sâmbătă, 11 mai 2013

Şoaptă

Furtuna, în amurg, cu un genunchi pe-o margine de zare,
a stins incendiul de pe cer şi visul din culoare.
În vânt, un nor umflat, cu burta crescându-i înainte,
cu umbra peste flori din iarbă ori cele din cuvinte,
se pregătea să ude leoarcă ce-avea Atlas pe umeri.
În urma lui erau alţi pui, prea mulţi ca să îi numeri.
După ce s-au rostogolit, s-au despicat în două
şi-n mijloc cerul înnoit a strălucit de rouă.
Stelele umede clipeau către pământul blând
din care pâinea răsărea ca şoapta dintr-un gând.
(2013)

M-am întrebat pe la vreo miercuri
dacă mai ştiu, dacă mai pot
cuvintele duzinei din nou să le înnod
şi-n înţelesuri să le aflu rod.
Am încercat şi le-am văzut dansând
sfios întâi, pe urmă fremătând
de nerăbdare să plece la bal în clubul psi
şi să danseze cu cei pe care îi vor întâlni.

19 comentarii :

  1. mă întrebam pe la vreo miercuri
    pe unde-ascunzi metafora
    şi gândul
    părea că îl luase vântul
    şi îl aduse-n calea ta
    tivind mirare, dor şi floare
    şi poezia se năştea
    din ploi
    din apă de adapă
    suflet şi viaţă.

    RăspundețiȘtergere
  2. of, era din apă ce adapă... :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Metafora se ascunsese prin bucătărie într-o oală
      acoperită cu capacul. Credeam că oala-i goală...
      Când am găsit-o, a fugit într-un lighean cu apă
      în care dai cu mopul... nu cea care adapă
      suflet şi viaţă. Tot fugărind-o prin casă
      prin dulapuri, sub paturi şi sub masă
      aproape c-am uitat-o, dar mi-am adus aminte
      citindu-ţi versuri blânde din darnice cuvinte... :))

      Ștergere
  3. asta e un fel de scriere in oglinda la ce am scris eu :). atlasul ce se uda de furtuna ... dar versurile tale sunt frumos mestesugite, melodios aranjate si dau culoare duzinei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc, vavaly! :) şi scrierea ta e cântare de suflet... un suflet mare în care încape o lume!

      Ștergere
  4. Dacă lipsa comentariilor te face să te întrebi nu ştiu ce, nu faci bine, cred eu. Este foarte greu de comentat poezia, mai ales cînd este superbă. Doar n-o să mă apuc să spun ca la şcoală: aici, poeta a vrut să spună că... bla. Scrii din inimă, cu aleasă şi delicată simţire iar versul tău dă fiori celui care îl citeşte şi predispune la visare. Ştiu că cele douăsprezece năzdrăvane pun probleme în plus dar, acesta este şi farmecul! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc mult, Tiberiu!
      Lipsa comentariilor nu mă face să mă întreb nimic. Când sunt mă bucur, când nu... asta e. Eu public pe blog oricum ceea ce scriu.
      Din când în când, iar în ultima perioadă parcă din ce în ce mai mult, creierul meu vrea să intre în pauză pentru odihnă. Şi înclin să-i dau dreptate. Dacă te uiţi la etichete, la ritmul meu de scris în cei 27 de ani de când a dat peste mine poezia (Tare-s mulţi! Când or fi trecut?) cred că ai să înţelegi...
      Îmi place să scriu, îmi place să vă citesc şi îmi sunteţi cu toţii dragi. Uneori mă înghite realitatea cu toată oboseala ei.

      Ștergere
  5. O să te superi oare pe mine dacă, eu una, nu mi-am făcut griji în privința talentului tău de a scrie versuri ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, nu mă supăr şi mulţumesc, nu numai pentru încredere! :)

      Ștergere
  6. În cuvintele tale sunt din nou flori - şi, ca de obicei, nu rămân în umbră!

    RăspundețiȘtergere
  7. Oricât ai lipsi vei ști mereu să așterni cuvintele pentru că le porți în tine iar noi suntem norocoși că le putem citi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc Simona! Şi eu sunt norocoasă că te am aici, că vă am aici pe toţi. :)

      Ștergere
  8. Răspunsuri
    1. Răsar roade şi după ploi liniştite, şi după furtuni... Noi suntem culegători şi le alegem

      Ștergere
  9. Ce flori de gheaţă ne despică-n două!

    Gânduri de-atlas cu miezul sec!

    Pe pâinea frunţii astăzi nu e rouă..

    Un vânt (ori vreo furtună?) ne ascunde umbra-n scutec.

     

    Ca prinşi în burta vremii, în amurg,

    mai dăm câte-un  genunchi, lovim visarea.


    Sunt ude straiele pământului, nu mai mirose-a murg,

    miroase-a pui de om ce a uitat să călărească zarea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu-s nici de gheaţă florile tăcerii,
      ci mai degrabă-s pete de noroi
      din mlaştina de întâmplări-nevoi
      care înghite câte-un strop timpul visării.

      Mulţumesc, Alma! Tare frumos m-ai scris... :)

      Ștergere
  10. Ai ştiut şi ai putut! Cred că ştii şi poţi întotdeauna! Muzele ţin cu tine! :)

    RăspundețiȘtergere