Eşti tânăr şi-aştept

Eşti tânăr şi-ţi aleargă prin sânge orgoliul sălbatic
şi crezi că pricepi ce-i rău şi ce-i bine,
că albul de negru-l desfaci. Uşuratic...
nu doar fiindcă judeci, ci c-arunci pietre-n mine.

În mine? Nu ştiu sigur în cine arunci...
Nu ştiu, dar le simt şuierându-mi prelung
şi răni deschizând în emoţii atunci
când încă mă-ntreb, când nu-mi mai ajung.

Nu-mi mai ajung... Niciodată de-ajuns
nu mi-am fost... Dar dacă n-oi fi de ajuns nimănui
cu niciun cuvânt din gând neascuns?
Povara aceasta ai lăsa-o oricui?

Şi dacă în loc de tăcerea în silă
mi-aş face şi eu o piatră cuvântul?
Nu-l fac şi, să ştii, nu de milă,
ci fiindcă aştept domolire-n avântul

orgoliului ce ne judecă. Cât de drept
judecata îţi stă falnic pe buze!
Ce drept ai avut? Astăzi tac şi accept...
Am răbdare şi-aştept
un recurs judecăţii obtuze.

Poate târziu, când ai să ştii cum să taci
din pietrele care n-aduc niciun bine,
dintr-o privire încurcată ai să faci
mănunchi firav de scuze
pentru cei care nu s-au apărat, nu pentru mine...
(2013)

Fiinţă scursă în cuvânt

La urmă - atunci când tot ce sunt
e-un pumn de praf purtat de vânt -
voi răsări iar pe pământ,
fiinţă scursă în cuvânt.

Tu mă vei răsfoi agale,
din file vor cădea petale,
din ele dorurile tale
îşi vor croi spre mine cale.

Mă vei găsi copilă bună
şi tânără iubind, nebună,
visând la stele şi la lună,
rugându-le să nu apună.

Mă vei găsi femeie plină
în care-şi creşte rădăcină
dragostea blândă ce alină
copii plăpânzi şi fără vină,

ca-n ocrotirea-i să-i cuprindă,
atentă şi mereu la pândă,
dureri de ei să nu se prindă,
drum către zare să le-ntindă.

Mă vei găsi şi mai târziu
cum încă n-am ajuns să fiu,
bătrână ninsă cu gând viu
şi, sper, iertată de pustiu.

Voi fi acolo deodată
copil, femeie, umbră, fată,
iar amintirea destrămată
se va lega din vorbe, toată.

Ai să mă răsfoieşti de dor,
cuvintele ţi-or fi ogor
în care semăn - eu şi-un zbor -
un semn de gând spre viitor.
(2013)

Inechitabil

Inechitabil
ne găsim fericirea
în porţii mărunte.
(2013)

Porţia de esenţă adunată de Irealia

Bradul

Tu, brad venit din viforul din munte,
Pe unde-au vieţuit ai mei străbuni,
Te-mpodobim cu toate aducerile-aminte
Ce ne-au rămas din anii lor cei buni,

Poveştile la gura sobei toarse
Ne spun, din vremea de-altădată,
De nuci de aur, conuri de mătase,
De mere roşii şi de fulgi de vată.

Când ramurile verzi le-mpodobim
Cu globuri şi beteală argintie,
Noi, inmile lor le mai simţim
Cum, din trecut, cu bunătăţi ne-mbie.

Ei ne privesc din timpurile vechi,
Ne-aduc foşnetul vechi de prin colinde,
Şi-n pacea sărbătorilor străvechi,
Măcar o clipă ne răsar în minte.

Veghează sufletele lor din ramuri,
Luminile din brad le sunt priviri
Şi, dacă ascultăm la geamuri,
Colinda lor ne leagănă-n plutiri.

Pe lângă brad va poposi şi Moşul,
Cu sacul plin de multe bucurii,
Şi-i plin de dulciuri pe masuţă coşul,
Pentru că azi toţi suntem iar copii.

Învăluiţi în taina serii blânde,
Alăturea iubirea ne adună,
Cu inimile calde şi plăpânde,
Străbuni, părinţi, copii, toţi împreună.

E rândul meu să-mpodobesc copacul,
S-aduc copiilor duiosul cânt
Şi să le spun poveşti de când e veacul
Despre un moş bătrân şi-al său cuvânt.

Să pun în crengile frumos aromitoare
Podoabe-amestecate cu iubire,
Să cânt colinda-n seara trecătoare,
Dar care veşnic stă în amintire.

Şi peste ani urmaşii poate-or strânge
Din bradul lor de-atunci , la fel de verde,
Gândul meu bun care nu plânge
Fiindcă am trecut şi nu m-or pierde.
(1999)

Mi-am făcut tema acum paisprezece ani, tot cu câteva zile înainte de Crăciun, în timp ce făceam curăţenie. Spălam parchetul şi purtam după mine prin casă ligheanul, foaia de hârtie şi pixul. Am scris din tot sufletul, cu lacrimi. Nici acum n-o pot citi cu glas tare. Îmi piere vocea, înecată de emoţie.
Despre brazii din sufletele lor au scris psiriduşii din clubul psi. Lor şi tuturor celor ce citesc aceste rânduri le doresc sărbători fericite alături de oameni buni şi dragi, cu linişte în inimi şi bucurie!

Inscripţie pe o carte dar

Mariei şi lui Ştefan

Să-ţi fie poveste viaţa toată
şi niciun vis prea departe de zbor,
surâsul tău din inima curată
nicicând să nu-l întunece vreun nor!

Să fii cuminte şi cu minte totdeauna
şi pentru bunătate răsplătit
nu doar cu darul meu; să ai întruna
tot darul lumii şi să fii iubit!

Îmbrăţişare caldă în braţele-mi bătrâne
ai să visezi în noaptea asta blândă
şi dis-de-dimineaţă, mâine
sub bradul verde bucuria te cuprindă!

De fericirea ta s-or bucura părinţii
şi lângă tine-or lăcrima în taină
ca să nu-ţi tulbure surâsul din fierbinţii
şi luminoşii ochi în miez de iarnă.

