O noapte de cerneală, un pled de întuneric
acoperea de-un ceas acel bătrân
castel
ce străjuia de veacuri, dărăpănat, himeric,
pe-o stânca solitară în buză de muncel.
Boierul scăpătat care îl moştenise
îi coborâse rangul de la palat la
han
şi-ar fi primit pe-oricine cu braţele deschise,
dar hanul se umplea numai o dată-n an,
în noaptea cea mai neagră, când
buha strigă-a jale,
când luna nu răsare şi stelele se sting,
când ziduri vechi trosnesc şi cerul se prăvale,
o smoală-n care spaime se-amesteacă, se-ating...
Din vale un drumeag urcă pe ocolite
pân' la podeţul rupt şi-apoi până la poartă.
În curte, printre arbori, căruţe-ngrămădite
cuprind sub coviltire şoapte, mister şi soartă.
În mijloc, dintre umbre ce-alunecă tăcute,
un foc întinde limbi de cupru şi scântei
către-un proţap din care deja sunt hăcuite
hălci fripte de
mistreţ muiate în mujdei.
Chipuri se-aprind o clipă scăldate de lumină
şi-apoi dispar în noapte, ca şi cum n-ar fi fost,
la gâturi
bani de aur stârnesc un fel de vină
că spintecă în beznă un fulger fără rost.
Cu
haine largi, cu poale târâte în ţărână
pe care-abia ghiceşti amestec de culori:
un stacojiu de sânge uscat demult în lână,
un galben de la soare murdar şi plin de nori,
dâre de verde putred furat cândva din iarbă
şi negru din tăciunii cei stinşi ai altui foc,
fantomele-s ieşite mai mult dintr-o cocioabă,
nu de la curţi domneşti bătute de noroc.
Un
cal nechează straniu ca şi cum zeci de
bice
i-au coborât pe greabăn şi
pinteni s-au înfipt
în pulpe încordate şi-ar vrea să îi despice
în aşchii de durere tot trupul amorţit.
Apoi tăcerea cade mai grea ca înainte...
Cortina se destramă uşor şi tânguit
când o vioară cheamă aducerile-aminte
cu glasul ei blajin, în inimi arcuit.
În mâini halbe de
bere cu gulere înalte
se întâlnesc în clinchet de sticlă ordinară,
curg toasturi între umbre şi berea se împarte
să îndulcească viaţa cu-aroma ei amară.
Şoapte se trec în zvon de glasuri răguşite
şi clipocesc de râset, destinse de beţie.
Vioara-şi înteţeşte ritmul pe nesimţite
şi voci o însoţesc duios în armonie.
Un tropotit uşor se leagă pe cântare.
În jurul flăcării o roată de stafii
se-nvârte tot mai iute şi bate tot mai tare
ritmul nebun de-acum al altei melodii.
Ameţitor
tablou pe care nu-i artist
să-l poată captura cu tuşa de
penel
în veşnicia pânzei, cu aerul ei trist
de nemişcare mută pe vârful de muncel,
prinde întâi lumină piezişă dinspre zare
şi noaptea-i risipită de zorii cenuşii,
apoi tot peisajul se scaldă în culoare
firavă şi curată, cu tente străvezii.
Caii-nhămaţi trag vajnic povara din căruţe
şi căruţaşii mână peste podeţul rupt,
scârţâie roţi şi osii, în spate dorm chivuţe,
copii scâncesc prin somn de-un vis necunoscut.
O dată-n an castelul trăieşte cu ardoare,
o dată-n an la han căruţele ajung...
În rest se-aşterne praful pe-odăi şi pe culoare
şi praful se stârneşte sub roţi pe drumul lung.
(2015)
Cu speranţa că nu v-am pus răbdarea la încercare, vă invit să citiţi şi celelalte scrieri ale duzinei de cuvinte de astăzi înscrise, ca de obicei, în tabelul găzduit de Eddie.
