Parcă

Desfăşura un fir, dusă pe gânduri,
şi fiecărui gând parcă-i făcuse nod,
cum îi trecuseră prin mâini atâtea rânduri
de oameni: împăraţi, şi nobili, şi norod.

De-aceea degetele-i cioturoase,
de la o vreme, o dureau mereu.
Încheieturi, pielea crăpată şi bătrâne oase
îi aminteau ce datorie îi revine unui zeu.

Erau legate toate trei pe veşnicie
la plictiseala fabricii de gheme,
şi nu primeau pentru nimic simbrie,
prea rar recunoştinţă şi mult mai des blesteme.

Uneia îi venea uşor să-nvărtă roata
şi celeilalte şi mai lesne să reteze,
dar torsul firului e cheia şi lăcata
destinului trimis în lume să cuteze.

Ea înnoda pe fire adevăr, esenţă
a spiritului liber şi pentru om măsură.
Cădea pe ea şi lipsa de clemenţă,
nepărtinire în fiecare lucrătură.

Nu împlinise aşteptările mulţimii,
nici ale prinţilor orgolioase rugi.
Firul se depăna egal pentru toţi anonimii,
ei alegeau apoi să fie regi sau slugi.

Se întreba de ce credeau cu toţii
că grija ei e alta decât de-a toarce fire
la fel de groase şi de ce-i puneau ei, sorţii,
în cârcă orice nenoroc, orice neîmplinire.

***

Parcă... de ne hrănim de aşteptat să cadă
din plop o pară în gura larg deschisă,
dacă deschidem ochii ca să vadă
şi dincolo de nas, spre zarea necuprinsă,

Parcă... dacă ne-am săturat de stat,
ne-am dus departe sau ne-am dus de nas.
Nu ne petreci tu unde am umblat,
chiar dacă ne petreci pe unde am rămas.
(2013)

Parcă, a fost destin că noi ne-am întâlnit
sau ne-om fi căutat?... De-aceea ne-am găsit
şi, câte unul, ne-am alăturat în clubul psi. Cuminte,
acolo fiecare toarce, parcă de cuvinte.

Incandescenţe (VI)

Arome

Aromele leac,
prin trup spre gând luminând,
vindecă suflet.

Spirală

Se ia din mijloc
melcul şi se deapănă.
Ideea e drum.

Cafea

Lichid fierbinte
din care sorbim idei
de dimineaţă.
(2013)

psi, almanahe dialog

Eu n-am crezut

Eu n-am crezut în fericire niciodată,
avară ce adună bucurie lângă bucurie
şi leagă mozaicul bucată cu bucată.
Desenul lui? Nu ştiu ce-are să fie,

dar ştiu că străluceşte de culoare,
că am şi curcubee printre ploi,
că norii de pe cer se spulberă în soare,
că flăcări se opresc în lacrimi dintr-un sloi.

Eu n-am crezut vreodată că sunt fericită,
clipa aceea prea repede s-a dus,
dar încă îmi admir pictura nesfârşită,
chiar dacă nu pricep culori către apus.

E în înlănţuirea de culori atâta armonie
şi am găsit în mozaic atâtea nuanţe noi!
În fiecare m-am împrăştiat tot eu, cea vie,
schimbându-mi învelişuri şi ascunzişuri moi.

Poate n-am fost naivă pân'la capăt,
poate că visul meu n-avea capul în nori,
dar nici nu l-am ţinut închis sub lacăt
şi nici nu i-am tăiat din aripă, din zbor.

Am fost cu o iluzie doar mai săracă
sau am pierdut ce ar fi fost sublim,
dar văd că fericirea parcă mai mult pleacă
ori timpul ei pe-un suflet e deseori infim.

Mă simt însă bogată-n împlinire,
că, adunând avară şirag de bucurii,
aproape c-am legat un vis de fericire
un pic mai lung decât un zbor de păpădii.
(2013)

Pe mine cine mă opreşte?