Voi reveni din an în an în prag.
Să fii sănătos, să ai un An bun!
Te sărută pe frunte cu drag,
copil scump, năzdrăvan,
                                 Moş Crăciun
(2013)

Asimptotă la viaţă

Am vrut uneori să fiu asimptotă la iubire,
să nu mă lege cu noduri de fiecare secundă,
să găsesc un timp de linişte să m-ascundă
când, obosită de dor, am visat împlinire.

Am vrut uneori să fiu asimptotă la dor,
să nu-i ştiu pustiul şi setea-n deşert,
să nu-i simt arsura şi scrumul inert,
creionat spre cădere să nu-mi fie alt zbor.

Am vrut deseori să fiu asimptotă la cădere,
dar dedesubt n-am găsit crengi ori desiş
să mă oprească atunci când rămâne din vis
doar genunchiul julit şi în suflet durere.

Am vrut deseori să fiu asimptotă la durere,
dar am strâns-o salin în pumnii simţirii,
m-am aprins lampadar din ceara topirii
şi-am ars lumânare ca o umbră părere.

Am vrut uneori să fiu asimptotă la umbră
şi discul solar să-mi inunde tăcerea.
Doar că noaptea revine şi nu îmi e vrerea
de-ajuns ca s-alunge umbra cea sumbră.

Am făcut recurs la sentinţa primită
prea târziu. Un mesaj scurt şi rece mi-a spus
c-am dorit asimptote prea multe în plus.
Lăcomia se cere a fi pedepsită.

Am lipit abţibilduri în loc de bandaje
pe iubire, pe dor, pe căderi, pe dureri
ca s-alung măcar umbra din seci înserări
şi-n culoarea câştig să testez aliaje.

Am găsit, cred acum, un fel nou de oţel
arcuindu-şi nervura prin miezu-mi sălciu
şi învăţ să-l încord în acordul meu viu
modelat după mine şi nu eu după el.
Asimptotă la viaţă ştiu că nu vreau să fiu...
(2013)

Alte duzini ne răsfaţă, adunate în asimptote la psi.
Timpul nu mi-e prieten bun în cele câteva zile rămase până la sărbători. Nu cred că voi reuşi să vă citesc pe toţi. Cer iertare de pe acum.

Logodnă de o seară

Deschizi fereastra larg, aripi îi sunt canaturi,
prin ea zăresc furtuni şi pace şi intru ca în templu,
cuvintele sunt pline şi miezul îl contemplu
până-s furtuni şi pace în mine. Le legi şi le frămânţi, aluaturi
ce cresc şi plămădesc noul cel fraged şi născând,
emoţie neîncepută, cuvânt, idee fremătând.

Ai palmele cu inimi pline şi ele bat în ritmul tău,
dacă le spui să se oprească oftează o secundă,
dacă le-alergi se-avântă, le-arunci şi cad în hău,
le prinzi cu mila unui rege bun din valul ce inundă,
salvare pentru încă un salt, un zbor, o stea
pe care-o laşi pecete pe fiecare dintre ele
şi care nu apasă, nu arde pân' la scrum şi-i grea
numai în înţelesuri despletite închipuind inele:
logodnă de o seară printr-un surâs, o lacrimă,
ori un sărut, tăcere, o şoaptă şi-un sâmbure de patimă.

Un pas în faţă, ieşi de sub reflectoare,
deschizi fereasta larg, pierzi aura de zeu,
devii un om, dar cu atât mai mare
şi prin fereastră laşi, sublimă întâmplare,
emoţii să reverse şi să se-ntoarcă între eu şi eu.

Rămân c-o întrebare: cum aş putea să prind
într-un balon de spumă fără sfârşit în timp
logodna de o seară şi să o ţin vie, mereu la fel trăind,
zi după zi şi anotimp dup-anotimp
până ce iarna albă-mi va ninge printre rânduri
şi-mi va-ngheţa de tot ferestrele din gânduri?
(2013)

Solfegiu

Ideea cântă.
Eu, în uimire mută,
mă solfegiez.
(2013)

Joc iscat de Irealia

Rostogolind înţelesuri

Rotunde se rostogoleau pietrele de pe munte.
Departe în sus erau tare mărunte.
Apropierea le creştea diametrul
şi o dată cu el preaplinul, înţeleptul
miez. De-aceea se rostogoleau - de grele.
Unii spuneau că sunt ploi de stele,
mai ales când fulgera în noapte.
Ele cădeau cu tunet sau lunecau cu şoapte.
Nu cred că am văzut vreuna să stea înţepenită;
nu din aceea rotundă şi neted şlefuită,
ci poate doar din cele nedesăvârşite
să se mai fi pierdut pe drum, pietre obişnuite
pe care calci, pe care învârţi alte sfere
înalte, concentrice, reale sau himere.
Rotund în rotund, creşteau straturi
alunecând unul pe celălalt, ferestre cu canaturi
sculptate în filigran cu putere de gând,
cu putere de inimă bătând, fremătând.
În rostogolire e şi chin, şi bucurie
când peste rotundul vechi un altul nou se scrie
sau când din stratul subţire se desface
foiţă în adânc, sens prins în carapace,
dar aşteptând să se arate prin fereastră.
Rostogolire de pasăre măiastră
în tril, în zbor, în adânc, în înalt,
de pietre de granit ori de bazalt
arse în focul pământului care ne stăpâneşte,
se perpetuează, se desăvârşeşte.
(2013)

Rostogolind înţelesuri ne-am întâlnit pe-o rază:
surâs luminos, minte senină şi trează.
Ne place jocul, din el rostogolim o lume
de gânduri, de cuvinte şi toţi purtăm un nume...
sau două (sâmbăta suntem duzinari),
dar lunea suntem psilunaticii sprinţari
ce sub acelaşi titlu pun faţete din pietre diferite
tăiate atent cu dălţi şi cuţite
blânde, dar tari în puterea de gând
şi le rostogolim (prin tabel) către lume visând.

