Mi-erau prin gânduri stele mereu tot mai puține,
mi-erau prin suflet fluturi din ce în ce mai rari.
Cădeau aripi și stele și troieneau lăstari,
lăstarii de furtună, lăstari de vânt și ploi
pe care nu-i chemasem să vină înapoi,
pe care învățasem să-i uit chiar înainte
de a înmuguri în suflet sau în minte.
Mi se făcuse foame de liniștea din lume.
Puține stele-n cer și toate fără nume
își troieneau lumina pe cei ce le priveau
când nopți fără sfârșit prin gânduri cotropeau.
Din ce în ce mai rar fluturii de lumină
își arcuiau lin zborul și curățau de vină
suflete rătăcite prin nori cărunți și deși
de grijă, de nevoie, de muguri neculeși.
Lăstari de întuneric, de ploaie, de furtună
se întindeau hățiș. Poieni de vreme bună
le cotropeau flămânzi cu degete hapsâne.
Mi se făcuse foame de liniștea din mâine.
(2017)
