Haiku după imagini

Tot cuvinte

Chiar singur fiind,
tăcerea se desface
tot în cuvinte.

Balanţă

Dacă schimbi mintea
pe inimă sau invers
pierzi echilibrul.

Lecţia de zbor

Nimeni nu-l uită
pe artistul ce predă
lecţia de zbor.

(Se-nnoadă-n suflet
artistul care-mparte
lecția de zbor.)

Posibilităţi

Alţii cred că-i vis
realitatea noastră.
Totu-i posibil.
(2013)

Înştiinţare

Şi-au întins strune
douăsprezece vorbe.
Portativ la psi.

Desenele străzii

sursa

Privite de sus
străzile desenează
conturul vieţii.

Simplist şi redus
geometria trasează
spaţiul cetăţii.

Privite de jos
străzile-s împletire
de destin felii.

 Braşov  (sursa)

Drum vechi şi frumos
leagă inimi şi fire
în pasteluri vii.

Străzi ce respiră
amintesc despre mâine
printre pietre vechi.

Şi nu se miră
când îşi deschid destine
ferestre perechi.
(2013)

Privite atent
vorbele-s împletire
de destin felii,

contur cu accent
din inimi rupt în fire
strânse-n clubul psi.

Numai fulger arzând

Motto:
"One man's ceiling's
 another man's sky high."
(Bon Jovi - "Love's The Only Rule")

Fără griji să-i lăsaţi
câte-o clipă-n amiază
să alerge un vis,

să devină bogaţi
în aripi ce cutează
pe tărâm interzis!

N-au nevoie de ochi
să petreacă lumina
printre nori dinspre cer,

de descânt de deochi
să se spele de vina
că se-adapă-n mister.

N-au nevoie de nopţi
ca să vadă din case
printre grinzi numai stele,

nu le trebuie porţi
străbătând mlădioase
îngrădiri de nuiele

ca să-şi treacă în veşnic
într-un zbor de culoare
curcubeu prins în gând.

Nu le trebuie sfeşnic
şi nici lumânare.
Numai fulger arzând.
(2013)

Pentru cei cărora
 li-s stelele-aproape
orişicât ar fi ora,
desenate pe pleoape,
pentru cei ce visează
cu doişpe cuvinte
şi cu aripa trează
pentru zbor înainte:
psi, vavaly, Scorpio, tibi, SexulSlab, Abisurile, Călin, lili3d, Vero, Gabriela, almanahe, vântdetoamnă, Some Words, O fată, Verovers, Sonia

A plecat

A plecat... O furtună s-ar fi dus mai tăcut.
După vorbele grele liniştea doare prea mult
şi-i urlă-n timpane ca un tunet în cer.
I-a smuls de la gât vechiul ei giuvaer...

Îl ţine în pumn ca pe-o şansă la viaţă,
nu ştie de vrea să fie iar dimineaţă,
nu ştie cât poate să îndure ori ce poate spera,
ar da timpul în urmă când ea încă era,

ar stinge furia în paharul cu apă,
ar sparge tăcerea ce piatra o sapă,
tăcearea prea lungă dintre ei care-a ros
iubirea şi dorul, şi ce-a fost frumos.

În pumnul închis strânge o amintire,
se agaţă de ea şi nu-i iese din fire.
Ca un venin sau ca o dulce ispită
în sânge îi curge mereu nesfârşită.

Otravă de-ar fi, n-ar fi aşa blândă,
de-ar fi un balsam rana lui sângerândă
s-ar vindeca şi ar fi doar un semn,
acela din palmă, încrustat ca în lemn.
(2013)

după o poveste scrisă de psi

Disputa

Oamenii mici îşi dispută lucruri mărunte:
un muşuroi, niciodată un munte,
nu se bat pentru sac, ci pentru grăunte,
adesea se pierd în noian de-amănunte.

Unul hapsân mută gardul o palmă,
altul ar vrea o privire mai calmă
sau i se pare un cuvânt că-i prea tare
ori are ascuns un semn de-ntrebare.

Suferă mult fiindcă alături
cresc mai înalţi păpuşoi pentru mături
şi de aceea se încruntă vecinul
şi-i amărăşte gura veninul.

La umbra copacului aflat la hotar
nu creşte iarba, iar un pai pentru-avar
e motiv de ranchiună şi chiar de proces.
Cheltuială în plus e ce a ales.

Alt prea frecvent subiect de-nfruntare
e televizorul cu gura lui mare.
Ştiri, zvonuri absurde şi bombe de presă
sunt scăpate ori anume lăsate din lesă

ca să tulbure minţi şi să-i facă să urle
pe voci behăite, din trâmbiţe, surle,
să-şi ceară dreptatea, uneori şi cu pumnul,
încrâncenaţi şi nebuni ce sunt azi cu duiumul.