Lecţie de schi

Stau la pândă ca să prind înţelesul.
Nouă ne creşte distanţa între buchii,
în cărţi abia se mai disting cuvintele,
ideile-s pierdute de tot,
rămase la şcoală într-un caiet vechi, uitat în pupitru.
Sâc! Îmi face în ciudă o parte de lume:
la tipar n-a ajuns ce-ar fi trebuit,
alte sorţi apar zilnic în ziare;
de unele nici nu vreau să ştiu.
Cât lemn se aruncă pe inepţii?
Câte păduri?
Când va ajunge falit cel ce nu spune nimic în atâtea cuvinte?
Dacă pădurea devine doar pârtie golaşă
am să-mi învăţ cuvintele să schieze.
Poate, mai mult la deal...
(2013)

S-au jucat cu cele douăsprezece cuvinte, apoi s-au adunat sub acoperişul psipsinei.

Echilibristică într-un pahar cu visuri

Visul acesta e un cerc, o roată
iar celălalt o punte, subţire şi curbată.
Uite şi unul plin de ţepi, o minge
ce se rostogoleşte iute şi se-nfinge

în tălpi... de vreau să merg pe el!
Pe cerc e mai uşor, că cercu-i mai fidel.
Sau mi se pare-aşa, cercul când se răstoarnă
mă prinde-n el, mă strânge şi îmi devine toană.

Pe punte să mă sui, mi-ar trebui şi-o tijă
pentru balans, de mijloc s-o ţin cu multă grijă.
Să fie lungă de ajuns, s-o priponesc în sol
când gravitaţia îşi intră neaşteptat în rol.

Dar eu nu vreau s-aleg, le vreau pe toate-odată,
vise în echilibru: pe puntea cea curbată
aşez mingea cu ţepi şi pun deasupra cercul,
mă sui în vârf cu tija, neacceptând eşecul.

Şi dansul să înceapă! Transpir, surâd, privesc
în jur, în sus, în jos şi ştiu că e firesc
să nu-mi ţin echilibrul, să cad din când în când,
să mă ridic apoi... Aşa mi-am pus în gând.

Toată această luptă se dă într-un pahar
din cel din care lumea azvârle cu un zar.
Încă n-am înţeles dacă-s eu de-aruncat
sau visele prin lume mai au de alergat.

Poate-oi pricepe-odată... Acum urcată sus,
pe visele clădite aşa cum le-am supus,
mă uit şi peste margini, mai sunt multe pahare
Se cade, se surâde, se urcă-n fiecare...
(2013)

Cum stau în echilibru într-un pahar cu vise
care-au fost împlinite sau sunt numai promise
şi ceilalţi psilunatici aflăm dintr-un tabel
care se completează la psi, mereu la fel.

(D)Uzina de cuvinte - Cucuiul

Călcai pe nori cu capul printre stele.
Norii îţi înghiţeau picioarele calin în spuma lor.
Ţi-ai spus că de te sui de-ajuns de sus, printre inele
pe care le învârte Saturn sau alt nemuritor,
te ţine cerul în palmele deschise ca o floare
pe tine, cel care a-ndrăznit să creadă în visare.

Ţi-ai prins în crăpătura de la răsărit, ca din greşeală,
o urmă de călcâi şi-ai încrustat-o-n pardoseală.
Conturul mat în luciul şlefuit de zare,
deşi firav în transparenţe şi în oglindă şui,
era un început timid, avânt şi-mpiedicare,
din care, prin rostogolire, să-i crească frunţii un cucui.

Tăcerile-ţi prea ţipă, cuvintele-ţi prea tac
şi în deşert ai pune stelele ca un lac
nisipul s-oglindească, să-ţi potolească sete
de gând nou, negândit. Un dor pacea ţi-o fură
când în cucui se-nvârt şi vor să se repete
aceleaşi întâmplări cu unică măsură.

Cărări de-aceeaşi teapă se ţintuiesc pe hartă
în gaşcă. O reţea ca un fileu înalt
pe care nu-l poţi trece, prin care să se-mpartă
în mici firimituri neînceputul salt,
încerci s-o ocoleşti, atlet în şort şi bascheţi
din pânză de duzină, (ce de la mâţ o capeţi).

La ţanc îţi pică fisa şi stă în echilibru
pe cant, fără să fugă şi făr' să se răstoarne,
un centru de idee ce-aşteaptă un calibru
de vorbe strâns legate şi prinse ferm de coarne
cu care ari un cânt ori un poem în proză
şi speri să-mbobocească un ţânc de gând, o roză.

Unde ai pus călcâiul, elan cu şovăială,
în crăpătura zilei ivită cu sfială,
ţi se arată darnic ospăţul de lumină,
desert dulce-amărui cu lacrimă şi vină,
şi cu surâs iertare în fragedul lui nou
din care-n cerc norocul întinde un ecou.



Cucuiul e fierbinte, din el deşert o ploaie,
din stropii ei bat ritmul şi cânt din nori şiroaie.
Mi-am tras în ţeapă pacea, dar o salvez apoi
cu boabe de călin ţinute-n şorţ ciochine
din care-mi fac mărgele, inele, cercei, podoabe noi
ca să-mi ascund cucuiul atât cât pot de bine.

O tipă ca o gâscă cu grijă pentru maţ,
un tanc umplut în grabă şi fără niciun saţ,
fără cucuie creţe, cu netedul prin minte,
uşor mi-ar fi aşa, uitată de cuvinte?
Nu cred că vreau să ştiu, chiar dacă gândul treaz
din când în când descoperă în plus câte-un necaz.

Astăzi surâd cu voi (necazu-i doar o rimă)
şi vă invit pe toţi la psi unde se-animă
iubirea de cuvinte, de joc, de gând frumos.
Nimeni nu le împarte după sort, pe rânduri,
ci cresc toate cu spor în locul cel mănos,
cu grijă altoite cu tânăr ram de gânduri.
(2013)

Decembrie, luni

Decembrie, luni, am să plec înspre sud
întârziată de-un gând dureros şi absurd
că iarna mi-ar fi mai cuminte o dată,
că gerul s-ar duce alte căi să străbată.

Decembrie, luni, am să fug dinspre toamnă
în vara cea coaptă în miez dulce de poamă,
am să merg pe cărare de vis de zi lungă
ca viscolul aspru să nu mă ajungă.

