sâmbătă, 28 septembrie 2013

Castelul

Castel semeţ în fluviu faţa şi-o răsfrânge
şi apei îşi închină lung secol după veac.
Suflet de ar avea, inima i s-ar frânge,
dureri câte-a cuprins şi n-au avut vreun leac.

***

Aleasă societate de neam german şi vechi
s-a strâns cu-nfrigurare în marele salon.
La bal s-au desfăcut şi s-au făcut perechi
care-au ţinut un vals, plutind la unison.

În paşi de dans cu romantism înlănţuiţi
şi respectându-i ritmul şi măsura,
grupul aristocrat de tineri chibzuiţi
n-au încălcat nici eticheta şi nici partitura.

În piesa scrisă-n cronici nimic imprevizibil,
niciun sărut furat în colţuri mai umbrite,
nimic nepotrivit ca să roşeşti penibil
la amintirea serii senine şi vrăjite.


***

Bătrână şi distinsă, cu chip vioi şi blând,
priveşte spre castel, pecete pe destin.
Ochii i-s tulburi încă şi dorul renăscând
de volburi, tinereţe, iubiri trăite plin.

Strânge în amintire secretul neştiut
de nimeni. Cei de-atunci s-au dus în alt castel.
Zidul acela vechi e confident tăcut
şi, dintre toţi iubiţii, i-a fost cel mai fidel.
(2013)

La bal şi ceilalţi duzinari
trecuţi cu grijă-n carneţel
valsează veseli şi sprinţari,
iar carneţelul e la fel.


Întrucât laptopul meu e la reparat, iar copiii nu se dezlipesc nici ei de celălalt calculator, probabil că nu voi reuşi să comentez şi să răspund la comentarii la timp. Trec să vă citesc în tăcere de pe ecranul telefonului.

vineri, 27 septembrie 2013

Lumină pieziş

Soarele pieziş în brazi îşi trimite răsăritul.
Scara crengilor lumina o despică în argintul
şi în verdele cel strâns în şuviţe-ngemănate.
Stropi de rouă din lumină picură apoi din toate.

Tot pieziş, prin aer clar, peste dealuri ruginite,
prin pădurea cea aprinsă de dor mult şi de ispite
soarele îşi face joc printre norii albi de spumă,
pune pete peste iarbă ori luceşte viu în humă.

În oraşe, răsăritul luminează ziduri 'nalte,
râde colorând şăgalnic cenuşiul din cetate.
În ferestre străluceşte înmulţit acelaşi soare:
mii de faruri, mii de stele, fulgere ori felinare.

Cum ar fi lumina blândă tot pieziş să se strecoare
şi în sufletele noastre, să le umple de mirare?
Ce ar scoate la iveală dintre umbre nepătrunse
şi păstrate în trecut, sub uitări prelungi, ascunse

de lumina de deasupra, cea pe care-o ştim şi-o cernem
printre dinţii strânşi ai grijii să nu afle că ne temem
şi furiş, în întuneric, ţinem urma de durere
şi am vrea asupra ei să se lase doar tăcere?

Poate că lumina nouă s-ar desface într-o scară
şi argintul ei ar creşte unde umbra grea coboară.
Poate că ar face joc din dor mult şi din ispite,
petele în nori de spumă le-ar spăla, pe veci albite.

Poate-ar pune iar culoare pe cenuşă şi pe humă
şi-ar deschide-n ziduri vechi poftă fragedă de glumă,
ar aprinde felinare, faruri, fulgere şi stele
unde-au fost odată lacrimi. Le-ar aprinde şi pe ele

