Ironia sorţii

Şi-a făcut asigurare de viaţă,
sărmana paiaţă,
fără să se gândescă la urmări.
Trăieşte după pofta inimii, cutreieră cărări
interzise altor muritori,
ba chiar ar zbura şi printre nori
fiindcă e asigurat ca un alpinist
sau ca un acrobat artist...

Necazul e că asigurarea lui are valoare
numai în cazul în care el moare...
(2015)

Noapte de aprilie

Din stele curge
tril de privighetoare
pe şoapta zării.
(2015)

Nopţi înstelate
de cuvinte aprinse
topesc tăcerea.

Clepsidra mi-e stricată

Nu-i numai alb şi nu e numai negru,
nu-i om doar mincinos şi nici complet integru,
nu e nimica bun în care să nu plângi
şi nici un rău din care surâs să nu răsfrângi.
De ce să fie rău? De ce să fie bine?
Statornic nici pământul nu poate a ne ţine...
Îl doare ba o coastă, ba îşi mai sapă vale
şi tremură legându-se cu Ecuator la şale.
Nici gândul nu-i statornic, îndeamnă la schimbare.
E teafăr câteodată şi câteodată doare.
Cuvântul e ca gândul şi-ar fi frumos să fie
măcar adevărat, de nu e pe vecie...
Dacă a fost în el pelin vreodată,
l-am smuls şi l-am uscat, l-am aruncat din casă.
Acum adun arome dulci-amărui ce-mbată,
beţie din aceea înaltă şi pufoasă,
nor alb strălucitor de-atâta pace
câtă culeg din zâmbete alese pe sprânceană
şi-apoi le pun seninul cu mine să mă-mpace,
cu lumea, cu trecutul, cu ce s-a scurs pe geană
şi strâng din roua vremii atent în buzunar,
clipe ce le-aş păstra pentru o altă dată,
dar cum să le opresc la mine n-am habar…
Cine-i să mă înveţe? Clepsidra mi-e stricată.
(2015)

În cercu(i)ri

Ieşim din cercuri, dar din care?
Că sunt atât de multe şi diverse
şi unele din ele se întrepătrund.
De-aceea că nu e ieşire ni se pare.
Chiar dacă marginile le-ar fi şterse
tot n-aş putea să mă ascund
de cercul din trecut, de cele viitoare...

Şi-apoi depinde din ce punct priveşti
şi din ce unghi desfereci perspectiva,
căci dintr-o parte orizontu-i mai rotund,
din alta culmi muntoase îl ascund
şi-un arc de cerc întins din el lipsi-va
ca o eclipsă-n care oglindeşti
o nerostire ca final al unei vechi poveşti

Cercul cuprinde-n el şi zămisliri
chiar dacă e-o rotire nesfârşită,
puncte perfect rotunde de vedere
care ar trebui atinse-n şerpuiri
ca să mai afli încă o părere
despre ce eşti şi-apoi să nu te miri
când ţi se face strâmt căci alţii văd himere
pe unde umbli cu desaga peticită
de-atât trecut, de-atâtea amintiri.

Poate că cercul s-ar deschide mai uşor
şi cu mai multe rotunjimi incluse,
tangente, intersecţii sau planuri suprapuse,
dacă că n-au toate punctele un scor
şi unghiurile de vedere nu-s obtuze
ori curbele aleatorii nu-s reduse
la capete pătrate sau umbre în decor.
(2015)

Un moment de reculegere

Nu dăm telefon la salvare
pentru fiecare
fluture care moare,
nici pentru floare,
nici pentru înfiorare.
Nu purtăm nici măcar
doliu la vedere.
Poate că-l ascundem amar,
şi-n zgomotul lumii rostogolit
peste noi păstrăm o secundă de tăcere
după ce fluturii ne-au părăsit.
(2015)

Ce-i omul?

Ce-i omul când nu ştie
că lanţul poate să îl rupă?
Omul pe lanţ şi-n urmă să erupă,
lanţul pe om şi om să nu mai fie...

Ce-i omul lipsit de hotărâre
sau când alegerile-i sunt facile
şi făr-un ideal în zarea unei zile?
Autocondamnat la silnică târâre...

Şi ce e omul când cutează
să rupă lanţul, chiar dacă taie-n carne,
şi să renunţe la coaja de pâine ori la haine
cu inima deschisă şi vitează,
decât un visător ce scrie viitorul
cu gândul, cu cuvântul, cu fapta şi cu dorul?
(2015)

Ochi în ochi

Să caute ochii în ochi...
Şi să se caute...
Acolo-s multe la vedere
şi-s multe mistere.
Ochii căutători s-or vedea ca-n oglindă
şi-or clipi să se prindă
de clipa recunoaşterii.
Când s-or deschide iar,
necunoscut bizar
le poate întoarce oglinda
cu susul în jos
sau chiar cu imagine ireală,
cum am învăţat la şcoală.
E drept că acolo ne-au arătat ochii şi lumea
prinse într-un şablon.
Noi purtam ecuson
şi număr pe umăr.
Pe urmă am descoperit
ce ni s-a ascuns printre rânduri,
printre gene şi printre
bătăile inimii în gânduri
şi-n cuvinte.
(2015)

În ce să mai caute ochii, după ce a căutat Alma în sus, în jos, într-un zbor viitor.