Decembrie, luni, a venit prea devreme...
Aripi de cocori au uitat să mă cheme
în zborul lor strâns, aliniat cu rigoare
de pala de aer ce le poartă spre soare.

Decembrie, luni, e întâmplarea risipă
ce mă prinde mereu rătăcită-ntr-o clipă
când încă dansez în focul culorii
şi nu mă îmbie de plecare cocorii.

Decembrie, luni, aş dori să nu fie
pe-aici, prin cuvântul cu neaua pustie
şi, dacă tot vine, eu aş cere-amânare
până m-oi duce mai aproape de soare.

Decembrie, luni, nu mă iartă, nu vrea
să-mi lase din ierburi şi frunzar catifea
aprinsă-n incendii, ci-o vopseşte pe toată
cu brumă şi-omăt alburiu, fără pată.

Decembie, luni, mă doare privirea,
îmi arde zăpada dor pribeag şi simţirea...
De-aceea m-aş duce în ţările calde,
o pasăre tristă care zborului cade.
(2013)

Alte scrieri, cu acelaşi titlu, s-au adunat în clubul psi.

Treceri

Asfinţit

Pânzele albe sfâşiate de vânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
străvezie pictură ce de mult nu mai miră.

Purtate pe raze strălucind dinspre soare,
spre seară se sting cenuşiu în orbire,
când apa se tulbură-n verde şi are
tiv destrămat în gălbui, irosire...

... în dulcele zării aprins înainte
de moartea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiorii-nserării prin oase se ţes.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul lăsat de soare-n cădere.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, fără vrere.

Când toate au ars jarul nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din flacăra-i dusă,
se scufundă în sine, amintire adâncă
a luminii învinse, de-ntuneric străpunsă.

În urmă rămâne ca după oricare
incendiu veridic, înnegrit şi obscur,
din care-a pierit firul viu de culoare,
peisaj scris cu umbre destrămând din contur.

Şi când ceru-i ca smoala şi iarăşi e noapte,
când nimicul se face stăpân în privire,
printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire.

Răsărit

Printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire,
când ceru-i ca smoala în sfârşitul noapte,
când nimicul e încă stăpân în privire.

Peisaj scris cu umbre, înnegrit şi obscur
rămâne în urmă, spulberat de oricare
incendiu veridic destrămând din contur
în care se naşte firul viu de culoare.

Când toate se-aprind noaptea nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din umbra-i apusă,
se scufundă în sine, bezna adâncă,
amintire învinsă, de lumină străpunsă.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul iscat de soare-n urcare.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, cu mirare.

În dulcele zării aprins înainte
de ivirea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiori se deşiră ca un palid eres,

se dizolvă, dispar cenuşiu şi orbire,
se tubură-n verde apa cerului şi-are
tiv destrămat în gălbui, irosire
înecată în raze strălucind dinspre soare.

Străvezie pictură ce de mult nu mai miră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
pânzele albe sfâşiate de vânt.
(2013)

Pictează tablouri cu duzina culorii,
apoi se adună la club autorii...

Ape tulburi, ape repezi

Ape tulburi, ape repezi
peste pietre, peste lespezi,
peste tot ce-ai vrea să lepezi.

Că sunt tulburi - tulburare
inimii atunci când doare
drept pedeapsă la visare.

Că sunt repezi ca să spele
în vâltoare - doruri grele,
în cădere - cer de stele.

Apele care nu iartă
niciun suflet, nicio vatră
vin de dincolo de poartă.

Poarta o frâng în risipă
într-un val şi într-o clipă,
poarta ca semn pe aripă.

Dar pe unde-a fost odată
zid de piatră, azi e poartă
nouă şi nedescuiată.

Unde-a fost poartă, zăvor,
azi e urmă de izvor
pentru lacrimă şi dor.

Unde-au fost apele tulburi,
abia dacă îmi mai murmuri
despre curcubee fluturi.

Unde-au fost apele repezi,
umede-s pietre şi lespezi.
De iubire nu te lepezi.

În senin se întrevede:
semnul de aripă verde
zborului i se încrede.

***

Ape tulburi la mânie
ochii tăi îi iau în silă,
ape repezi îmi sfâşie
inima-n genunchi, umilă.

Ape tulburi în cuvinte
cu ocară, să mă doară,
ape repezi pun în mine
peste pietrele de moară.

Ape tulburi te cuprind,
ape repezi mă sfârşesc.
Ape tulburi sapă rid,
ape repezi l-adâncesc.

Ape tulburi limpezeşti
cu surâs blajin pe gură,
ape repezi mi le-opreşti
în zăgaz de-mpletitură.

Ape tulburi, ape repezi,
împletite-s liniştite.
Curg fântânile pe lespezi,
însetări ni-s potolite.
(2013)

Alte ape curg la fel,
repezi, tulburi, în tabel.

Stele-n cerul gurii

Ieri pe la prânz era încă soare
şi nu se anunţaseră ploi viitoare
sau viituri scurgându-se fâşii din nori.
Ieri pe la prânz încă erau culori.

Azi, după pala de vânt, totul s-a stins:
lumina de cenuşă, ochiul de cer învins.
Am pregătit paltoanele-n cuier
şi-o pălărie cu boruri de mister

sub care să-mi ascund fiorii din privire
când palpitaţii în piept îmi dau de ştire
că toamna îşi dăruie şi ultima suflare
palpabil în palmele cui cere şi cui n-are

nevoie de sfârşitul ei pustiu şi ud.
Paltini se scutură prelung, zălud
şi-ncheagă din ramuri împletite-un palanchin
în care s-ar plimba cu lene, fără chin

melancolia mea şi a oricui se lasă
prins de tristeţe siropoasă.
Doar că melancoliei nu-i place să ne părăsească
pentru plimbări aiurea-n lectica-mpărătească

a toamnei, chiar de-ar fi sculptată-n palisandru.
Melancolia ne cuprinde tandru
şi palid se agaţă de-un palat ,
dar nu din cel de piatră şi adevărat,

ci-n cel din cerul gurii, pe bolta palatină
unde cuvintele se-opresc cu vină
că înainte de rostire vor să strălucească stele
şi se lipesc în constelaţii cu puncte după ele.