şi în ochi ar înflori un surâs ca o zi nouă,
lacrimile deja plânse poate s-ar preface-n rouă,
iar lumina cea piezişă, când s-ar ridica spre cer,
ar lua asupră-i umbra. Fiindcă totu-i efemer...
(2013)

luni, 23 septembrie 2013

Te plac aşa cum eşti - psiluneli

"Te plac aşa cum esti." ţi-am spus.
Priveam senină un apus.
M-ai întrebat: "Cum crezi că sunt?"
N-am mai rostit niciun cuvânt.
Nu l-aş fi nimerit pe cel
ce-ar fi cuprins, tablou fidel,
tot ce gândeam eu despre tine.
M-am socotit c-ar fi mai bine
să leg cuvintele cu nod,
mănunchi de noduri în năvod
prin care cern lucruri mărunte;
apoi, scăpată de-amănunte,
să-ţi fac portretul. Tu stăteai
pe malul apei şi-i priveai
oglinda tremurând încet
şi destrămându-ţi din portret
ochii, şi stelele, şi luna,
amestecându-le întruna...
De-aceea, de-aş avea şi-aş spune
ocean de vorbe mici şi bune,
nu te-aş cuprinde niciodată
în irosirea lor mirată.
Dar, când te-mprăştii în oglindă
şi nu vrea nici ea să te prindă,
eu te adun la mine-n gând.
Te plac aşa cum eşti... Visând.
(2013)

Vă plac aşa cum îmi sunteţi,
 dragi prozatori şi dragi poeţi
cu suflet cald, gând înţelept.
Spre voi surâsul mi-l îndrept
şi ştiu c-am să vă regăsesc
citind tabelul pisicesc.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Între tăceri, nomadă

Umbla printre tăceri, nomadă,
le număra şi le punea la suflet,
le încuia-năuntru ca-ntr-un sipet,
ca pân'la fund, între comori, să cadă.

Purtând atâta greutate în tăcere,
cuvintele-i treceau din ce în ce mai greu de vamă.
De peste graniţe alte tăceri o cheamă,
dar nu răspunde, poate că de teamă
sau poate crede că-i chemarea doar părere.

Din şapte zări s-au adunat ca vântul
acele nouă muze tinere în gând,
dansând, vorbind, cântând, râzând şi insuflând
un dor de înţeles şi-mpărtăşit cuvântul.

Nu-i ireal tabloul şi nu i se năzare.
Darul lor blând şi necondiţionat
în panglici ţine-ascuns şi trainic înnodat
un ac ce trage-n urmă fâşii de nor şi soare.

Când se ating puţin de lutul firii
cu ploi şi cu lumină fecundează gândul.
Din el erup scântei vulcanul aprinzându-l
în inimă, în sipetul trăirii.

Chiar miniatural ca să-i încapă-n mână,
aceea hărăzită, din care pleacă pod,
cerul primit în dar, legat cu nod,
cere să se reverse şi cere să-i rămână.

Odată ce-a văzut răzbind dintre tăceri minunea
n-ar mai putea s-o lase din strâmt căuş de palme
unde-a ţinut 'nainte furtuni, rar ape calme,
şi n-ar putea să-şi vindece-n oglinzi doimea.

Degeaba luptă în mintea ei opinii
adverse în averse cu fulgere brăzdând;
nu pot să-i amuţească dorul înalt de gând
şi iar s-o rătăcească în grijile mulţimii...
(2013)

Dintre tăceri nomade cu toţii s-au desprins
şi de tabel la psi cuvântul şi l-au prins. 

joi, 19 septembrie 2013

Incandescenţe (VIII)

Adăpost

Iglu din haiku
mă ascunde de vifor,
nu de aspru ger.

Gândul bun

Se risipeşte
vrajba când gândul cel bun
surâde-ntre noi.

Vulcan?

Mai greu mi-e să-mi tac
gândul decât să-l rostesc.
Dacă erupe?...

Ploi de vară

Trec tăcerile
ca ploile de vară.
Inimi calde râd.

Curiozitate

Oare există
idee negândită
încă? Mă întreb...

Puterea unei iluzii

Câte iluzii
inventezi ca să trăieşti
tot atâtea vieţi!

Certitudine necunoscută

Avem în viaţă
doar o certitudine.
Şi-i tot obscură!

Ieftin

Tramvai cu minciuni...
Ce bilete ieftine
în aparenţă!