"Pe mine cine mă opreşte?"
a întrebat nedumerită,
"Dorul în mine aprig creşte,
iar eu rămân neostoită.
Pe mine mă păstrează cine
în inimă ca în album
cu file vechi, închise bine,
prinsă cu grijă, nu oricum?
Mie cine nu îmi dă drumul
şi crede că-s ce îi lipseşte
când oamenii sunt cu duiumul,
grăbiţi să treacă? Şi fireşte
că timpul lor e preţios,
al fiecăruia, măsură,
iar eu nu zbor, ci merg pe jos
şi-n urmă pot să las arsură.

Să mă opreşti? O, cât curaj
să-mi iei în pumni necunoscutul,
să-ţi pui vreo două clipe gaj,
să-ţi uiţi vreun rău din tot trecutul!

Dar poate că n-a fost nicicând
şi nu va fi timp potrivit
ca să-mi citeşti atent în gând,
să ştii că şi eu am iubit
şi că trăiesc incertitudini
şi clipele tot nu mă iartă,
cobor sau cad din altitudini
care lipsesc pe orice hartă,
chiar dacă astăzi mi-am rescris-o
cum fac de fiecare dată
când unul şansa şi-a ucis-o,
de multe ori, nenumărată.
A lui murind, a mea a fost
o şansă-n plus lăsată lui
în palma-mi albă, fără rost,
întinsă iarăşi... Nimănui."

A prins-o şi o ţine-n miez
şi niciodată nu-i dă drumul,
o ţine ca pe-un ultim crez.
Alţii îi spun că doar nebunul
şi-ar pune toată viaţa gaj
ca s-o oprească şi s-o strângă,
se minunează de curaj:
"Chiar nu se teme să n-o frângă?"

Ea are astăzi un mister
prins şi în ochi şi-n colţ de gură:
în inimă-i e-un colţ de cer,
în urmă n-a lăsat arsură...
(2013)

Pe mine m-au oprit demult
şi mă păstrează, vor, nu vor,
îmi place şi când îi ascult,
şi când împart din darul lor.
La psi şi-au aşezat tot darul
şi am să mi-l aşez şi eu.
Azi am cules puţin din harul
Brânduşei pentru versul meu.

O singură speranţă

"Unde să fug de propriul meu destin,
să las în urmă fiere şi pelin,
şi umilinţă, şi durere, şi abis?
Să fug de-acasă e singurul meu vis!

Cei mari îmi spun că mama a plecat
fiindcă îşi găsise alt bărbat
şi că nu îi era cu tata bine,
dar cred că îi era rău şi cu mine.

Oare să fi găsit copil în locul meu,
altul mai bun decât am fost vreodată eu?
Oare lui să-i fi dăruit iubire
şi blânde mângâieri cu gust de fericire?

De tata oamenii îmi spun
că el, de felul lui, era om tare bun,
dar l-a ajuns păcatul şi l-a făcut să fie
neom când ceaţa-i intră-n minte la beţie.

Atunci e mânios, mă-njură şi mă bate.
Am încercat să-l rog şi să-i promit de toate,
am plâns şi am ţipat, am strâns din dinţi tăcând...
Îmi spune că nu-i merit nici cel din urmă gând.

Iar la final adoarme, iar mie îmi e frig,
mi-e foame şi n-aude vreun suflet nici când strig.
Cred c-am cules din lume pentru mine
tot răul, iar din bine puţin mi se cuvine.

Dar nu ştiu cum să fiu mai bun şi mai cuminte
ca viaţa mea din haos să iasă înainte
de-a-mi pierde inocenţa şi pacea chiar de tot,
cât să iubesc mai ştiu şi cât să sper mai pot.

Ce mă opreşte să nu plec de-acasă încă
e o speranţă veche, ascunsă şi adâncă.
Adorm cu ea în gând ca să se împlinească:
mama să se întoarcă, tata să mă iubească..."

