Când ai să înţelegi că nu se poate
Singur s-ajungi aşa departe,
Fără toiag şi cu pingele
Roase de cât ai mers pe ele?
Ai să te sprijini şi de-o umbră,
Şi-aceea pusă într-o dungă,
Ai să-ţi prăjeşti călcâie pe asfalt
Şi orice dâmb îţi va părea înalt.
Oricât te-ai crede de puternic, uneori,
Tot s-ar putea să-ţi trebuiască nişte sfori
De care să te-agăţi în disperare
În loc să vezi ce adâncime are
Prăpastia căscată între tine
Şi restul lumii-n care e şi rău şi bine.
Când ai să înţelegi că nu se poate
Să taci mereu şi despre toţi şi toate?
(2012)
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
Mare dreptate ai Carmen! Singuri nu am ajunge prea departe...
RăspundețiȘtergereşi când cuvântul este scut şi nu armă?- mă întreb eu...
RăspundețiȘtergerefrumoasă scrierea ta, plină de forţă.
Mulţumesc, dragele mele! >:D<
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasă şi profundă poezia. Ce rost are să mergi de unul singur când drumul nu înseamnă o deplasare în spaţiu ci în suflet?
RăspundețiȘtergere