Artă

Gând înşurubat -
piruetă pe poante
cu rotiri în vers.

Dialoguri cu psi, Alma Nahe, Adriana Tîrnoveanu, Vienela, Roxana

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Cui i-ar folosi?...

N-ai fi putut să mă pedepseşti
pentru înşelăciune, furt sau crimă.
N-am minţit decât prin omisiune,
n-am furat altceva decât câte o idee bună
şi, chiar şi atunci, am folosit ghilimelele,
n-am ucis nici vise, nici sentimente cu bună ştiinţă.
Cele care nu mai sunt printre noi
au murit de moarte bună când le-a venit sorocul.

Nu ştiu ce ţi s-a năzărit,
ce iluzie sau ce fată morgană
ţi-a descântat simţurile şi judecata,
de mi-ai trimis inima să facă puşcărie
în locul acela cenuşiu dintre noapte şi zi,
unde nu-s nici stele
şi nici soarele nu se îndură să treacă peste zare.
N-am înţeles acel verdict
înscris în spaţiul îngust
şi, totuşi, atât de cuprinzător al unui haiku:

O supradoză
de iubire ucide
inima... Sau nu.


Eu nu ştiam nici măcar cât ar fi o doză de iubire.
Am întrebat întâi în jur, apoi mai departe,
un australian, o columbiană...
Nimeni n-avea atâta doxă, cred că nici tu,
deşi n-ai fi recunoscut vreodată.

Ţinându-mi inima în palme te-am privit.
Cu sau în aşteptare.
Te uitai peste umăr,
la poarta aceea care se deschidea spre libertate.
Când ai evadat mie mi-au rămas în urmă paşii,
gândul încerca să te prindă; nu încerca...
O clipă mai târziu am prins un tramvai.
Fără s-alerg.
Mi-am amintit că sunt două situaţii
în care nu-i bine să alergi după,
fiindcă totdeauna vine măcar încă unul
sau chiar încă unul în plus.

Îmi ascult inima şi mi-e linişte.
Ritmul ei îmi măsoară dozele, supradozele...
Ştiu că are pe undeva un şurub
din care aş putea să-i ajustez cu fineţe simţirea.
Dar cui i-ar folosi?...
(2013)

Doza de duzină se ia din tabel de la psi, ca la fiecare sfârşit de săptămână.

joi, 12 septembrie 2013

Haiku înaintea tăcerii

Dacă nu-mi pasă
nu înseamnă că urăsc,
ci că nu-mi pasă.

Dacă îţi pasă,
dincolo de cuvinte
înfăptuieşte!

Nu mă judeca
după tiparul croit
ţie de tine!

Mai bine de-atât:
nu mă judeca deloc!
Eu nu te judec.

Vreau să înţeleg,
dar, limitată cum sunt,
reuşesc mai rar.

Sigur am şi eu
de unde mă priveşti tu
vreun neînţeles.

Zarea mea-i scurtă
către sud, a ta spre nord;
între noi ocean.

Peste oceane
avioane, vapoare
şi cuvinte trec.

Când cuvintele
poartă neînţelesuri
se ivesc tăceri.

Tăcerile lungi
sunt prologul uitării
dintre om şi om.

Între uitare
şi privire clipitul
e diferenţa.
(2013)

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Nişte versuri

(anacondeiere după nişte fraze scrise de psi)

Calea spre cunoaştere totdeauna trece
prin valea-ntrebărilor şi-a-ndoielilor noastre.
Răspunsul aprinde şi-nşiruie astre
în suflet ţinut în bezna cea rece.

Ades ni se par cumplite şi grele:
piroanele-l leagă în grea neştiinţă.
Sunt temeri mărunte şi spaime rebele:
nimic de aflat, ci numai zăbrele
ce-mprejmuiesc libertatea pentru orice fiinţă.

Când apele-ndoielii în urmă-s rămase
un suflet va creşte şi va deveni
o pasăre pură cu zboruri nu joase
când zorii de zi o vor ademeni.

