Un bob zăbavă, prins cu semne mute
Pe frunte, printre riduri impare şi mirate
Fiindcă se socot doar din singurătate.
Minutele impare le facem mai prelungi,
Le spiralăm cumva sau le vopsim în dungi
Şi păcălim de două ori timpul zgârcit!
Ştii, eu am încercat, dar nu mi-a prea ieşit…
Atunci acele clipe le picurăm în noapte,
Le învelim cu stele, pe pături, şi cu şoapte
Le murmurăm descântec cu vis de praf de lună
Şi ne ferim cu grijă de fir de mătrăgună.
Dar dacă din greşeală pe gură se prelinge
Cuvintele ne ard şi visul prea ne frige.
Adăugăm prin timp numai puţină miere
Cu gustul din salcâm. Soarele-i dă putere.
Am îndulci amarul? Am amărî paharul?
Am înţelege unde îşi ţine timpul harul?
Am învăţa să-l prindem? Dar fără minutar
Nu piere ritmul oare şi nu e în zadar?
Din fiecare clipă cernută ca nisipul
În scoica lui încheagă mărgelele. El, timpul,
Nu e clepsidră din sticlă, ci din tot.
În faţa-i, când întreabă, numai atâta pot:
Cu zâmbet, împăcare, adâncă plecăciune.
Mi-e dor să-i fiu secundă, trecându-l, să-l aprob.
Secundele îmi curg mereu prin rugăciune
Şi rup cu infinitul lanţ, lanţul de rob.
Şi înăuntru-mi infinitul e închis în perle
Făcute tot din fire de nisip legate
În scoica sufletului care-i timp. Cu ele
Îi pune dop clepsidrei o eternitate.
(2012)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu