Umbla printre tăceri, nomadă,
le număra şi le punea la suflet,
le încuia-năuntru ca-ntr-un sipet,
ca pân'la fund, între comori, să cadă.
Purtând atâta greutate în tăcere,
cuvintele-i treceau din ce în ce mai greu de vamă.
De peste graniţe alte tăceri o cheamă,
dar nu răspunde, poate că de teamă
sau poate crede că-i chemarea doar părere.
Din şapte zări s-au adunat ca vântul
acele nouă muze tinere în gând,
dansând, vorbind, cântând, râzând şi insuflând
un dor de înţeles şi-mpărtăşit cuvântul.
Nu-i ireal tabloul şi nu i se năzare.
Darul lor blând şi necondiţionat
în panglici ţine-ascuns şi trainic înnodat
un ac ce trage-n urmă fâşii de nor şi soare.
Când se ating puţin de lutul firii
cu ploi şi cu lumină fecundează gândul.
Din el erup scântei vulcanul aprinzându-l
în inimă, în sipetul trăirii.
Chiar miniatural ca să-i încapă-n mână,
aceea hărăzită, din care pleacă pod,
cerul primit în dar, legat cu nod,
cere să se reverse şi cere să-i rămână.
Odată ce-a văzut răzbind dintre tăceri minunea
n-ar mai putea s-o lase din strâmt căuş de palme
unde-a ţinut 'nainte furtuni, rar ape calme,
şi n-ar putea să-şi vindece-n oglinzi doimea.
Degeaba luptă în mintea ei opinii
adverse în averse cu fulgere brăzdând;
nu pot să-i amuţească dorul înalt de gând
şi iar s-o rătăcească în grijile mulţimii...
(2013)
Dintre tăceri nomade cu toţii s-au desprins
şi de tabel la psi cuvântul şi l-au prins.
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
sâmbătă, 21 septembrie 2013
joi, 19 septembrie 2013
Incandescenţe (VIII)
Adăpost
Iglu din haikumă ascunde de vifor,
nu de aspru ger.
Gândul bun
Se risipeştevrajba când gândul cel bun
surâde-ntre noi.
Vulcan?
Mai greu mi-e să-mi tacgândul decât să-l rostesc.
Dacă erupe?...
Ploi de vară
Trec tăcerileca ploile de vară.
Inimi calde râd.
Curiozitate
Oare existăidee negândită
încă? Mă întreb...
Puterea unei iluzii
Câte iluziiinventezi ca să trăieşti
tot atâtea vieţi!
Certitudine necunoscută
Avem în viaţădoar o certitudine.
Şi-i tot obscură!
Ieftin
Tramvai cu minciuni...Ce bilete ieftine
în aparenţă!
Artă
Gând înşurubat -piruetă pe poante
cu rotiri în vers.
Dialoguri cu psi, Alma Nahe, Adriana Tîrnoveanu, Vienela, Roxana
sâmbătă, 14 septembrie 2013
Cui i-ar folosi?...
N-ai fi putut să mă pedepseşti
pentru înşelăciune, furt sau crimă.
N-am minţit decât prin omisiune,
n-am furat altceva decât câte o idee bună
şi, chiar şi atunci, am folosit ghilimelele,
n-am ucis nici vise, nici sentimente cu bună ştiinţă.
Cele care nu mai sunt printre noi
au murit de moarte bună când le-a venit sorocul.
Nu ştiu ce ţi s-a năzărit,
ce iluzie sau ce fată morgană
ţi-a descântat simţurile şi judecata,
de mi-ai trimis inima să facă puşcărie
în locul acela cenuşiu dintre noapte şi zi,
unde nu-s nici stele
şi nici soarele nu se îndură să treacă peste zare.
N-am înţeles acel verdict
înscris în spaţiul îngust
şi, totuşi, atât de cuprinzător al unui haiku:
O supradoză
de iubire ucide
inima... Sau nu.
Eu nu ştiam nici măcar cât ar fi o doză de iubire.
Am întrebat întâi în jur, apoi mai departe,
un australian, o columbiană...
Nimeni n-avea atâta doxă, cred că nici tu,
deşi n-ai fi recunoscut vreodată.
Ţinându-mi inima în palme te-am privit.
Cu sau în aşteptare.
Te uitai peste umăr,
la poarta aceea care se deschidea spre libertate.
Când ai evadat mie mi-au rămas în urmă paşii,
gândul încerca să te prindă; nu încerca...