Aripa-i apare odată cu zorii
pe care-i inspiră, un aer altfel,
preţios şi curat, fiindcă toţi norii
de spaimă-s fugiţi cu noaptea din el.

Într-o intimitate cu grijă păzită,
jurnalul nescris e-ncuiat cu lăcată,
libertatea din zbor înţelegi cum că vine
din decizii luate răspuns la ispită
la un capăt de drum când întinzi, răsfirată,
aripa cea nouă, regăsire de sine.
(2013)

Eu m-am inspirat, am inspirat acel aer altfel din cuvintele ce curg melodioase chiar şi atunci când psi le înşiruie în proză. După ce citiţi originalul vă invit să-i vizitaţi pe toţi cei înscrişi în tabel.

miercuri, 4 septembrie 2013

Gând

Vouă vă vine a toamnă,
mie îmi vine să plec.
Poate că-i numai o toană,
poate că numai încerc.

Vouă vă vine a vânt,
mie îmi vine a soare.
Poate că-i doar un avânt,
pasăre iar călătoare.

Vouă vă vine a ceaţă,
mie îmi vine să cânt.
Poate a dimineaţă,
poate un singur cuvânt.

Vouă vă vine a nor,
mie îmi vine să plâng.
Poate că încă mi-e dor,
poate că lacrimi mă frâng.

Vouă vă vine a ploaie,
mie îmi vine să râd.
Poate că râsul înmoaie
piatra căzută în gând.

Vouă vă vine-a tristeţe,
mie cândva mi-a trecut.
Poate acum dintre feţe
o port doar pe-aceea de lut.
(2013)

marți, 3 septembrie 2013

Fiecare-şi are-un vis

Când te-au avut, ai fost răspuns la întrebare.
Întâia dată-au înţeles ce loc aveau sub soare
şi de atunci le umpli cu zâmbete şi cer
colţul lor mic de lume şi-atât de efemer
până să-l faci tu mare cât zarea şi în vreme nesfârşit.
Când te-au avut, destinul lor s-a împlinit.

Când te-au avut, părinţii nu ştiau misterul:
că nu-s ei cei ce au, ci limpezi precum cerul
sau verzi, adânc de mare, ori negri ca de smoală,
ochii tăi blânzi în inima lor goală
până atunci şi-au prins cârcei de-oţel,
şi tu îi ai, şi-oricând va fi la fel.

Apoi, crescând, ţi-au scris un viitor.
Unii l-au vrut croit pe visul lor.
Poate aveau neîmpliniri de-ascuns,
poate credeau că eşti la fel sau mai presus
de ce-au putut să fie ei şi să clădească
şi umbra visului au pus-o să te crească.

Poate, un timp, de milă sau ruşine,
ai lua cu împrumut un vis care nu-ţi vine
pe inimă, măsura potrivită,
şi ai simţi-o îndelung bătând neostoită
şi căutând cu spaimă şi un pic de disperare
scăpare din străină şi-amară-ncorsetare.

De-s înţelepţi, părinţii ţi-or ţine palmele ca scară
să urci pe ele visul tău pentru întâia oară,
şi-or pune sufletul chezaş să sui pe el
spre împlinirea ta şi-a visului rebel
ce le întoarce lumea de tot pe altă faţă.
De-s înţelepţi ţi-or de putere, speranţă şi povaţă.

Unui copil lăsaţi-i visul neatins!
Nu i-l visaţi voi, cei ce-aţi trăit o dată pe cuprins!
Nu-i prindeţi aripile cu cătuşe de o amintire!
Lăsaţi-i zborul, căci oricine-l are-n fire!
Şi, când aduceţi pe lume un copil, să ştiţi
că fiecare-şi are visul lui şi-ngăduindu-l, îl iubiţi.
(2013)

duminică, 1 septembrie 2013

Plan secund

(Prim) plan secund - duzina de cuvinte

Acolo îmi place să stau în tablou,
puţin mai departe, în planul secund,
nu vreau strălucire, dar nici să m-ascund.
Las în prim plan locul altui erou.

