Viţa de vie

Via încă nu s-a lăsat pradă visării,
Nu-şi arde frunzele pe rug şi nu le cerne
Peste ţărâna sfărâmată în strălucirea zării.
Culorile-i sunt stinse şi puţin mai terne
De parcă s-ar fi aşternut cu-un pic de infinit
Pe frunze praful de căldură istovit.

Ascunşi sau la vedere se odihnesc ciorchini,
Cuprinşi adânc în tufe, cu umbră ocrotiţi
Sau răsfăţaţi la soare şi prinşi ca-n rădăcini
De fire din cârcei cu trudă încâlciţi
Păzind podoaba aurie de hoţii de comori
Ce ar putea s-atace din vânturi sau din nori…

Dar mâini mai pricepute şi cu mai mult folos
Înşeală şi strecoară-ndemânatic printre ei
Degete agere purtând cuţite care taie nemilos
Frunze, şi crengi ,şi-ncrâncenaţi cârcei.
Şi boabe pline cu aromă şi dulceaţă
Cuprind ca în căuş, urcă uşor spre faţă.

Aroma se răsfrânge în aerul încins
Şi dinţii le zdrobesc şi se împrăştie în gură
Dulceaţa lor şi simţi cum au cuprins
Vara întreagă cu lumină şi căldură
Şi-ţi pare c-ai muşca din razele de soare,
Dintr-o minune-nfăptuită cu mirare.

Parfumul lor ar fi uitat de zei în lume,
Închis cu neştiinţă în coaja străvezie,
Un strop de viaţă nobil, de-aceea i-au dat nume
Că sigur e de viţă, iar viţa e de vie.
(2011)

Să îmi preschimbi tu numele

Aş vrea să îmi preschimbi tu numele în cântec
Şi să mă chemi cu-un şir de note muzicale
Sau cu acorduri de pian curgând agale,
Ori glasul tău învolburat mă-nalţe tăriile să spintec.

Aş vrea de fiecare dată când mă strigi
Cu alte sunete să-mi cânţi chemarea
Şi să-ţi ghicesc din melodia nouă starea
Şi întâmplările din care te răsfrângi.

Aş şti dacă ai inima cu tine
Sau dacă ai lasat-o la odihnă în vreo gară
Şi-ai să te duci s-o cauţi mai spre seară
Pe rafturi şi cu alte inimi pline.

Aş şti la urmă, ca undele zvâcnind pe apă,
Cum mi se pierde numele-n adânc
Sau mai în depărtare şi se sting
Acorduri când atingi ultima clapă.
(2011)

Aproape de tine

Am rătăcit printre ninsori de flori,
Printre petale de iubire scuturată
Care şopteau plutind ultima dată:
"Vezi ce păţeşti dacă nu ştii să zbori?"
Şi-am înţeles că, orişicât de lină,
Plutirea-i pân'la urmă tot cădere
Şi-am înţeles c-a ta apropiere
Va fi căderea inimii deplină.

Am rătăcit printre ninsori de păpădie
Care prindeau lumina de la soare
În fire transparente şi strălucitoare
Şi-apoi se risipeau în zări o mie.
Şi-am înţeles că şi lumina ce-i izvor
Pentru iubire se destramă la apus
Şi dacă stau aproape de tine îndeajuns
Voi fi risipa verii într-un dor.

Am rătăcit printre ninsori de frunze
Care ardeau 'nainte-mi calea
Şi aprindeau în depărtare zarea
Şi-n inimă simţirile confuze.
Şi-am înţeles că focul stăpâneşte
Chiar dacă ploi se scurg din cer pe pleoape
Şi-am înţeles că dacă stau de tine aproape
Am să mă ard dumnezeieşte.

Am rătăcit printre ninsori în ger,
Ninsori care spălau păcate,
Se întindeau peste iubiri, imaculate,
Dar îngheţau tot pe pământ şi-n cer.
Şi-am înţeles că stând atâta lângă tine,
După cădere, risipire, după foc,
N-a mai rămas nici urmă de noroc
Şi dragostea va îngheţa, în fine.

Am rătăcit la urmă printre stele
Care au nins la mine în grădină,
Au înflorit a nopţilor regină
Şi-am nins şi eu amarnic printre ele...
(2011)

Cer îngăduinţă

Ceas după ceas se scrie o carte
Cu filele rupte doar către moarte,
Şiruri mărunte de litere, drepte,
Ce uneori au fost înţelepte
Şi-n alte dăţi s-au şters fără ştire
Când fila din carte era prea subţire.

Sunt pagini pe care e multă culoare
Şi încă lucesc luminate de soare,
Şi încă trăiesc mai vii ca demult
Când s-au petrecut şi nu ai ştiut
Ce mare li-i preţul şi cât de întinsă
E partea de viaţă cu ele deschisă.

Şi-s file mai triste, abia de mai poţi
Să numeri pe ele vreo câteva nopţi
Sau numai o pată de vast întuneric
Prin care se plimbă, şters şi himeric,
Vreun personaj despre care nu ştii
Când l-ai cunoscut sau cine ar fi.