Apoi desprinse de pe cer ca stele căzătoare
purtate-n fum de gând, fuioare,
se rânduiesc şi ard încinse în curmeie,
şi, minunându-ne, fac trup pentru idee.
(2013)

Din palanchin coborâtă,
cortina deschide vedere
în pala mirării
spre gândul palpabil,
descins încins de sub pălărie.
Paltoanele sunt de prisos,
nu feresc de palpitaţii,
nici de gustul palid al neaşteptatului,
al neaşteptării.
Palmele transpiră a nerăbdare
pe dantela de palisandru,
arabesc de cuvânt.
Paltinii veşniciei parcă foşnesc,
iar în palat ne-aşteaptă palatina psipsina.

Fiindcă-s om

Am fost lumină fără niciun nor,
am fost iubire aprigă şi dor,
am fost înalt de munte despicând un cer,
am fost visare ce sfidează tot ce-i efemer,
am fost preaplinul fără margini al inimii naive,
am fost nestrămutare de ţeluri şi motive.

Apoi m-am frânt în risipirea întâmplării
şi mi-am pierdut în întuneric nemărginirea zării.

Am fost tăcere, aripă stinsă,
am fost cădere necuprinsă,
am fost argintul înnegrit de lacrimi
şi mi-am secătuit şi ultimele patimi,
am fost pustie de vis şi cer căzut în tină,
mereu cea vinovată, fără vină.

Apoi m-am răzvrătit şi-am devenit cuvânt
şi zbor de gând pe aripa de vânt,
am lustruit argintul în priviri senine,
iar patimile le-am udat cu doruri pline,
visul l-am împărţit în stele vii în noapte,
şi-n ploaia lor mi-am curăţat şi vină, şi păcate.

De ce? Fiindcă-s om şi vremea mi-e prea scurtă
ca să mă irosesc, înfrântă fără luptă...
(2013)

Un vis, o cale, un om

Om cu zare vis...
Între om şi vis cale
în două sensuri.

Cale către vis...
Om se face cărare.
Alţi paşi visează.

Om alege căi.
Balans între zbor şi pas,
sus - vis, jos -griji lest.
(2013)

Lili3d a fost muza. Alături de ea la psi îi găsiţi pe ceilalţi psilunatici.

O rugă

Atâtea griji îmi ţin avântul între zăbrele-nchis!
Le-aş sfâşia de aş şti cum. Pe coama unui vis
m-aş arunca în zbor în viaţa albastră şi senină
şi din tristeţe m-aş desprinde pe raze de lumină.

Iar mâine seară mi-aş dori mai mult ca niciodată
ca bucuria să inunde în valuri lumea toată.
Am pregătit pentru cei dragi bucatele alese,
iar bradul mândru şi înalt, cu ramurile dese

aşteaptă să se învelească-n podoabe şi beteală.
Mirosul lui de codri vechi se-mprăştie cu fală
prin camerele mici, curate, cu iz de sărbătoare.
Pe geamuri, din decor de gheaţă, mi-a răsărit o floare.

Ştiţi, frăţiorii mei mai mici lăsat-au pe pervaz
câte-o scrisoare pentru Moş. Acum stau c-un obraz
lipit de sticla rece-a nopţii şi-aşteaptă să zărească
zburând pe cer, cu reni în faţă, caleaşca-mpărătească

ce îl aduce-n zbor pe cel ce împlineşte vise,
dorinţe-aprinse şi răspunde la cererile scrise.
Am strâns scrisorile târziu, când oboseala dulce
i-a legănat în braţe moi şi i-a pus să se culce.

Le-am desfăcut ca un spion şi le-am citit pe rând.
Le-am cumpărat copiilor, cu dragoste în gând,
tot ce-au dorit, ca mâine seară să fie fericiţi,
că dragi îmi sunt, copii frumoşi şi-atâta de cuminţi!

Mămica mea şi-ar fi dorit un strop de sănătate...
Oricât aş vrea să-i dăruiesc, nu cred că se mai poate.
Dar va avea şi ea sub brad un pacheţel cu fundă
şi sper s-o văd zâmbind puţin, uitând durerea surdă.

Când am sfârşit de pregătit acestea pentru mâine
în portofel nu mai aveam decât bănuţi de pâine...
Şi-ar fi destul, m-aş descurca, şi nu aş fi nici tristă,
nici lacrimi nu mi le-aş ascunde tăcută în batistă,

dar nu de mult l-am cunoscut pe el, băiat frumos,
blând şi atent, cu suflet bun şi-atât de drăgăstos!
Cred că-l iubesc fiindcă gândul îmi zboară către el
şi când muncesc, şi când învăţ... Aşa un gând rebel!

Iar când îl văd inima mea aleargă ca năucă
şi pentr-o clipă şi cuvintele în minte mi se-ncurcă...
Obrajii mi se-aprind bujori. El spune că îi plac,
îi prinde-n palme şi-i sărută, dar nu e niciun leac

fiindcă eu mă fâstâcesc şi uit şi cum mă cheamă.
Dar bucuria mea de mâine umbrită e de teamă
Lui nu i-am cumpărat nimic... N-am mai avut cu ce
şi nici n-aş vrea să-l văd mâhnit, ori să mă judece...