Din locul meu strâmt dintr-un colţ, lângă ramă
priveliştea-i largă şi cuprinde tot restul:
lumina şi umbra, apusul şi estul,
pământul şi-naltul le văd fără teamă.

Dacă vii lângă mine şi-mi stai cât de-aproape
îngăduie rama şi suflarea-mi firavă
şi dacă-ţi arunci privirea cea gravă
încotro strecurat-am lumina prin pleoape

n-ai să vezi tot ce-mi răsare în faţă,
căci ochiul tău gândului tău e supus,
iar gândului meu nu-i stă bine răpus
de ce altă frunte-nţelege din viaţă.

Mai că mi-aş cere iertare că lumea,
aşa cum o ştiu, e mai largă pe-alocuri,
că unde tu crezi că-i înalt eu port tocuri,
iar când merg desculţă mi-e talpa prea grea

peste iarba pe care nici n-o vezi, nici n-o simţi.
Că dragă mi-e iarba, cea călcată-n picioare,
că-n ea-mi ies strămoşii să şadă la soare
în timp ce ai tăi stau în cer printre sfinţi.

M-oi face-ntr-o zi şi eu iarbă de coasă,
ai să mă cauţi într-un plan spiritual,
eu am să dorm, înflorită banal
jumătate de vară, ca un pled de mătasă.

M-oi aşterne covor pentru paşii oricui
dar va fi doar o pură-ntâmplare,
căci ce iarbă ar fi aceea ce are
înţelegerea faptului că există ori nu-i?

Sensul în iarbă e urcuşul spre soare,
din sămânţă, pământ, lumină şi apă,
şi din aer subţire, altă viaţă să-nceapă
şi apoi să se facă iar sămânţă din floare.

Dacă-n vieţi diferite, fir cu fir aruncat,
voi trăi în fărâme, atunci mi se pare
că pământul e lumea cea largă şi mare,
iar cerul tău veşnic e-aşa limitat!

Dacă vrei să mă ştii şi acum, şi mereu
regăseşte-amintirea unui dor de cuvânt!
Dorul scade şi trece, se subţie, plăpând,
dar cuvântul sunt eu şi-i în el gândul meu.

Nu-i o dogmă, ci-i numai o simplă părere,
aşa cum părere ne facem cu toţii,
cât ne vor ţine în minte nepoţii;
apoi nu-i nimic, nici măcar o durere.

La urmă aş vrea să te rog să-mi îngădui
că altfel mi-e lumea decât lumea ce-o ştii,
că de-mi întâlneşti azi cuvintele vii
şi nu-s şi-ale tale, să nu îţi impui

în locul meu strâmt din colţ, lângă ramă
unde nu-mi trebuie rol de erou,
gândul tău altfel fiindcă-n tablou
e loc pentru toţi, să n-ai nicio teamă!


Plan secund - secundă alegere

Nu mi-au ieşit întâmplările toate
aşa cum mi-erau, minunate,
visele moi ca norii de vată
din vremea cea limpede şi nevinovată.

Unele au rămas în amintire:
o dorinţă vagă, o neîmplinire,
altele au crescut mai înalte
decât am crezut că se poate.

De aceea la o bucată de viaţă
într-o deşteptare, a doua dimineaţă,
am tras cu cărbune linie de bilanţ.
Am mai smuncit o dată de lanţ

ori de ce mă ţinea legată
şi chiar dacă nu m-am desfăcut toată
dintre frânghii şi alte prinsori
am inventat altfel de miez după zori.

Am desenat planul secund,
am aflat cărări care nu mă ascund,
am mai făcut un vis sau două să zboare,
m-am urcat pe ele, pasăre călătoare.

Când mi-o fi zborul simplu şi lin
am să-l întind pe-aripi încă puţin.
Din furtună am să rup cărbune
şi-am să pictez timpuri mai bune.
(2013)

Mă bucur să vă reîntâlnesc şi să mă alătur vouă în tabelul psi-lunelilor.

