Mantia cu visuri vechi

Mi-e uzată de acuma
mantia cu visuri vechi
şi rărită precum spuma
valurilor. În perechi
mi le-am tot lăsat în urmă,
pe sub pietre, pe sub paşi,
dar durerea nu se curmă
când nu vrei să mă mai laşi
să-nădesc cu fir de lună
mantia cea destrămată
şi să o purtăm de bună
tot pe rând: eu - câteodată,
tu - când mie-mi scade cerul
şi mă-mprejmuie tăceri
ca s-o umpli cu misterul
visului uitat în ieri...
(2015)

Am ţesut mantie din visări răsucite.

Când palmele îi sunt nepregătite

Îi pui în palme sufletul tău blând
când palmele îi sunt nepregătite,
când încă n-a aflat că mângâind
i s-ar întoarce mângâierile-nzecite.

Ai vrea să-i îmblânzeşti nehotărârea
când poate că nici n-a văzut că-i eşti,
tu îl visezi şi-ai vrea să-şi schimbe firea
ca-n visul tău, cea mai frumoasă din poveşti.

Ai vrea să te oprească pe-o muchie de seară
când stelele clipesc cu sfială pe cer,
să-şi rostească iubirea cu un zâmbet stingher...
Dar ochii lui spun c-o mirare amară:

"Mi s-a părut într-o zi că mă priveai din adâncuri,
din adâncuri de dor şi din miezul tău blând.
M-am întors dinspre tine şi-am plecat şuierând,
îmi era prea devreme în fapte şi-n gânduri.

Te-am văzut şi-alte dăţi, dar mi-a fost mai uşor
să mă uit ca prin tine, să pretind că nu ştiu.
Pierd iubirea de azi, dar nu-i încă târziu,
e şi mâine o zi, e atât viitor!

Ai să pleci pân-atunci într-o altă iubire.
N-am să ştiu ce-am pierdut. Ce nu ştiu, nu regret.
Tu-ai să fii fericită şi-ai să porţi un secret
în adâncuri de suflet, unui dor - amintire.

În altă iubire să fii înţeleaptă,
să cauţi pe linia vieţii, în palmă,
căuş pentru suflet şi dragoste calmă
dintre flăcări rămână la vârsta cea coaptă.

Lui să nu-i dai de-a gata inima-ţi bună,
nu-i arăta iubirea ca pe-un far...
Ca să îl îmblânzeşti, să-i fii tu lună,
el să te prindă în plasa de pescar."
(2015)

Din două comentarii lăsate la Claudia.

Vânăm

Nu ne e destul niciodată...
Ce nesătulă soartă
ne mână, ne adună, ne cere!
Nu ne e destulă iubire, nu ne e destulă durere...
Vânăm o pasăre albastră,
măiastră,
vânăm în inima noastră.
Vânăm o strălucire eternă de stea
pe fruntea ta, pe fruntea mea,
vânăm lacrima şi pustiul,
vănâm dorul, viul,
şi ne trebuie o viaţă întreagă
pentru vânătoare... Cine să ne înţeleagă?
(2015)

Joc. De noroc.

Un chip de demon mi se-arată-n noapte
şi bântuie-ntre umbre, şi murmură-ntre şoapte,
promite nevăzute, fermecător obraznic,
şi poleieşte tot ce îmi păruse groaznic
c-o picătură scursă din ochiul sec al lunii
şi din senin cu stele în marginea genunii,
de unde izvorăsc nori şi furtuni sub pleoapă,
de unde stă potopul la pândă când să-nceapă
un joc la cacialma cu zbateri lungi de gene
deasupra de obraji destinşi de somn şi lene...

Inspir o dat-adânc şi mă trezesc în zori
c-un dor neîmplinit. Mă scutură fiori
că parcă ştiu ceva, dar nu-mi aduc aminte
ce-mi prisoseşte-n gând şi-i lipsă în cuvinte.
Încerc s-adorm 'napoi şi să-mi înnod visarea,
să aflu unde-i asul şi unde renunţarea,
să-nvăţ când iute scot din mânecă norocul,
când pierd cu un surâs şi când continui jocul
până s-or destrăma pânzele cele albe
şi-or înflori a iarnă în păr florile dalbe.

Un chip de demon mi s-a prins în vis,
frumos ca o nălucă, tentant şi interzis,
şi, de n-ar fi venit la mine-n miez de noapte,
cred că l-aş fi făcut din farmece şi şoapte
şi mi l-aş fi păstrat - eternă promisiune,
din pleoapa stins-a lunii o ultimă minune -
să-mi mângâie-n tăcere singurătăţi târzii,
să-mi umple de himere secundele pustii,
apoi să-mi înfiripe aripi întinse, vii...
Sunt aripi renăscânde cu care îmi îmbii
visul să îmi rămână şi să îmi ia la joc
destinul, întâmplarea şi boaba de noroc...
(2015)

S-au adunat iar duzinarii în această noapte
şi din tabel îmi pare că se iscă şoapte.

