Suflet de frunză

O frunză căzută în vânt, în uitare
(plecarea din ram oare cum doare?)
mai zboară o clipă, mai pluteşte puţin,
apoi obosită pe pământul străin
îşi lasă trupul să doarmă, să uite.
Un pas neglijent o sfărâmă în sute.

Un suflet de om căzut în durere
se sfârâmă la fel, uită să spere,
i se pare pustiu unde era ieri trăire,
nu mai ştie de zâmbet, ştie doar să respire
sau suflă tăcut din vechi obicei.
Pe alături trec alţii... Mai străini par şi ei
cum străin e şi sufletul de cum se ştia,
trecător printr-o vreme străină şi ea.

Dar când frunza se frânge e pentru mereu.
Unui suflet sfărmat îi e încă mai greu...
Numai că ştiu (fiindcă am fost
în locul acela ce n-are vreun rost)
că un suflet se leagă la loc întârit
cu oţelul din semnele ce s-au tipărit
pe unde s-a frânt, pe unde rănit
i s-a scurs de trăire miezul viu infinit.
Infinit e secretul, locul pe unde
un zâmbet rămas într-un colţ se ascunde
şi până la urmă răzbate în sus,
în timp ce mirarea e mare nespus
că după durerea atât de adâncă
tăria din el e-aproape de stâncă.
(2013)

psi-dialog