O clipă mai târziu am prins un tramvai.
Fără s-alerg.
Mi-am amintit că sunt două situaţii
în care nu-i bine să alergi după,
fiindcă totdeauna vine măcar încă unul
sau chiar încă unul în plus.
Îmi ascult inima şi mi-e linişte.
Ritmul ei îmi măsoară dozele, supradozele...
Ştiu că are pe undeva un şurub
din care aş putea să-i ajustez cu fineţe simţirea.
Dar cui i-ar folosi?...
(2013)
Doza de duzină se ia din tabel de la psi, ca la fiecare sfârşit de săptămână.
pentru înşelăciune, furt sau crimă.
N-am minţit decât prin omisiune,
n-am furat altceva decât câte o idee bună
şi, chiar şi atunci, am folosit ghilimelele,
n-am ucis nici vise, nici sentimente cu bună ştiinţă.
Cele care nu mai sunt printre noi
au murit de moarte bună când le-a venit sorocul.
Nu ştiu ce ţi s-a năzărit,
ce iluzie sau ce fată morgană
ţi-a descântat simţurile şi judecata,
de mi-ai trimis inima să facă puşcărie
în locul acela cenuşiu dintre noapte şi zi,
unde nu-s nici stele
şi nici soarele nu se îndură să treacă peste zare.
N-am înţeles acel verdict
înscris în spaţiul îngust
şi, totuşi, atât de cuprinzător al unui haiku:
O supradoză
de iubire ucide
inima... Sau nu.
Eu nu ştiam nici măcar cât ar fi o doză de iubire.
Am întrebat întâi în jur, apoi mai departe,
un australian, o columbiană...
Nimeni n-avea atâta doxă, cred că nici tu,
deşi n-ai fi recunoscut vreodată.
Ţinându-mi inima în palme te-am privit.
Cu sau în aşteptare.
Te uitai peste umăr,
la poarta aceea care se deschidea spre libertate.
Când ai evadat mie mi-au rămas în urmă paşii,
gândul încerca să te prindă; nu încerca...
O clipă mai târziu am prins un tramvai.
Fără s-alerg.
Mi-am amintit că sunt două situaţii
în care nu-i bine să alergi după,
fiindcă totdeauna vine măcar încă unul
sau chiar încă unul în plus.
Îmi ascult inima şi mi-e linişte.
Ritmul ei îmi măsoară dozele, supradozele...
Ştiu că are pe undeva un şurub
din care aş putea să-i ajustez cu fineţe simţirea.
Dar cui i-ar folosi?...
(2013)
Doza de duzină se ia din tabel de la psi, ca la fiecare sfârşit de săptămână.
joi, 12 septembrie 2013
Haiku înaintea tăcerii
Dacă nu-mi pasă
nu înseamnă că urăsc,
ci că nu-mi pasă.
Dacă îţi pasă,
dincolo de cuvinte
înfăptuieşte!
Nu mă judeca
după tiparul croit
ţie de tine!
Mai bine de-atât:
nu mă judeca deloc!
Eu nu te judec.
Vreau să înţeleg,
dar, limitată cum sunt,
reuşesc mai rar.
Sigur am şi eu
de unde mă priveşti tu
vreun neînţeles.
Zarea mea-i scurtă
către sud, a ta spre nord;
între noi ocean.
Peste oceane
avioane, vapoare
şi cuvinte trec.
Când cuvintele
poartă neînţelesuri
se ivesc tăceri.
Tăcerile lungi
sunt prologul uitării
dintre om şi om.
Între uitare
şi privire clipitul
e diferenţa.
(2013)
nu înseamnă că urăsc,
ci că nu-mi pasă.
Dacă îţi pasă,
dincolo de cuvinte
înfăptuieşte!
Nu mă judeca
după tiparul croit
ţie de tine!
Mai bine de-atât:
nu mă judeca deloc!
Eu nu te judec.
Vreau să înţeleg,
dar, limitată cum sunt,
reuşesc mai rar.
Sigur am şi eu
de unde mă priveşti tu
vreun neînţeles.
Zarea mea-i scurtă
către sud, a ta spre nord;
între noi ocean.
Peste oceane
avioane, vapoare
şi cuvinte trec.
Când cuvintele
poartă neînţelesuri
se ivesc tăceri.
Tăcerile lungi
sunt prologul uitării
dintre om şi om.