Îngăduinţă cer cu sfială
Ca partea din carte care încă e goală
S-o scriu cu un tuş mai greu de spălat
De vreme, de ploaie... Şi tot ce-am uitat
Să fie din nou tipărit ca-nainte
Pe filele vechi spre aducere-aminte.
(2011)

Sfârşit de vară

Se destramă vara cu câte-un stol de berze,
Întind aripi pe cer şi-l spintecă viteze,
Se scutură din ea castane în ruină
Şi aşezate ploi o smulg din rădăcină.

Pe palele de vânt se spulberă spre zare
Petalele de vară cu urme de culoare
Din flori înmiresmate şi fluturi care ştiu
C-o zi e foarte scurtă şi-a doua… prea târziu.

Şi se desfac din vară şi clipele din zori,
Şi cele din amurg care aduc fiori,
Şi umblă zvon că vine de foarte de departe
Gerul acela aprig, aducător de moarte.

Dar vorbele acestea nu cred că au temei
Căci la amiază vara are puterea ei
De foc şi de dogoare şi pârguieşte rodul.
E un pic prea devreme să îi cântăm prohodul…
(2011)

O pădure fără foşnet

Mi-au spus că timpul s-ar opri şi n-am mai respirat de spaimă
Că de-aş mişca doar un atom lumea s-ar stinge-n mare taină.
M-au întrebat ce-aş admira, cum aş trăi neîntâmplarea
Şi, când le-am spus că eu n-aş vrea, au insistat cu întrebarea.

Mi-au spus că aş putea să văd locuri în care n-aş ajunge,
Sau să privesc mult mai atent, până când inima s-ar frânge,
Spre cei pe care îi iubesc şi n-am când să le aflu totul
Şi să descopăr cum natura-şi croieşte minunată portul.

Dar o pădure fără foşnet şi fără zboruri, fără cânt,
Râuri şi lacuri fără unde şi fără valuri, fără vânt,
Şi-apoi cascade îngheţate în nemişcare şi tăcute,
Şi sus pe cer stând agăţate mari acvile cu aripi mute,

Ori chipuri dragi înmărmurite într-un surâs sau un suspin,
Un gest duios păstrat în palmă sau doar furie şi venin,
Feţe plângând, păstrând durerea şi altele voios râzând
Fără vreun sunet, fără hohot şi nici o urmă de cuvânt,

N-aş vrea să văd şi nici n-aş vrea să îmi imaginez vreodată,
Căci fără timp natura toată ar fi prea aspru condamnată
Nimic să nu se mai întâmple, să nu-şi renască viaţa
Şi soarele-ar fi blestemat şi n-ar aduce dimineaţa.

Căci păsării care nu zboară nici cerul parcă nu i-a fost,
Iar râului care nu curge apa îi este fără rost,
Şi în pădurea fără foşnet şi frunzele îmi par deşarte
Când s-au oprit cântul şi vântul, aşa, ca şi cum ar fi moarte.

Şi nu te doare o durere ce stă pe chip pe veci sculptată
Sau un surâs neînţeles când gluma lui fost uitată?
Şi cum ar fi ca lacrima s-atârne grea mereu pe pleoape
Sau gândul închegat în minte să fie-apoi rostit…aproape,

Ori să aştepţi o mângâiere ţinută-n palmă nesfârşit
Sau un sărut care îngheaţă pe buze reci pecetluit?
Iar dacă inima nu bate, ar fi cumva etern iubită?
Ştiu: frumuseţea-i devenire şi nu tăcere-ncremenită.
(2011)

Mă poţi dezamăgi numai o dată

Îşi cuibărise sufletul la pieptul lui,
Dar nu spusese asta nimănui.
A vrut să ştie şi a întrebat-o ce aşteaptă;
Ea i-a şoptit: “Nimic… mă poţi dezamăgi numai o dată.

Ţi-am pus în palme ce a mai rămas din mine
După ce am trăit şi rău şi bine,
După ce am cusut cu vise, speranţă şi tărie
Bucăţi de suflet risipit în zări o mie;

Şi fiecare cusătură-i o nervură de oţel,
Şi-oricât aş vrea n-am să mai fiu la fel
De inocentă, de senină, de rătăcită printre stele;
Oricât aş vrea, nu cred să mai găsesc cărarea către ele.

Poate ai să mă duci în palme către curcubeu;
Să nu te temi, că nu-i deloc fragil sufletul meu,
Doar să nu uiţi ce-am spus astăzi în şoaptă:
Mă poţi dezamăgi numai o dată…”
(2011)

Andrei m-a luat prin surprindere şi mi-a umplut seara cu emoţie şi bucurie cu o traducere superbă You'll only break me once...

Lumina aripă-şi croia

Din când în când pe strada mea
Lumina aripă-şi croia
Şi fulgera.

Din când în când pe cerul meu
Se înălţa pe vânt un zmeu
Din curcubeu.

Şi din pădurea cu fiori
Creşteau din foşnete viori
De-atâtea ori.

În gândul încă necioplit
Pluteau cocori în infinit
La răsărit.
(2011)