Nu, nu m-ar judeca deloc, doar eu nu pot să-mi iert
că nu mi-am socotit destul bugetul şi mă cert.
Aşa că-l rog pe Moş Crăciun să mă ajute-un pic
şi mie să nu îmi aducă în acest an nimic,

dar să îmi lase sub brăduţ dar pentru dragul meu,
iar eu promit să socotesc la anul leu cu leu,
să nu rămân nicicând cuiva cu vreun bănuţ datoare
şi să nu-i fiu nici inimii... decât o visătoare.
(2013)

Sfadă

Mintea, cu mâinile în şolduri ca o precupeaţă,
se târguieşte cu inima pentru o cale-n viaţă:
"Crezi că ţi-a fost predestinat alesul drum,
scânteia, flacăra, cenuşa şi-mprăştiatul fum?
Că dacă ai oftat prelung şi ţi-ai prelins
mâhnirea prin ochi cu care mă uit în jur şi eu
şi cu exuberanţă şi inconştienţă ai pretins
că-n zare se desface veşnic curcubeu,
dar tu n-ajungi la el fiindcă-ţi pun eu piedici
şi te reţin prea des cu nesfârşite predici,
am să mă dau deoparte din rolul principal?
Nu, draga mea! Dansul acesta-i jucat la un alt bal!
Vezi tu? Îmi eşti subiect, asupra ta îmi desfăşor
funcţia mea cu rol predominant, hotărâtor,
de predicat (cuvânt cu două sensuri,
dar nu cu dus-întors. Acelea-s alte versuri!)
Acţiunea mea-i exactă şi are scop precis,
se bizuie pe fapte concrete, nu pe vis
şi pe emoţii: uite, te-ai înroşit şi-acum te perpeleşti!
Ştii foarte bine că te zbuciumi de câte ori iubeşti
fără să ai măsură şi rezerve (şi-aici - alt înţeles
multiplu. Adună-le pe toate, nu căuta pe-ales!)
Ar trebui să înţelegi că munca mea precede
acţiunea şi izbânda, dar, după cum se vede,
eşti punctul predispus la slăbiciune
din totul nostru împletit, cu rele şi cu bune!"

"Ai terminat prelegerea?" întreabă mai smerită
inima prinsă-n chingi, mereu neostoită.
"Aş vrea ca tu, deşteaptă, să pricepi odată
că visul meu e precursor pentru aleasa-ţi faptă,
că orice gând pe care-l zămisleşti e o preluare,
desigur, chibziută, a unei căi pe care
întâi dorinţa mea îşi caută sălaşul
şi-apoi, cu umilinţă, îţi dărui ţie pasul
ca să-l întinzi pe drum, să cauţi negăsitul.
Atunci când dai de el, eu simt cum răsăritul
mi se revarsă blând cu dulce strălucire
să-mi lumineze tandru credinţa în iubire.
Ştiu că de câte ori aduci o rezolvare
alt negăsit dorinţa îmi cere cu ardoare.
Poţi să mă potoleşti cu predici ca aceasta,
poţi să îmi dai ce cer sau poţi să laşi năpasta
neîmplinirii să mă mistuie o vreme.
Cât eşti aici cu mine eu nu am a mă teme!
Dureri de m-or străpunge, ai să mă coşi 'napoi;
m-or îmbăta iubiri, mă vei trezi apoi;
m-oi avânta prea sus, ai să mă ţii c-o sfoară;
dacă m-oi duce-n hău, tu vino şi coboară
să mă ridici pe creste şi scoate-mă la mal
când dorul meu de ducă m-aruncă-n larg pe val!"

Ar fi loc de concluzii, dar, poate, altădată,
că sfada lor acum nu-i încă terminată...
(2013)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte au dus la concluzii diferite pe fiecare dintre duzinarii înscrişi în tabel.

Trec fericirea pe curat

Îmi cânţi pe lacrimă o melodie
făcută din rugină, din aur şi din pui de vânt.
Toamna ţi-e dulce amintire, iară mie
îmi leagănă cu vorba ta tot dorul de pământ.
Atât de greu mi-atârnă dorul în fiecare toamnă ruginie,
că simt cum îmi coboară frunzele prin inima pustie.
Şi ca s-o scap de umbra ce-o prinde şi o leagă
iau de la tine o povaţă şi o urmez întreagă:
împart în două sufletul şi-o jumătate-o ţin
tot timpul fericită-n soare şi fără de pelin,
apoi, când jumătatea nepăzită se umple de alean,
trec fericirea pe curat să treacă înc-un an...
(2013)

psi dialog

Nisip, perle, sare...

Eu să spun încă o dată
ce-am mai zis
sau să mă-mprăştii într-o altă
împletire de mirări, de admirări ? Nu m-am decis…

Poate puţin din fiecare
să încerc
şi-apoi ne-om spirala în continuare
fiiindcă gândul nu se poate-nchide-n cerc
şi nici în scoică, căci acolo creşte
şi-i sparge cochiliei sideful. Sideful chiar de străluceşte,
ne strânge câteodată ca un cleşte.

Apoi scufundători se-avântă şi caută comori
sau noi ne-om scufunda să ne găsim trecutul în adâncuri.
Doar norocoşii ce nimeresc răspuns la ghicitori
încheagă perle din nisipuri.

În schimb la toţi ni se întâmplă
când sarea ni se prinde pe la tâmplă
şi când în jur se face mai pustiu:
ne luminăm într-un târziu.

În ape răsărit-a viaţa nouă.
Ca prunci ne cerem viaţa înotând în ape,
apoi în ape dacă vrem să stăm, în rouă,
ne-alungă crud afară, întâi şi-ntâi aproape.
Pe urmă mai departe cu orice despărţire,
când aşezăm pământ între iubire şi iubire
abatem printre pleoape
potop sărat ca marea. De-atâtea generaţii
ce-şi plâng bunici, părinţi, copiii şi cu fraţii
ni s-au umplut oceane. După potop, în soare,
oceanul s-a uscat. Sunt ocnele de sare?
(2013)

Alma Nahe dialog

Întrebări

Nu ştiu de ce distrugem ce-am ridicat din tină.
Nu ştiu de ce mai ridicăm zidirea. Poate că e de vină
speranţa de mai bine ori visul mai înalt.
Nebunul care strică oare să aibă alt
vis şi vrea să facă un castel mai mare?
Dar vine alt nebun cu doruri de surpare!
Un om e înţelept şi creşte, altul nebun şi scade,
dar omenirea toată ori urcă, ori decade?
Parcă-i puţin mai bine decât când erau şapte
minunile din lume, minuni cu dinţi de lapte.
Când omul a ajuns să înţeleagă stele
şi-ncearcă să găsească un drum până la ele
a învăţat să strice mai mult şi mai temeinic.
E suficient să fie pe lume un nemernic
ca să dispară tot, minunea cea mai mare…
Omul poate alege, dar ştie şi ce, oare?
(2013)

Incandescenţe (IX)

Sărut

Avânt spre cuvânt:
îmbrăţişare tandră,
sărut muşcător...

