Ploi

Alerg prin ploaie,
caut mereu,
copacii se-ndoaie
sub cerul greu.

Caut în ploaie
dorul apus
când ape şuvoaie
se scurg de sus.

Tulbure, iară,
hohot de ploi
se-aude-afară,
se-aude în noi.

Spală cu lacrimi
norii cei suri
suflete, inimi,
dealuri, păduri.

Şi laolaltă,
inimi, pământ,
uşor tresaltă
sub nori şi vânt.

M-alin cu gândul
că-i doar un vis,
dorul curmându-l,
cerul s-a-nchis.

Şi, de iubirea
s-a frânt în noi,
coasem ruptura
cu fire de ploi...
pân'la venirea
altui şuvoi.
(1999)

Aş mai crede?

Am fost şi pasăre, şi cer,
în zborul nostru spre iubire
şi n-am ştiut că-i rătăcire
să-ţi cred cuvântul şi să sper.

Dacă mi-ai spune că, nebună,
lăsat-am totul să se frângă,
că n-a fost joc şi-a fost adâncă
ciudată vrajă-n colb de lună,
că n-am ştiut să caut jarul
ascuns sub pulberea-ngheţată
oare-aş mai crede înc-odată?

Aş mai aprinde felinarul,
lumina blândă care leagă
cuvinte calde şi plutiri?

Aş vea, din nou, să fiu întreagă,
şi pasăre şi cer, deodată,
să te învălui în lumini
când aripile îmi alini?

Oare-aş mai crede, viaţa toată?
(1999)

Oamenii mă vor judeca

Peste cuvintele mele se vor apleca
Oamenii şi mă vor judeca:
De ce adună laolaltă
Inimi şi pământuri ce tresaltă?
Cum creşte copacul iubirii în ea?
Şi de ce e, uneori, rea?
De ce se avântă cu părul vâlvoi
Prin vânturi turbate şi prin ploi?
De ce sarută cu dulceaţă
Ploaia de vară în fiece dimineaţă?
N-o fi găsit pe nimeni s-o sărute,
Să îi aducă multe flori, multe,
Să o sature de iubire,
Să nu mai vorbească-n neştire?
Doar e ca noi, nu-i nici din rouă, nici din oţel...
Şi să ne spună dacă-i altfel!
De ce toamne şi ierni amestecă în cuvinte
Şi ne îneacă în lacrimi, şuvoaie despletite?
De ce vorbeşte despre moarte şi lumină
Printre fire de iarbă, frunze veştede şi ploi
Şi nu caută în ţărână
Pe cei ce-au trecut în lumea de-apoi?
Nu poate să lase lucrurile la locul lor:
Mai întâi viaţa şi moartea în timpul următor?
Să stea în casă când ninge şi când plouă!
Să se ferească de rouă!
Să nu mai aducă nori peste capetele noastre!
Să nu privească spre astre!
Să nu ne inunde cu tot cu umbrele!
Să facă mâncare şi să spele!
(1999)

Cuvintele

(traducere)

Toţi ştim ce vieţii îi dă sens
şi-i peste tot, doar că imens
să vrei ar trebui mereu,
când cauţi şi îţi pare greu.

Ai şti ce vrei, dacă ar fi
să-ţi bată-n uşă într-o zi?
Dacă în faţa ta răsare
ai recunoaşte ce e, oare?

Greu de găsit este ades,
orbecăind fără-nţeles,
se uită drept în ochi ce dorm,
urma i-o pierzi, pierdut în somn.

Şi când, mirat că te-ai trezit,
o vezi alături, în sfârşit,
pricepi că tot acolo-a fost,
cât rătăceai fără de rost.

Mă uit în ochii ei acum,
am încercat mereu să-adun
ce-mi bântuie demult prin minte,
putere-am strâns să spun cuvinte:

“Te iubesc...”
(2010)

The words cu care Andrei caută o definiţie pentru iubire şi puterea de a spune “Te iubesc...”

Hai să uscăm nisipul şi să trăim mai des!

Atât de monoton, atât de plicticos
cad picaturi de ploaie din timpul scurs pe jos,
şi ritmic bat secunda, minutul, ora stearpă
când toate trec departe, când nu-i nimic să-nceapă.

Dacă ar fi-n clepsidră nisipul prea uscat,
dacă, fir lângă fir, tot praful ar fi alunecat,
aş şti că vremea curge, dar picături de ploi
au tot lipit nisipul şi l-au făcut noroi.

La fel şi timpul, parcă, s-a îngroşat şi-a stat
ţinându-şi răsuflarea, pendulul nemişcat,
prea plin de amănunte, prea gol de înţeles.

Hai să uscăm nisipul şi să trăim mai des!
(2010)

E adevărat...

(traducere)

Cu sânge scurs din sentimente,
Am scris pe pagini rânduri drepte,
Dar poezia lor n-are un ţel
Şi n-am urmat niciun model.

Pentru priviri ce sorb avide
Cuvintele nu s-or deschide
Şi să priceapă n-au să poată
Ce mâna mea a scris odată.

Când strig acum aceste gânduri,
Nu trebuie, din ale lumii rânduri,
Să le dezlege sau să le audă
Vreunul cu simţirea surdă.

Căci ceea ce vedeţi că-i scris
Departe e de voi, ca-n vis,
Emoţii, şi trăiri, şi fapte
Ce lumea mea o mişcă toate.

Fără vreun alt motiv le spun,
Doar că-n lumină le adun
Gânduri îngrămădite-n minte,
Şi vi le dau spre-a fi citite.

Nimic din tot să credeţi, luaţi aminte…
(2010)

Fiecare dintre noi, cei care avem ceva de spus si vrem să spunem ceva, ne-am gândit la ceea ce a scris Andrei în Truth is... Şi chiar este adevărat, pentru fiecare dintre noi. Încă o dată Andrei a găsit cuvintele şi le-a potrivit cu multă artă ca să ajungă la mintea şi la sufletul cititorilor.

În mine...eşti tu

(traducere)

În mine e un gol imens
Care îmi ia puterea-ntreagă,
Sapă adânc în suflet, şi intens,
Şi nu e nimeni care să-nţeleagă.

Dar nici atunci nu simt durere,
Ci numai inima-i secată,
Şi-o flacără ca o părere
Îmi încălzeşte noaptea toată.

În mine e speranţă încă,
O frânghie aştept de sus,
Din groapa iadului adâncă
Să ma ridice, cât orb nu-s.

Tu mă salvezi, când mă cuprinde
Tristeţea grea şi mă trezeşti
Şi din coşmarul care-mi prinde
Sufletul mut ca între cleşti.

În mine e multă putere,
Pot să străbat întregul drum
Când ştiu şi calea, şi-a mea vrere,
Când toate se supun acum.

Doar când Poseidon va fi înecat,
Hyperion din cer plecat va fi,
Zeus coroana de-şi va fi uitat,
Atunci iubirea noastră s-ar sfârşi,

Şi-un ultim „rămas bun” ne-ar despărţi...
(2010)

Începe cu durere şi disperare şi urcă, plină de forţă, spre iubire şi speranţă, iar intensitatea emoţiilor din Inside me there is...you, scrisă de Andrei, mi-a adus lacrimi în ochi şi un cutremur în suflet.