Cântecul nostru

(traducere, cu voia autorului)

Cândva voi înţelege ce-i greşit,
Cu care sunet s-a sfârşit
Cântecul nostru şi apoi
Voi face altul, când n-om mai fi noi.

Cântecul acesta trebuie să fie
Cântecul de leagăn ce ţi-l murmur ţie,
Dar e şi balada celor care
Îşi trăiesc povestea asemănătoare.

Cântecul acesta nu-i aşa cum crezi.
Doar cu o privire nu ai cum să-l vezi,
Nu orice auz poate să îl prindă
Şi nici gândul meu nu ştie să-l cuprindă.

Poate fi iubire, doar să crezi in ea,
Pentru alţii, însa e minciună grea,
Muzică înalta pentru-n suflet blând
Sau un zgomot aspru, când n-ai nici un gând.

Cântecul e-al nostru, nu-i altul la fel,
Am visat atâta amândoi la el,
Este chiar aşa cum l-am simţit mereu,
Numai tu îl ştii, şi numai eu.
(2010)


Our song...nu e prima poezie care mi-a plăcut dintre poeziile lui Andrei. Toate sunt scrise cu mult talent, au puterea de a insufla emoţii, de a picta imagini pline de culoare, de a cânta o muzică uimitoare...ştiind că sunt scrise într-o limbă străină.
E prima poezie pe care am tradus-o... Am avut impresia că s-a scris singură în română, iar tot ce am avut de făcut a fost să-i aştern cuvintele pe hârtie.

Duşman îmi sunt

Duşman îmi sunt când gândul ispitelor se pleacă
Şi-ncrâncenat de vremea ce-mi pare prea săracă
Aleargă căutând o noua desfătare
Acolo unde îngăduinţă n-are.

Zăgazuri ‘nalte, în drum dacă-mi sunt date,
Vâltoarea vieţii mele le spulberă pe toate ;
Hotare din afară, impuse de-alte vreri,
Ştiu să le fac s-ajungă doar palide păreri.

Dar când din mine urcă, neîmblânzit, un cânt,
Nu pot sa-nfrâng iubirea, să fiu tot nu sunt.
Şi-oriunde m-aş întoarce găsesc durerea seacă;
Duşman îmi sunt când gândul ispitelor se pleacă.
(2000)

Zbor în adânc

Pedepsim tot ce nu-i închis în tipare.
Cum să înţelegi o floare
Care-şi scutură rădăcinile în vânt,
Sau pasărea ce-şi sapă zborul prin pământ ?

Floarea a căzut secerată,
Iar pasărea, cu aripa legată,
Încă se zbate în colivie,
Visează că e liberă şi vie.

Se naşte o umbră de bucurie
Când inima vrea să ştie,
Când se desface, bizară, încă o floare,
Când pasărea lutului poate să zboare.

Dacă încolţeşte sămânţa cea nouă,
Dacă se preface colivia în rouă,
Dacă pasărea îşi dezleagă aripa,
E semn că ne-am întors către clipa
În care ne scuturăm de zăbrele
Şi lăsăm inima să se umple de stele.
(2010)

Livadă

Ne-am fi împărtăşit din taina caiselor
Cu parfumul viselor,
Cu gustul dulce şi drag,
Când ni le dăruiam peste prag.

Dar vara care ne-a copt pe noi
Nu ne-a adus fire de ploi
Şi ne-a lasat secetei pradă,
Să ne usuce caisele în livadă.
(2000)

Floare de dor

Sub un vârf pleşuv de munte,
Printre stâncile cărunte,
Unde norii-şi scurg o geană,
Stă, uitată, o cabană.

Şi acolo, în pridvor,
Întristat, un vrăjitor
A adus de la izvor
Apă rece în ulcior,

Apă clară, ne-ncepută,
Ce alină şi sarută
Ochii care-au plâns de dor
La ivirea zorilor.

***

La cabana din pădure,
Printre stânci şi creste sure,
A crescut o floare rară
Cu miros de primăvară,

Cu petale de-abur rar,
Cu lucire de cleştar;
Şi-a deschis către lumină
Cupa sufletului, plină.

Vrăjitorul se închină
Către-a inimii regină
Şi-i şopteşte trei cuvinte;
Nimeni nu le ţine minte.

Toarnă apă ne-ncepută
Ce alină şi sarută
Ochii care-au plâns de dor
La ivirea zorilor.

Floarea-n abur se preface
Şi din ceaţă se desface
Chip frumos de-mpărăteasă,
A-nălţimilor crăiasă.

Fruntea ei de catifea
Poartă, în cunună, stea,
Ochii-ascund în apa lor
Taine vechi şi ard de dor,

Dor de vrăjitorul ei
Care-o-nvăluie-n scântei
Şi-o ridică-n zbor duios
Către cerul luminos.

Şi se pierd în alba zare,
Se topesc, plutind, în soare,
Se cuprind în blânda fire
Şi-amândoi devin iubire.

***

Timpul scurge altă vară,
Vrăjitor cu floare rară,
Iar şopteşte trei cuvinte;
Nimeni nu le ţine minte.
(2010)

Dragi mi-s toate

“Să nu laşi speranţa şi dragostea să moară”,
Am scris, cândva, pe-o pagină-ntr-o doară
Şi-acum, privind spre toate câte-au fost,
Mă-ncredinţez că au, adânc, un rost.

Speranţa şi iubirea, când pe-aripi mă poartă,
În zboruri albe, fără nori şi ceaţă,
E dansul vieţii dintr-o dimineaţă
În care se deschide, ca-ntr-un vis, o soartă.

Din negură, din dragoste, din ură,
Din toate câte-un pic, răsare-n urmă
Durerea, crâncenă măsură
A tot ce-ncepe şi apoi se curmă.

Şi mă întreb: ce-aş fi fără durere?
Un suflet sterp, un om fără putere…
De unde-aş aduna atâta forţă
De a spera şi de-a iubi precum o torţă?

Sunt ale mele, totdeauna, toate,
Iubire, şi durere, şi speranţă,
Nimeni nu mi le poate da deoparte,
Şi dragi mi-s toate, că au scris o viaţă.
(2000)

Toate-or fi gata îndată

Toate-or fi gata îndată.
Am lăsat uşa descuiată
Peste inimă şi peste gânduri,
Să nu se piardă printre rânduri.

Am fost o întâmplare
Îngăduită de soare,
Mângâiată de stele şi lună;
Din ele mi-am făcut cunună.

Am legat în cercul ei
Iubire, şi ură, şi scântei,
Am pus zboruri şi căderi în abis
Şi-am stat cu sufletul deschis.

Aripile-s făcute să se frângă,
Ochii să plângă,
Dar poţi zidi oricând altă plutire
Şi poţi deschide pleoapa către fericire.
(2010)