De când pentru fleacuri se ceartă cu toţii:
zgârciţii, nebunii, încrâncenaţii, netoţii
au uitat de la ce se certau, dar disputa
îi ţine în viaţă, apărându-şi reduta.
(2013)

În clubul psi doar idei se discută
N-am găsit pân-acum vreun alt fel de dispută
De-aceea cu drag mă înscriu în tabel
unde astăzi îşi are disputa hotel.

Când lacrima se stinge

Pe floarea de pelin a zilei
iubirea parcă are gust amar.
Din aur dacă-s visele copilei
pământul tot le prinde în hotar...

Numai cuvântul îşi mai poate zborul,
trudit şi asudat în simţământ,
când frânghia ce-l leagă este dorul
ce-l are fulgerul de gând pentru pământ.

Fulgerul arde, năruie, omoară,
tot fulgerul aprinde în idee focul.
Alegerea-i a noastră de fiecare oară.
Când lacrima se stinge, ne bată iar norocul!
(2013)

dialog cu psi

Noi cerem, frământăm, dospim

Noi cerem aur şi primim pământ.
Şi nu-i nimic, fiindcă aşa şi trebuie să fie,
căci lutul se frământă ca orişice cuvânt
iar fruntea nu se murdăreşte, ci străluceşte vie.

Truda-i aceeaşi şi frământând iubirea.
Noi vrem mereu şi se întâmplă doar pentru o viaţă...
Dacă avem noroc şi dacă devenirea
e-un pic mai mult decât o lumânare-n ceaţă.

Dacă nu întâlnim deplinul în iubire
speranţe curcubeu ni se desfac prin nori
de câte ori relaţii înnoadă alte fire
din care ţesem zări în sincere culori.

Oamenii stau de le permite timpul
care frământă tot şi tot el le dospeşte.
Piroanele neîntâmplării, când se scurtează firul,
ni-s date tuturor, le împărţim frăţeşte.

Ne frământăm aluatul, aluatul suntem noi.
Alegem ce, de ce şi cum în fiecare clipă.
Dospim din gânduri vorbe şi fapte din nevoi,
punem la copt un soare, o furtună, o aripă.
(2013)

Au frământat cuvintele şi lutul lor cel tare
şi le-au dospit în formă de suflet pentru frunte.
Citindu-i, înc-o dată mă umplu de mirare
că o duzină de vorbe cuprinde-atât de multe
în clubul psi.

Degustări

Soarele are gust de fructe pârguite:
cireşe cu ispită, caise oneste, piersici pufoase.
Puf de păpădie plin de lumină,
îşi împrăştie soarele gustul.

Luna miroase a iasomie în nopţile acestea,
iar gustul ei e palid şi fin, de cremă de lămâie
din prăjitura bunicii, rămas pe cerul amintirii...
Nimic nu va mai fi la fel vreodată.

Curcubeul are ceva din gustul soarelui
şi ceva din gustul ploii,
limpede şi înţelept, mergând drept la ţintă,
punte peste văzduh,
iar la capete, dacă atinge zarea
prinde iz de pământ reavăn.
(2013)

Citind din Alma Nahe aşa mi-a zburat gândul...

Condamnat

N-a ştiut unde paşii l-au dus
în noaptea aceea de grea tulburare.
Întâi a urlat, apoi, amorţit şi redus
la un bob de-ntuneric din bezna cea mare,

a căzut lâng-un perete printre alte gunoaie.
Au urmat cenuşii, zile şi nopţi între ziduri închise
şi între gratii de fier care nu se îndoaie.
Trăieşte pierdut, fără gânduri, amintirile-s stinse…

Un chip cu privirile fixe-l trezeşte în miezul de noapte,
îl scutură groaza, pe frunte sudori curg fierbinţi.
Înjură, îşi scutură capul, alungă coşmarul departe
şi rar, mult prea rar, deapănă gânduri cuminţi.

Atunci şi-aminteşte iubirea din timp străveziu.
Fiorul ei abia-l mai înţelege...
Parcă-i din altă viaţă, trăită după altă lege
şi-oricum, de acum e mult prea târziu.
(2013)

dialog cu Mitzaa Biciclista, continuarea la Vero

Dorinţa

I-a prins un puf din cele care poartă de la ciulin sămânţă,
să-l scuipe-ntâi, să-l bage-n sân, să-şi pună o dorinţă.
I-a spus că dacă face-aşa oricare gând se împlineşte.
Ea, tânără şi cumincioară, l-a ascultat, fireşte.

N-a spus la nimeni, niciodată ce şi-a dorit atunci.
Secretul ei, în sân păstrat, furat din cele lunci
în care fulgul de ciulin ar fi plutit cu vântul
nu l-a aflat nicio fiinţă cât ţine tot pământul.