Eşecul e-al părinţilor, dar poate fi şi-al lui,
copil sărman lăsat în grija nimănui,
ce nu discerne adevărul de neagră răutate
şi parcă i s-a luat şi bruma de dreptate

ce i-ar îngădui să crească liniştit,
să simtă şi să ştie cum e să fii iubit,
că oricare copil merită tot ce-i bun,
că cei ce n-au valoare sunt cei care îi spun

că el e vinovat, că el nu e de-ajuns,
că el ar trebui, că el n-a fost supus,
cuminte, ascultător, frumos, deştept...
Copilul încă nu a învăţat ce-i drept.

Şi dacă-nvaţă strâmb, poate să se îndrepte...
Poate... dar cine ştie de nu cade pe trepte?
(2013)

Campania "COPIII FĂRĂ ETICHETE" a celor de la SALVAŢI COPIII urmăreşte conştientizarea violenţei împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine faţă de această violenţă, precum şi generarea unei schimbări de paradigmă în educaţia copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunţarea la indiferenţă şi acceptare faţă de violenţa împotriva copiilor. Cristian China-Birta, blogger la chinezu.eu, este Ambasadorul Campaniei ”Copiii fără etichete”. El şi-a asumat, împreună cu Blogal Initiative, mobilizarea bloggerilor pentru ca aceştia să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor. În colţul meu de blogosferă ambasador a fost psi.

Şi tot la psi s-au înscris duzinarii, ca în fiecare săptămână.

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită
grădina vieţii, şi-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,
din suflet aş lăsa să scuture petale,
ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,
să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,
şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,
l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
şi nu cred că a fost vreun înţelept
care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,
să te învăţ că lumea are multe feţe,
să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,
dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;
dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus
şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;
să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,
să nu te pleci, dar să fii înţelept!
Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri
de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,
când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,
să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină
că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.
(2011)

Campania "COPIII FĂRĂ ETICHETE" a celor de la SALVAŢI COPIII urmăreşte conştientizarea violenţei împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine faţă de această violenţă, precum şi generarea unei schimbări de paradigmă în educaţia copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunţarea la indiferenţă şi acceptare faţă de violenţa împotriva copiilor. Cristian China-Birta, blogger la chinezu.eu, este Ambasadorul Campaniei ”Copiii fără etichete”. El şi-a asumat, împreună cu Blogal Initiative, mobilizarea bloggerilor pentru ca aceştia să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor. În colţul meu de blogosferă ambasador a fost psi.

Într-o marţi, pe la prânz

Într-o marţi, pe la prânz se aleg apele:
cele de sus, numite nori,
(şi dintre ele, cele albe de cele negre)
de cele de jos, care la rândul lor se împart
în stătătoare şi curgătoare.
Apele stătătoare se aleg după maluri,
pe unele le vezi, pe altele nu.
Apele curgătoare se aleg după albii,
unele sunt de pământ, altele de obraz,
care e un pământ mai evoluat.
Apoi, după-amiază apare soarele
numai ca să înroşească cerul spre apus.

De miercuri, cu apele alese,
păşim, vâslim, înotăm
prin câte zile or mai fi
până marţea viitoare.
(2013)

Într-o marţi după-amiază, după ce am citit prânzul la psi.

În toate eu îmi sunt

Mi se întâmplă zi de zi călătorie
fără vreun ghid şi fără un traseu prestabilit,
având doar gândul şi a lui tărie -
îndrumător pe cale, până la sfârşit.

Nu mi-am ţinut jurnal, de-aceea nici acum
cuvintele nu mi se fac poveste,
pe cine ori ce-am întâlnit pe drum
sunt umbre-n văi sau raze sus, pe creste.

Ştiu, căutarea e magică de nu te laşi purtat
de val, de vântul cel prielnic ori de cărarea lină,
când te abaţi din drum pe unde n-a călcat,
decât vreun pas misterios, dar cât de plină

îţi e atunci răsplata şi câtă bucurie
e-n armonia care ţine chiar şi-o clipă,
dac-ai atins în zbor un colţ de veşnicie,
dacă ţi-ai împlinit o pană din aripă!

Sunt zile când mi-e dor de ele, frumoasele cuvinte,
când, înghiţită de furtună pe mare ori într-un pahar,
mă zbat şi chem încă o dată fulgerări de minte
ca timpul meu întreg să-l capăt iar în dar.