Între uitare
şi privire clipitul
e diferenţa.
(2013)
sâmbătă, 7 septembrie 2013
Nişte versuri
(anacondeiere după nişte fraze scrise de psi)
Calea spre cunoaştere totdeauna trece
prin valea-ntrebărilor şi-a-ndoielilor noastre.
Răspunsul aprinde şi-nşiruie astre
în suflet ţinut în bezna cea rece.
Ades ni se par cumplite şi grele:
piroanele-l leagă în grea neştiinţă.
Sunt temeri mărunte şi spaime rebele:
nimic de aflat, ci numai zăbrele
ce-mprejmuiesc libertatea pentru orice fiinţă.
Când apele-ndoielii în urmă-s rămase
un suflet va creşte şi va deveni
o pasăre pură cu zboruri nu joase
când zorii de zi o vor ademeni.
Aripa-i apare odată cu zorii
pe care-i inspiră, un aer altfel,
preţios şi curat, fiindcă toţi norii
de spaimă-s fugiţi cu noaptea din el.
Într-o intimitate cu grijă păzită,
jurnalul nescris e-ncuiat cu lăcată,
libertatea din zbor înţelegi cum că vine
din decizii luate răspuns la ispită
la un capăt de drum când întinzi, răsfirată,
aripa cea nouă, regăsire de sine.
(2013)
Eu m-am inspirat, am inspirat acel aer altfel din cuvintele ce curg melodioase chiar şi atunci când psi le înşiruie în proză. După ce citiţi originalul vă invit să-i vizitaţi pe toţi cei înscrişi în tabel.
Calea spre cunoaştere totdeauna trece
prin valea-ntrebărilor şi-a-ndoielilor noastre.
Răspunsul aprinde şi-nşiruie astre
în suflet ţinut în bezna cea rece.
Ades ni se par cumplite şi grele:
piroanele-l leagă în grea neştiinţă.
Sunt temeri mărunte şi spaime rebele:
nimic de aflat, ci numai zăbrele
ce-mprejmuiesc libertatea pentru orice fiinţă.
Când apele-ndoielii în urmă-s rămase
un suflet va creşte şi va deveni
o pasăre pură cu zboruri nu joase
când zorii de zi o vor ademeni.
Aripa-i apare odată cu zorii
pe care-i inspiră, un aer altfel,
preţios şi curat, fiindcă toţi norii
de spaimă-s fugiţi cu noaptea din el.
Într-o intimitate cu grijă păzită,
jurnalul nescris e-ncuiat cu lăcată,
libertatea din zbor înţelegi cum că vine
din decizii luate răspuns la ispită
la un capăt de drum când întinzi, răsfirată,
aripa cea nouă, regăsire de sine.
(2013)
Eu m-am inspirat, am inspirat acel aer altfel din cuvintele ce curg melodioase chiar şi atunci când psi le înşiruie în proză. După ce citiţi originalul vă invit să-i vizitaţi pe toţi cei înscrişi în tabel.
miercuri, 4 septembrie 2013
Gând
Vouă vă vine a toamnă,
mie îmi vine să plec.
Poate că-i numai o toană,
poate că numai încerc.
Vouă vă vine a vânt,
mie îmi vine a soare.
Poate că-i doar un avânt,
pasăre iar călătoare.
Vouă vă vine a ceaţă,
mie îmi vine să cânt.
Poate a dimineaţă,
poate un singur cuvânt.
Vouă vă vine a nor,
mie îmi vine să plâng.
Poate că încă mi-e dor,
poate că lacrimi mă frâng.
Vouă vă vine a ploaie,
mie îmi vine să râd.
Poate că râsul înmoaie
piatra căzută în gând.
Vouă vă vine-a tristeţe,
mie cândva mi-a trecut.
Poate acum dintre feţe
o port doar pe-aceea de lut.
(2013)
mie îmi vine să plec.
Poate că-i numai o toană,
poate că numai încerc.
Vouă vă vine a vânt,
mie îmi vine a soare.
Poate că-i doar un avânt,
pasăre iar călătoare.
Vouă vă vine a ceaţă,
mie îmi vine să cânt.
Poate a dimineaţă,
poate un singur cuvânt.
Vouă vă vine a nor,
mie îmi vine să plâng.
Poate că încă mi-e dor,
poate că lacrimi mă frâng.
Vouă vă vine a ploaie,
mie îmi vine să râd.
Poate că râsul înmoaie
piatra căzută în gând.