De-a v-aţi ascunselea

Oamenii ascund.
Şi dezvăluie. Pe rând.
Niciodată tot!

***

Dezvăluie flori,
le îmbracă în culori.
Nicicând pe toate!

***

Ascunse-n pământ
seminţele încolţesc.
Nicicând chiar toate!

***

"Ştiu" înmugurit,
ramuri ating lumina.
Nicicând chiar toate!
(2013)

Alma Nahe dialog

Îmi plac oamenii?

Îmi plac oamenii? Îmi plac oamenii care...
şi-acum aş pune lanţ o seamă de petale, o seamă de lumini.
Aceeaşi oameni au şi nori, şi spini
şi când mă zgârii doare,
când mă umbresc îmi trece orice dor,
ba, uneori, cu greu opresc tăcut izvor
de lacrimi sau zgomotul cascadei de mânie.
Atunci aş vrea să nu-mi mai fie
ori eu să nu le fiu pe-aproape,
dar când privesc lucid şi înapoi de pleoape
şi mă întreb de-mi place ce găsesc,
mă înţeleg, mă iert şi-mi spun c-aşa-i firesc.
De ce-aş avea atunci altă măsură
pentru ce-i dincolo de pleoapă, la o uitătură?
(2013)

Îmi plac oamenii care visează,
care îşi trec visarea prin condei,
care cu inima şi mintea trează
se bucură de frumuseţea ei
şi-o dau în dar: izvor, cascadă
ce se prăvale-n sus în loc să cadă...
Câţiva din cei care-mi sunt dragi,
fac din tabelul psicului sălaş de magi.

Pe treptele nopţii

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu înclini către mâine, eu mai mult către ieri.
Un tren ne desparte, privim prin ferestre
în ochii luminii cuminţi şi terestre
ce vag stă aprinsă în vagoane pustii...
De dincolo de tren tu mai eşti ori mai vii?
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând,
parcă numai trăind, parcă prea rar visând,
trecători fără nume în mulţimea la fel.
Te-am zărit oare-n treacăt sau doar mă înşel?

Cineva îşi pusese într-un colţ trepied.
Măsura prin lentile sentimentele, cred.
Aşa te-am găsit pe-un carton fără viaţă
pe ultima treaptă denumită speranţă.
Dar tremurul inimii n-a ieşit pe hârtie,
trepidaţii, cutremur... amintirea e vie.
Mulţimea foia împinsă de grabă,
fotografu-şi vedea înainte de treabă.
Numai el era treaz, numai el ne zărea.
Ignoram realitatea, apăsarea ei grea.
Trecătorii, nici ei n-aveau ochi pentru noi,
nu priveau înainte, nu priveau înapoi,
ci numai în ei. Către ce? Ei ştiau...
Eu încă mă mir că nu se ciocneau.
Nici noi n-am putut să ne-atingem vreun pic,
eu purtam pardesiu peste frig şi nimic,
tu în trening ţineai ascunsă o fugă...
Nu te-ar fi prins într-un loc nicio rugă.

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu mă strigi dinspre mâine, eu te caut în ieri.
Un tren ne desparte în vagoane pustii,
eu plec către sud, tu demult nu mai vii...
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând.
Am uitat să trăim sau trăim doar în gând,
trecători fără nume, trecători printr-o noapte
ce ne-a fost plină ochi de lumini şi de şoapte...
(2013)

Pe treptele zilei luminate şi vii
cuvintele nu-s niciodată pustii,
iar tremurul inimii se dizolvă în ele
şi-aduc, ziua mare, cerul plin ochi de stele.
Fiecare s-a prins cu un nume la psi în tabel
şi-i distanţă de-un clic ca s-ajungem la el.

A-cu-z vânt

M-avânt în cuvânt,
zvânt cu vânt un avânt
şi cuvânt în vânt.
(2013)

Alma Nahe dialog

Crimă cu premeditare

Când am ucis-o, viaţa i se ţinea-ntr-un fir de aţă
ce parcă n-avea capăt şi îi ziceau speranţă.
De-atâtea ori resuscitată şi pusă pe-aparate,
mă mir că mai trăia, lovită cât se poate.
Învineţită, cu oasele sfărmate, cu trupul plin de semne
se zvârcolea să aibă încă un ceas, pesemne.

Nu ştiu dacă vreodată mi-a fost de folosinţă
şi-acum, privind în urmă, cred, nici de trebuinţă.
Cu ea ne naştem toţi şi o păstrăm o vreme...
De vină-i pentru nesăbuinţa de a nu ne teme,
pentru încrederea-n oricine şi orice se-arată
pe drumul nostru, fără vreo aparentă pată.

Tot vinovată-i şi pentru că nu căutăm atent
pe sub spoieli de aur cocleala evident
întinsă şi ignorăm urâtul şi răul tot din lume,
şi nu ştim că există, că are loc şi nume.
Cât timp ne însoţeşte suntem curaţi şi buni,
dar cât de scump plătim credinţa în minuni!

După ce am ucis-o n-am devenit mai rea.
Eram tot eu cea veche, numai că fără ea,
care să-ntunece în strălucirea-i pură
şi judecata, şi iubirea. N-am pus altă măsură
nici pentru gânduri, nici pentru fapte ori cuvinte.
Eram tot eu cea veche c-un pic mai multă minte.

La fel mă îmbrăcam, tot în surâsul meu
ce-mi aprindea privirea, însă puţin mai greu
fiindcă mă uitam şi-n părţi şi mă uitam şi-n spate,
nu numai înainte spre zarea de departe.
Iar lacrimi pe obraz de-atunci îmi curg mai rar,
pentru dureri adânci şi nicicând în zadar.

Poate că-s azi mai aspră, că mângâi mai puţin,
poate că gustul meu aduce a pelin,
poate că fără ea sufletul nu-mi petrece...
Mobilul crimei săvârşită tăcut, cu sânge rece
a fost, cu siguranţă, legitimă-apărare
în faţa a orice m-a sfâşiat şi doare.

