteşti
întru idee dreaptă, bun-simţ şi înţeles.
Prostia parcă ştie ce-ncerci, ce urmăreşti
şi se-ncăpăţânează s-apuce în alt sens.

Apeşi pedala ca s-o prinzi din urmă
şi te loveşti cumplit de ochiul mat.
Te-alegi nu c-o durere de cap, ci cu o sumă
de crâncene migrene ce rod neîncetat.

Te-ascunzi o vreme şi încerci să uiţi,
te-nchizi în filigorie, eşti fără apărare.
Ea, ca un şarpe alunecând în valuri iuţi,
se plimbă-n jur năucă în volte-ameţitoare.

Dar, în sfârşit, ignori reptila şi durerea scade.
Eşti istovit şi-ţi meriţi cu-adevărat odihna.
Ridici ideea-n faptă până când îţi cade
alt bolovan în cap şi îţi încheie tihna.

E un noroc acesta, că-n zestre ai uitarea
şi-ntre dureri te mângâie, te linişteşte.
Fie prostia-ntinsă din mal în mal cât marea,
cât uiţi că ea există plămada faptei creşte.

Parc-aş fi povestit de facere-n dureri
şi spun: "Acum lumină să se facă!"
Îmi las vorba de azi, iscată dintr-un ieri,
să meargă către mâine. În duh n-o vreau săracă.

Tot ce am scris aici nu-nseamnă, însă,
că mâine cineva nu va avea,
cu palmele-ncleştate pe tâmple şi cu gura strânsă,
o straşnică migrenă din pricina mea.
(2014)

Ca să îmi fie duzina completă vă pun o întrebare
cu referire la istorie. Ce credeţi despre komintern?
A fost dovadă de inteligenţă sclipitoare
şi trist neînţeleasă sau de prostie dusă la extrem?

Cu-această rezolvare de final
la psi înscriu duzina oficial.

Tăceri în oglindă

"Ne cheamă sfinţii, ne veghează morţii"
şi lacrimile ce-au rămas neplânse
se-adună pietre în sufletele strânse
ca pumnii şi păstrează iubirile în porţii.

"Ne cheamă sfinţii, ne veghează morţii"
şi ne lăsăm tăcuţi în veghea lor
când în adâncul inimii ne dor
icoanele supuse sentinţei crude-a sorţii.

"Ne cheamă sfinţii, ne veghează morţii"
şi ne-am întoarce drumul spre chemarea lor,
un jind care-şi desface în fire lungi fuior,
de-am şti cum să desferecăm zăvorul porţii.
(2014)

Tăceri oglindite în vers de la psi...

Invitaţie la şuetă - psi-luneală după imagine

Şedem vreo trei în tabel, dar numai în aparenţă,
căci una dintre noi face de două ori prezenţă
sub identităţi diferite că poate, poate,
s-or mai înghesui şi alţii în spate.
M-aş multiplica şi eu, dar n-am dormit astă noapte
şi mi-s pleoapele grele şi minţile deşarte,
iar inima nu vreau s-o donez de mai multe ori.
În desagă-i întuneric şi mă trec fiori.
Uite că dacă tot i-am răspuns Marianei şi mi-am descărcat oful în vers
m-oi copia pe blog şi cred că nu am de-ales:
mă înscriu şi eu în tabel încă o dată
Dăm buzna amândouă (sau toate patru?) la psi pe poartă,
ne adunăm în bătătură, şi ca să ne treacă vremea uşor
închinăm cu palincă un păhărel elegant, cu picior.

Aşa discutam cu Mariana în bătătură,
Vero ne asculta în timp ce traducea pentru o editură,
cealaltă eu se făcea
că îşi pune cenuşă în cap şi râdea
de una singură de ea...

Pentru cine are inima vitează
şi cutează
să ni se alăture la şuetă
mai avem nişte palincă virtuală şi locuri libere pe banchetă.
(2014)

Au venit la şuetă: Scorpio, Vladen, Oglinda lui Erised

Fur clipei de acum

Fur clipei de acum o umbră din trecut.
Poartă în ea un zâmbet înseninat de vreme.
Din tot ce am trăit nu caut ce-a durut
şi înfrumuseţez memorii în poeme.

Clipa de-acum o umplu, astfel, de două ori:
cu ce-mi aduce calea, cu zâmbetul de ieri,
din când în când fugită din clipe închisori,
întoarsă-ntotdeauna la noile poveri.

De-aş fi rămas cuprinsă ca-ntr-un balon de spumă
într-un anume timp, oricât de fericit,
ar fi cum aş fi luat întreaga viaţă-n glumă
şi n-aş fi râs nici eu, nici alţii la sfârşit.
(2014)

Concluzia, rescrisă în versuri, la povestirea "Pe gânduri" a Danei Alistar.

Dreptul la timp...

N-am timp.
Greutatea grabei atârnă în balanţă.
Bineînţeles că uit esenţialul.
Străbat un hol lung, fără ferestre.
Vedeam cândva macii pe marginea drumului
şi mi se părea că drumul are culoare.
Acum toate drumurile sunt culoare de asfalt
cu zarea lipită de ele.

N-am timp.
Secunda îmi e cămaşa de forţă
din care nu i se dă drumul fanteziei.
Drumul se dă numai pentru picior,
pentru roată,
în cerc închis,
în lanţ,
în cuşcă...


N-am timp.
Ceasul poate să-şi latre
bătăile
în dreptul fiecărei ore.
Mie mi-e prea strâmt în cuşcă, între două bătăi.
Şi în viaţă mi-e strâmt.

Am dreptul la viaţă,
am dreptul la drum,
am dreptul,
am stângul,
am strâmbul.
N-am timp,
n-am niciodată la timp
dreptul la timp!
(2014)

Şi când am timp
îl las să curgă în cuvinte
aici, în clubul psi.

Pe sub uşi ferecate

Pe sub uşi ferecate caii verzi se strecoară
şi liberi, sălbatici, se-avântă şi zboară.
Pe sub uşi ferecate sparg lacăte gânduri
şi scriu pagini albe, le umplu de rânduri.

Pe sub uşi ferecate răzbat şi dureri
din vremuri mai vechi sau numai de ieri
şi ard în cuvânt, pecete se prind
în versul ce lumea din noi o cuprind.

Pe sub uşi ferecate se scurge speranţa,
ei nici un zăvor nu-i termină viaţa,
iar sufletul de aceea nu-i gol niciodată,
că uşa-i ca fumul şi se spulberă-ndată.
(2014)

Muza uşilor ferecate învinse de caii verzi a fost Maya.