Vouă vă vine-a tristeţe,
mie cândva mi-a trecut.
Poate acum dintre feţe
o port doar pe-aceea de lut.
(2013)
marți, 3 septembrie 2013
Fiecare-şi are-un vis
Când te-au avut, ai fost răspuns la întrebare.
Întâia dată-au înţeles ce loc aveau sub soare
şi de atunci le umpli cu zâmbete şi cer
colţul lor mic de lume şi-atât de efemer
până să-l faci tu mare cât zarea şi în vreme nesfârşit.
Când te-au avut, destinul lor s-a împlinit.
Când te-au avut, părinţii nu ştiau misterul:
că nu-s ei cei ce au, ci limpezi precum cerul
sau verzi, adânc de mare, ori negri ca de smoală,
ochii tăi blânzi în inima lor goală
până atunci şi-au prins cârcei de-oţel,
şi tu îi ai, şi-oricând va fi la fel.
Apoi, crescând, ţi-au scris un viitor.
Unii l-au vrut croit pe visul lor.
Poate aveau neîmpliniri de-ascuns,
poate credeau că eşti la fel sau mai presus
de ce-au putut să fie ei şi să clădească
şi umbra visului au pus-o să te crească.
Poate, un timp, de milă sau ruşine,
ai lua cu împrumut un vis care nu-ţi vine
pe inimă, măsura potrivită,
şi ai simţi-o îndelung bătând neostoită
şi căutând cu spaimă şi un pic de disperare
scăpare din străină şi-amară-ncorsetare.
De-s înţelepţi, părinţii ţi-or ţine palmele ca scară
să urci pe ele visul tău pentru întâia oară,
şi-or pune sufletul chezaş să sui pe el
spre împlinirea ta şi-a visului rebel
ce le întoarce lumea de tot pe altă faţă.
De-s înţelepţi ţi-or de putere, speranţă şi povaţă.
Unui copil lăsaţi-i visul neatins!
Nu i-l visaţi voi, cei ce-aţi trăit o dată pe cuprins!
Nu-i prindeţi aripile cu cătuşe de o amintire!
Lăsaţi-i zborul, căci oricine-l are-n fire!
Şi, când aduceţi pe lume un copil, să ştiţi
că fiecare-şi are visul lui şi-ngăduindu-l, îl iubiţi.
(2013)
Întâia dată-au înţeles ce loc aveau sub soare
şi de atunci le umpli cu zâmbete şi cer
colţul lor mic de lume şi-atât de efemer
până să-l faci tu mare cât zarea şi în vreme nesfârşit.
Când te-au avut, destinul lor s-a împlinit.
Când te-au avut, părinţii nu ştiau misterul:
că nu-s ei cei ce au, ci limpezi precum cerul
sau verzi, adânc de mare, ori negri ca de smoală,
ochii tăi blânzi în inima lor goală
până atunci şi-au prins cârcei de-oţel,
şi tu îi ai, şi-oricând va fi la fel.
Apoi, crescând, ţi-au scris un viitor.
Unii l-au vrut croit pe visul lor.
Poate aveau neîmpliniri de-ascuns,
poate credeau că eşti la fel sau mai presus
de ce-au putut să fie ei şi să clădească
şi umbra visului au pus-o să te crească.
Poate, un timp, de milă sau ruşine,
ai lua cu împrumut un vis care nu-ţi vine
pe inimă, măsura potrivită,
şi ai simţi-o îndelung bătând neostoită
şi căutând cu spaimă şi un pic de disperare
scăpare din străină şi-amară-ncorsetare.
De-s înţelepţi, părinţii ţi-or ţine palmele ca scară
să urci pe ele visul tău pentru întâia oară,
şi-or pune sufletul chezaş să sui pe el
spre împlinirea ta şi-a visului rebel
ce le întoarce lumea de tot pe altă faţă.
De-s înţelepţi ţi-or de putere, speranţă şi povaţă.
Unui copil lăsaţi-i visul neatins!
Nu i-l visaţi voi, cei ce-aţi trăit o dată pe cuprins!
Nu-i prindeţi aripile cu cătuşe de o amintire!
Lăsaţi-i zborul, căci oricine-l are-n fire!
Şi, când aduceţi pe lume un copil, să ştiţi
că fiecare-şi are visul lui şi-ngăduindu-l, îl iubiţi.
(2013)
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)