Dacă, din întâmplare, am să fiu judecată,
am să susţin cu probe că sunt nevinovată.
Azi, fără inocenţă, mai blând viaţa îmi curge,
răni mai puţine-mi vindec, mai greu mi se străpunge
armura cu cuţite de faptă ori cuvânt.
Te du, tu, inocenţă, floare uscată-n vânt!
(2013)

Cine şi ce-a ucis, mărturisiri complete
găsiţi la psi-n tabel. Sper judecăţi că-s drepte!

Des-d'uzina de (cuvinte în) desfăşurare

Desculţă, desfac o desprindere
din destinul destrămat,
descumpănit de deşert,
desluşind în desen desişul,
descâlcind, descifrând, descoperind.
În desagă am destul,
deschis mi-e descântul
spre desferecate destinaţii.
Descotorosită de despăduriri
de desecări, de desalinizări,
mi-am descuamat deşteptările
despletite, despodobite,
le-am descris despuiate,
deşi desprimăvărarea deşiră,
deszăpezirea nu descătuşează,
despotmolirea nu despovărează...
Descuiată, destupată, nu desăvârşită
mă desfăt în desfăşurare.
(2013)

Descoperiţi la psi alte duzini desferecate, descântate, desăvârşite.

Suflet de frunză

O frunză căzută în vânt, în uitare
(plecarea din ram oare cum doare?)
mai zboară o clipă, mai pluteşte puţin,
apoi obosită pe pământul străin
îşi lasă trupul să doarmă, să uite.
Un pas neglijent o sfărâmă în sute.

Un suflet de om căzut în durere
se sfârâmă la fel, uită să spere,
i se pare pustiu unde era ieri trăire,
nu mai ştie de zâmbet, ştie doar să respire
sau suflă tăcut din vechi obicei.
Pe alături trec alţii... Mai străini par şi ei
cum străin e şi sufletul de cum se ştia,
trecător printr-o vreme străină şi ea.

Dar când frunza se frânge e pentru mereu.
Unui suflet sfărmat îi e încă mai greu...
Numai că ştiu (fiindcă am fost
în locul acela ce n-are vreun rost)
că un suflet se leagă la loc întârit
cu oţelul din semnele ce s-au tipărit
pe unde s-a frânt, pe unde rănit
i s-a scurs de trăire miezul viu infinit.
Infinit e secretul, locul pe unde
un zâmbet rămas într-un colţ se ascunde
şi până la urmă răzbate în sus,
în timp ce mirarea e mare nespus
că după durerea atât de adâncă
tăria din el e-aproape de stâncă.
(2013)

psi-dialog

Octombrie sau cum iubeam cândva

Cândva iubeam toamna,
miezul ei aburind,
cu patima ploii sărutând stins pământ,
cu ultima suflare... de vânt
pentru frunze, cu flacără o iubeam, cu culoare,
cu soare...
Cândva iubeam toamna,
azi abia o mai simt târâindu-şi foşnind mătasea uscată,
mireasă bătrână şi neîntrebată,
e şi ea pe aici parcă numai o clipă...
Deja a trecut... a trecut în risipă!
Cândva iubeam toamna,
astăzi n-o mai aştept;
şi vine şi-aşa, trist şi nedrept,
nu-i pasă că mie nu-mi pasă de ea,
stă cât aş bea cu ea o cafea,
apoi pleacă şi-i lasă locul la ceai iernii pe care
n-am iubit-o vreodată. Toamna e-o trădătoare...
De-aceea de-un timp nu mai pot s-o iubesc
(indiferenţa se-aşterne în frunze firesc).
Când nechemată se-aprinde şi vine
îmi şuieră vântul şi gerul în mâine...
Cândva o iubeam... Ea are răbdare,
încă un an, o înfiorare...
Vremea îi ţine partea mereu:
ea vine la fel; de trecut, trec doar eu...
(2013)

Octombrie blând se desface în vers
sau în poveste, cum alţii îl ţes.
Un puzzle complet se leagă-n tabel.
Octombrie-al nostru răsare din el.

Lumea-i mai săracă

Lumea-i mai săracă azi cu un hohot de râs,
cuvintele s-au stins, a mai murit un vis
şi-a luat cu el un om. Eu i-am ştiut surâsul,
umorul neştirbit ce-i colora tot scrisul.

Ne-am întâlnit, pribegi pe drumuri virtuale,
şi am schimbat cuvinte ca să legăm o cale
între un gând şi altul, noi cei fără de chip.
Nu m-am gândit vreodată că n-ar fi destul timp.

Dar e destul vreodată? Nu-i nici pentru surâs,
când lacrimi îmi inundă un hohot vechi de râs.
Şi-s lacrimi de tristeţe, nu cum a tot făcut:
de lacrimi de râs bun ochii mi i-a umplut.

Astăzi unui pescar cu undiţa-n cuvinte
şi cu sclipiri de gând, cu veselia-n minte
aş vrea să-i râd plecarea, poate că i-ar plăcea,
dar nu ştiu să sting focul aprins, tristeţea mea...

Un fir întins s-a prins de tot în amintire.
Am să-l păstrez acolo cât mi-o mai fi trăire
în literele vii pe taste înşirate.
Tu, Coane Virusache, să râzi la fel de toate!
(2013)

Ne adunăm în zi de duzină, cu gânduri şi amintiri, în tabelul deschis de psi pentru Conu' Virusache: Scorpio, Sonia, Georgiana, Vero, SimonaR, Ioana, vavaly, Cita, Alma Nahe, Dagatha, anacondele, Flavius, Adriana.

Hai ku duzi, nade, cuvinte

Stereotip

Dacă-ţi scoţi gândul
dintr-al lumii calandru
intri în comun.

Randament

Un surâs calin,
în calcul de randament,
dă căldură-n plus.

Măsuri

Sub călcâi calea,
în minte calendar,
în inimă... zbor.

Curs

S-a calificat
în toc şi călimară
gând caleidoscop.

Statui

S-a depus calciu
pe iubire: se sfărâmă
sub călcătură.
(2013)

Cum s-au descurcat astăzi duzinarii cu cal-ul aflaţi călătorind prin tabelul găzduit de psi.