Sunt zile când gropiţa cât găoacea
în care calc atent sau vreau s-o ocolesc
pare obstacolul menit să îmi alunge pacea
pe care-am înălţat-o cu-atât de mult firesc.

Un umăr de bărbat sau mâna unui prieten
nu ştiu de mi-s de-ajuns sau dacă-s de folos.
Umerii mei şi pasul, nu chiar la fel de sprinten,
duc ce-au de dus şi-atunci când doare pân-la os.

Am învăţat în timp şi vindecarea din tăcere,
la fel, şi vindecarea din cuvânt.
Mi-e cald acum, mi-e moale şi mi-e miere,
mi-s lacrimi şi surâs şi-n toate eu îmi sunt.
(2013)

Printre prea multe sarcini şi prea obositoare,
(flămândă sunt de timp şi însetată sunt de vers)
 întâi şi-ntâi aş vrea ca să îmi cer iertare
că din tăcere şi absenţă am încercat să ies
pentru un ceas măcar... Nu ştiu de-oi mai găsi
mai mult, ca să mă bucur citind ce-au scris
cei care şi-au înscris duzinile la psi.
Eu nu-s nici în abis şi nu-s în paradis,
deci voi afla ieşirea de unde-s într-o zi!

O mână întinsă spre tine

Cu o mână întinsă spre tine de demult,
de am uitat de ea acolo în trecut,
nici nu mă simt infirmă c-o mână, făr-un zbor,
nici nu mai ştiu ce doare şi nici dacă mi-e dor.

Mai am încă o mână şi-mi pare de ajuns,
mi-am adunat cu ea tot şi nimic în plus.
Poate că uneori lipseşte un surâs
sau geana mi-e prea grea. Sunt lacrimi şi de râs...

O mână întinsă spre tine ca şi cum ar cerşi
n-ai să o prinzi vreodată, nici n-ai s-o afli şi,
de-am să ţi-o las acolo, în aşteptare mută,
voi şti doar eu, cea veche, cu dorul peste sută.

O sută grea de doruri? Nu, suta de ani grei
câţi au trecut prin mine tăcuţi, fără scântei.
Dar i-am ştiut doar eu, nu ţi i-am arătat.
N-ai fi putut să-i scazi din timpul necurmat.

O mână întinsă spre tine rămasă fără rost
nu mi-e de folosinţă. E ca şi cum n-a fost

dacă ni s-a pierdut atingerea în vânt
şi nu ni s-a legat un deget, un cuvânt.

O mână întinsă spre zare şi spre necunoscut,
acolo unde creşte speranţa şi cântecul nu-i mut,
e cea care-mi arată în viitor lumină,
chiar dacă smulge dorul adânc din rădăcină.
(2013)

La psi mănunchi de mâini dăruie veşnicie.
 În podul palmei lor se-adună apă vie
şi picură din ele ca ploile de vară,
 la schimb doar cu simţirea, cuvinte-n astă seară.

Corăbier în deşert

Ce faci când mâni corabie cu pânzele întinse
prin valuri de nisip uscate, în deşert,
când, arcuit, catargul, sub vânturi indecise,
se vaietă prelung, iar tu-l ştiai inert?

Ce faci când ce-ai crezut triumf e doar indiferenţă,
când ţelul urmărit ţi s-a făcut păcat,
când timpul obiectiv şi fără de clemenţă
te judecă, iar inima ţi-e martor... nechemat?

Orice ar spune alţii, cărarea ţi-a fost una,
deplină-n împlinire pe valurile zării.
Afli în tine-n felul tău pe totdeauna
şi-ţi pui pecetea neştirbită pe umărul visării.
(2013)

Corabie, nu în deşert, ci plină de cuvinte,
deplină în alunecare pe valul arcuit,
purtându-şi inima-n triumf mereu spre înainte,
fără păcat, fără indiferenţă, cu timpul socotit
în felul în care totdeauna e obiectiv în zare,
nu-i numai una, ci atâtea câte-au ajuns la psi în rada mare.