Vindecare

Când casa-i templu ridicat cu fală
Şi închinat averii, coclindu-se-n spoială,
Când se sculptează-n lutul moale-n nemişcare
Statui ce se pretind nemuritoare,
Când stau puse la zid cu mâinile întinse
A îndurare neîntinate vise
Amar e gustul şi uscată-i floarea,
Vântul e vânăt şi încruntată zarea.

Bolnav de dor, ai murit în minciună.
Zăcând de speranţă, vândut-ai la piaţă
Timp strămutat dintr-al tău ce va fi.
Plătit-ai cu aur pentru vânt ori furtună.
Ţi-au prins mâini şi glezne cu fire de aţă,
Tăind pân’la os miez fierbinte de zi.
Fugit în lume sau, poate, în lună,
Pe porţile nopţii, dezlegând fir de viaţă,
Tăcere de piatră sculptată-ţi muri.
Şi nu în uitare, când s-a spart şi în dună
De fine nisipuri s-a frânt şi în ceaţă
De fete morgane devenite stafii.
Apoi în deşert a plouat vreme bună,
Cuvinte crescând. Iar din zări, dimineaţă,
Veni zvon că ele vor mereu-înflori.

Dacă plecând, minciuna lăsat-ai în praful din drum,
Să nu-ţi atingă cerul, să nu ţi-l facă scrum,
Dacă ţi-ai pus nădejdea în cuvântul izvorât din gândul pur
Şi-ţi tai din adevăr adevărat contur,
Pe cerul tău, călătorind hai-hui,
În loc de nori ai învăţat să pui
Fuioare limpezi, albastre de idee
Legate sincer cu curmeie
De câte un surâs venit de peste zare
Când plouă cu blândeţe din fuioare.

Se dăruie din gândurile tale
Şi se înşiră albele cuvinte
Şi curg ca râul ori cascada ce prăvale
Noi înţelesuri în fuior de minte.

Apoi, ca să te scoli într-o lume mai bună
Împarţi zâmbete puzderie şi nu încruntări,
Şi eşti avarul care adună
Visele lumii – atâtea mirări –
Şi faci lege înţeleaptă că are dreptul la zbor
Fiecare vis şi fiecare dor
Până când lumea îţi întoarce şi celălalt obraz,
Cel care n-a cunoscut palmă, ruşine şi necaz
Şi n-a crăpat cum poate-n fiecare zi
Ţi s-a fisurat inima… că tot ai învăţat a petici
Visele lumii cu surâsul şi cu vorba blândă
Fiindcă ştii că lumea e mereu flămândă.
(2012)

psi, Vero, almanahe dialog