Ştiu şi totuşi irosesc...

...secunde, ore, zile, ani...
Nu contează dacă irosesc bani.
Timpul mă doare mai tare.
Nu timpul meu, ci timpul pe care
nu-l împart, nu-l adun, nu-l păstrez, ci îmi trece
printre degete indiferent şi rece
când nu mi-e dragul aproape,
când stau închisă sub pleoape
şi privesc înăuntru focuri de artificii, ispite.
Timpul nu iartă, dragului i se permite
o vreme. I se pune punct la final.
Degeaba port rochie de bal.
Niciodată nu ştii unde şi când
cade punctul arzând,
pârjolind orice gând,
orice simţire,
orice devenire.
Într-o zi, într-o secundă
timpul va sta ori va fugi să se ascundă
de mine
şi eu am să rămân într-o durere
cu o aripă căzută care nu mai ştie să spere
zborul şi am să ştiu că mi-s mai puţine
şi rădăcinile, şi cu-atât mai firave.
Până atunci las tăcerile grave
să se facă stăpâne pe gândurile negre şi sonore.
Ştiu şi totuşi irosesc secunde, ore...
(2013)

Despre alte irosiri
în cuvinte, în iubiri
şi în câte or mai fi:
citiţi pornind de la psi.

Cântare

Am câştigat prieteni cu o vorbă (dulce sau amară),
pe unii i-am păstrat cu o mână (întinsă să dea sau să ceară),
pe alţii i-am pierdut cu o uitare.
Totul se drămuieşte pe cântare:
vorba, mâna, uitarea,
însingurarea.

Greşeala nu-i o excepţie. Se măsoară.
Atârnă greu pe fiecare răsărit,
pe aripi, pe bătrâneţe... piatră de moară.
E-un joc de logică. Am ghicit!
Îi deduc regulile din mers, din schimbare,
până când logica devine o plimbare
printr-un popor de amintiri: am iubit,
am sperat, am făcut ce-am făcut, am trăit.

Încă nu-i gata jocul.
Regula cea mai de preţ e norocul.
(2013)

Duzină de vacanţă, întârziată doar la publicare. Prietenii din club n-au întârziat şi s-au întâlnit ca de obicei în tabel la gazda noastră de fiecare săptămână, psi.

Tu cine eşti şi când?...

(traducere)
Eram o picătură caldă din ploaia ce-ţi cădea în palmă
şi blând îţi mângăia mătasea mâinilor tale străvezii.
N-ai mai fi vrut să se oprească ploaia de vară dulce, calmă,
dar vara asta tot se duce, chiar dacă tu ai vrea s-o ţii.

Eram o frunză ruginie ce scuturată de-adiere
şi liberă în zbor se-aşază în mâna ta spre ea întinsă,
dintr-un copac pustiu şi singur în care numai o părere
a mai rămas pe crengi uscate din toamna altădat’ aprinsă.

Am fost şi fulgul de zăpadă plutind la geam în zbor curat
ca visul tău neînceput, fără de pată, fără nor,
dar noaptea asta a-ngheţat şi vântul care m-a suflat
şi spulberat m-am risipit din nou în dor.

Eram o pasăre frumoasă, albastră şi râzând la tine
în timp ce-ţi cântă serenade cu dulce tril, cu dulce glas
şi-aş fi putut pleca în lume cu vorbe atâta de puţine
sau chiar deloc când primăvara n-a stat nici ea încă un ceas.

Ştiu, orice mi-ar aduce viaţa tu îmi vei fi mereu în cale
şi lângă tine voi ajunge oriunde-aş merge şi oricând.
Cântecul meu cu drag se-nchină doar ţie şi iubirii tale,
dar cine eşti tu şi pe tine te-oi întâlni anume când?
(2013)

M-am întâlnit cu tinereţea şi nu i-am rezistat...
Andrei a întrebat And You?... Şi-am devenit ecou fiindcă blândeţea şi căldura din întrebarea lui s-au făcut surâs şi dulce amintire.