Jurnal

Tu când ţi-ai ascultat ultima dată
gânduri ce ţi se strecurau în clipă,
când le-ai întins - o pană în aripă -
ori în creion le-ai pus pe inima-ţi mirată?
Când ai făcut din ele poartă pentru suflet,
cuvântului să-i dea însemnătate,
să fugi prin ele de singurătate
sau să le-aduni ca pe comori în sipet?

Trăieşte clipa ca şi cum ţi-e viaţa
cât e lumina între răsărit şi-apus.
Nu se-mblânzeşte timpul şi-i veşnic nesupus.
Pentru pisică numai e înnodată  aţa.

Gândul de azi mi-e impregnat pe iris
ca într-o carte nerăsfoită încă
sau într-un vis acvatic c-o perlă, sus, pe-o stâncă -
un cuib unde-adunate emoţiile firii-s
într-un jurnal mereu neluat în seamă,
o jucărie lăsată la voia întâmplării,
chiar dacă l-am legat de marginile zării
c-o cureluşă firavă în loc de vamă.

Păstrez în coş un bibelou de preţ.
E amintirea tinereţii nebune, zvăpăiate
pe care o mai ştiu din pozele păstrate
de-un aparat ce-mi stă la gât cât sunt drumeţ
prin întâmplarea vieţii, cetate fără ziduri,
dar înţesată de porţi ce se deschid sau nu
Cele înţepenite nu sunt mereu tabu.
Cheie de n-am, o şurubelniţă prin riduri
lărgeşte ochiului cărare spre departe
şi pasul îi urmează descoperind o şansă,
schimbare în destin sau numai ansă
în darul timpului pe fila mea de carte.
(2015)

Anacondeiere după Ruxandra Ioniţă cu un gând adunat de la Adriana Tîrnoveanu. Aceeaşi duzină de cuvinte în alte pagini de jurnal găsiţi la Eddie.

Mă citesc din când în când din urmă

Mă citesc din când în când din urmă,
redescoperindu-mă în altă piele,
descuamată fin în vorbele acele -
clipa prinsă-n mine, cea de gumă,
ori eu prinsă-ntr-una dintre ele.

Aveam alte rime, aveam alte ritmuri
şi nespusul dintre rânduri, închegat şi dens,
înfiripă-n mine astăzi înc-un sens
trecerii prin lume, trecerii prin timpuri
diluate de uitare dureros de des.

Mă citesc din când în când din urmă
şi mă mir că am fost mult, că mi-a rămas puţin
din ce-am fost cândva, chiar dacă încă-i plin
şi acum ulciorul din care peste humă
scurg cuvintele şi-n ele pe mine mă declin.

Înaintea clipelor cu har, uimită, mă înclin.
(2015)

Raftul cu amintiri

Bibelou de alabastru,
balerină delicată,
învelită în albastru
de dantelă apretată,
ca un fum uitat de vânt
în secunda incompletă
într-o notă cu avânt
retezat în piruetă
şi lăsat pe raft, sub praf,
apărat de-o carte veche
scoasă de un litograf,
cu o singură pereche,
dăinuia de-un sfert de veac -
un moment de neuitare,
un tezaur de sărac,
o fereastră spre visare.
Un creion rămas prea scurt
pentru degetele boante
şi neascuţit de mult
îi stătea cumva sub poante.

Într-un coş mic de nuiele
cât o palmă de copil,
cu luciri rupte din stele,
pusă pe-un satin umil,
e o perlă cenuşie,
strop dintr-un decor acvatic,
lacrimă de veşnicie
dintr-un iris acromatic.
O pisică, jucărie
cu o blană ciufulită,
cu o fundă de hârtie
roşie ca o ispită,
prinsă pe o cureluşă
şi cu ochi aproape vii,
cu culoare de cenuşă
şi, parcă, un pic saşii,
stă pe lângă balerină
c-o lăbuţă-n coşuleţ,
peste perlă, şi-l înclină
cu un gest plin de dispreţ.

Nelalocul ei pe raftul
plin cu-atâtea amintiri,
şurubelniţa-i stigmatul
ultimei desprăfuiri
petrecute într-o seară
când aşa, ca din senin,
şubrezita policioară
s-a desprins în colţ puţin.
Ar fi fost păcat să moară
balerina şi pisica,
iar perluţa să dispară
ca şi cum ar fi nimica
tot trecutul strâns în ele,
ca şi cum pe cer s-ar frânge
cele mai bătrâne stele,
ca şi cum timpul s-ar strânge
tot în coşul de nuiele.
(2015)

Ce au pus pe raftul cu cuvinte ceilalţi duzinari aflaţi de aici.