Din când în când parcă-i apare într-un cârlig de geană,
dar umbra pleoapei îl pândeşte şi înapoi îl cheamă.
De-aceea poartă în privire o urmă de mister,
un strop mărunt de întuneric pe colţul ei de cer.

Şi nici n-a spus dacă dorinţa i s-a-mplinit vreodată
sau ea, nu chiar la fel de jună azi, cuminte, înc-aşteaptă.
Ori poate că a şi uitat de fulgul cu noroc,
iar întâmplarea de atunci e un crâmpei de joc
pe care-l joacă-ndrăgostiţii, ţinându-se de mână,
cu sufletele împletite, ca astfel să rămână.
(2013)

Câte dorinţe stau ascunse sau din tabel se dezvelesc
află doar cei care cu drag revin şi ne citesc
în clubul psi.

Flori de miere?

Ştiţi mirosul acela dulce de miere din fâneţe
scăldate în lumină în fragedele dimineţe
după ce roua se preface în abur nevăzut
sau poate-n fluturi care ţin pe aripi polen de flori cusut?

Azi am găsit mănunchi de flori albe, mărunte
fragile, tremurând de frică să nu zboare unde
le-ar duce vântul deşirat de vară timpurie
mai înainte ca mirosul lor vreo gâză să îmbie
ca să îşi împlinească menirea, să rodească
şi din sămânţa lor întreaga seminţie să li se înmulţească.

Şi ştiţi în vârful cui erau acele flori
ce miroseau atât de dulce că îţi stârneau fiori
şi parcă mierea ţi se prelingea pe buze?
Când veţi citi, aş vrea să vă admir privirile confuze
dacă acum afaţi întâia oară şi-aveaţi altă părere...
Ştiţi? Florile de hrean miros frumos a miere.
(2013)

Şoaptă

Furtuna, în amurg, cu un genunchi pe-o margine de zare,
a stins incendiul de pe cer şi visul din culoare.
În vânt, un nor umflat, cu burta crescându-i înainte,
cu umbra peste flori din iarbă ori cele din cuvinte,
se pregătea să ude leoarcă ce-avea Atlas pe umeri.
În urma lui erau alţi pui, prea mulţi ca să îi numeri.
După ce s-au rostogolit, s-au despicat în două
şi-n mijloc cerul înnoit a strălucit de rouă.
Stelele umede clipeau către pământul blând
din care pâinea răsărea ca şoapta dintr-un gând.
(2013)

M-am întrebat pe la vreo miercuri
dacă mai ştiu, dacă mai pot
cuvintele duzinei din nou să le înnod
şi-n înţelesuri să le aflu rod.
Am încercat şi le-am văzut dansând
sfios întâi, pe urmă fremătând
de nerăbdare să plece la bal în clubul psi
şi să danseze cu cei pe care îi vor întâlni.

Pe

Pe tâmple buclele inele
cu mâna stângă le-nfăşor
şi şterg o lacrimă de dor
prelinsă noaptea printe stele.
Pe gură mi s-a amuţit
cuvântul de câte mirări
prin ochii vii cu-albastre zări
asupra mea s-au năpustit.
Pe umeri aripi mi s-au scurs
de nor, de dor, de zbor - izvor
pentru ivirea zorilor
după oricare alt apus.
Pe pântec mi-au crescut copii
şi au plecat în lumea largă
care de-aceea mi-e mai dragă -
cuib pentru fiice, pentru fii.
Iar inima, cât va mai bate,
e pasăre în colivie
şi-o dau şi ei, şi lui, şi ţie,
să cânte-n fiecare noapte,
să-nchidă spaimele o mie
şi să desprindă bucurie
din triluri, din cuvânt, din şoapte.
(2013)

anacondeiere după un suflet: psi

Rafturi

Atâtea rafturi câte-avem pe-acasă fiecare...
În ele amintirile stau puse cu grijă la păstrare
şi-atâta praf se-adună peste ele şi le-ascunde
că uneori abia de mai ghiceşti ce ai păstrat şi unde...

Nici nu-i nevoie să le arzi, că singure dispar.
Când nu mai sunt le uiţi de tot şi, poate, nici măcar
nu ştii că a rămas un gol, dar simţi un dor adânc
de nu ştiu ce, de nu ştiu cum, de stele care plâng.

Tu stai pe raftul nu ştiu cui, la fel, deschisă carte,
şi îţi dezvălui ca pe-un dar, din litere, pe toate.
De le-o citi, de le-o-nţelege, de le-o pătrunde până-n miez
e un noroc, iar dacă-şi face încă o dată crez

din scrumul scuturat din tine, cu litera arzândă,
şi-l ţine-n palme şi nu-l pierde o singură secundă,
atunci asfaltul de sub tălpi nu-l duce mai departe,
ci-l prinde lângă raftul tău, neprăfuită carte.
(2013)

psi dialog