Se afișează postările cu eticheta provocarea de luni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta provocarea de luni. Afișați toate postările

marți, 18 februarie 2020

Vis de Făurar

Un castel de cleștar ca o lance străpunge,
înălțat pe o stâncă, până-n mijloc de cer
și dansează lumina ce se-adună și curge
limpezimi ca de apă în vâltori de mister.

Cu pasiune nespusă o cuprinde cleștarul
și apoi o despică în scântei ca de foc,
iar în turn orologiul și-a pierdut minutarul.
Bate-un ceas nesfârșit, ține timpul în loc.

Vântul fluieră molcom prin coloane de gheață
întrupate-ntr-o orgă de-un dibaci Făurar
melodie cu dor de lumină și viață,
însoțindu-l în dansul cel voios și sprințar.

Împrejur îi cresc aripi de omăt în cădere
și-l învăluie tandru în mătase de nor,
destrămată subit de-o firavă-adiere,
sfâșiind și lumina în frântură de zbor.

Iar căderea în gol până-n fundul genunii
unde n-a străbătut vreo privire în veac
e-un secret de temut și pe care nebunii
fulgi de nea îl păzesc și cu grijă îl tac.

În trecut s-au șoptit ușuratic cuvinte
în vârtejuri de zvon cu traseul precis,
dar nu-i nimeni să-și poată aduce aminte...
Din omătul de-atunci a rămas doar un vis.

Nu știu fulgii cei tineri că-n zadar li-i tăcerea,
nici c-au fost doar zvâcniri într-un glob de cleștar
scos din scrin, șters de praf și de toată durerea
unui vis ne-mplinit de beteag Făurar.
(2020)

Alte duzini de cuvinte și alte visări
transpuse în scrieri de făurari de castele
clădite din gânduri cu țintă spre-ntinsele zări
citiți căutând la Eddie în două tabele.

vineri, 7 februarie 2020

Confesiune

Mărturisesc curat că nu îmi e acasă
în lumea asta care poate a fost frumoasă
cândva, dar simt cum vine romantica minciună
și-mi dă furiș târcoale și-mi spune că-s nebună.

Atâta strâmbătate senin mă înconjoară
că-mi vine să aduc ciocan și nicovală
nu ca s-o-ndrept pe ea, nici să mă strâmb pe mine,
ci să stâlcesc ceva arginți ce doar ruine
lăsatu-ne-au în urmă după ce au orbit
cu strălucirea lor pe cine-au nimerit.

Poate că-s demodată și poate n-am dreptate...
(Dreptatea are dreptul doar la majoritate!)
Dar dacă e s-aleg între un pumn de bani
și-un raft cu cărți bătrâne și roase de mulți ani,
când am și-acoperiș și hrană de ajuns,
sub praful de pe cărți îmi stă parcă ascuns
un adevăr mai mult cu licăr mai discret,
ce-i drept, decât spoiala pe guler sau pe piept,
faimoasă etichetă de firmă cu renume...
Oare de porți blazonul, se-adaugă la nume?

Și dacă îi învârti arginții cu lopata
și uiți de frați, copii, de mama și de tata,
și-alergi în disperare zi lungă până-n seară
ca să îți satisfaci nevoia cea avară
de bani strânși cu toptanul, de case și castele,
de haine, de mașini, de lanțuri și inele
fără să mai ai timp nici să te uiți la ele
ce înțelegi din viață, că timpul e grăbit?
Dacă îți faci bilanțul, poți spune c-ai trăit?

Ai adunat atâtea, dar câtă bucurie
ai dăruit, ca astfel și ție să îți fie
întoarsă deopotrivă? Sau când ți-ai luat răgazul
să cugeți, să visezi, să lași deschis zăgazul
pasiunilor ce ard și mistuie flămânde
secunda și-o-nzecesc cu aripile blânde
ale uimirii-n fața a tot ce zămislește
din mintea omenească înalt, frumos, firește?

Mărturisesc aici că sunt tot mai străină,
extraterestră parcă, blamată fără vină
că nu știu să trăiesc, că am valori greșite
și că cedez frecvent la prea multe ispite,
că risipesc ușor și fără griji arginții
pe bucuria scurtă a inimii și-a minții,
că-mi risipesc și timpul pe gânduri și pe vers
și-apoi le dau degeaba pe-aici, prin univers...
(2020)

Se vor găsi, desigur, mărturisiri mai multe
și mai puțin amare pe care să le-asculte
oricine-i curios la Eddie în tabel.
De-aceea vă invit să treceți pe la el.

sâmbătă, 7 decembrie 2019

Sub clar de lună

Copii cu suflet aburind,
visăm și azi sub clar de lună
că lumea încă ne e bună,
visăm cu-atâta dor și jind...

Visul din lună se întinde
înspre pământul ce ni-i miez,
un carusel de-argint, un crez
că mai putem cu el cuprinde

nemarginirea tinereții,
uimirile care ne-au fost
izvor de drumuri și de rost,
cânt și poveste-n zarea vieții.

Ne fulgeră o stea-n cădere
și blând ne umple o dorință
să scuturăm de neputință
gândul și pasul când se cere

în leagăn agățat de astre
să fim alegere, schimbare
și să alegem viitoare
uimiri pe drumurile noastre.

Și-n chip de dar, cadou ascuns
în sensul ce învârte roata,
să-mbrățișăm, primit de-a gata,
dorul de-a ști ce-i nepătruns.
(2019)

Sub clar de lună se-adună împreună duzinarii la Eddie.

Rapsodii de suflet

La ceainăria de la stradă
îmbie cu arome-amare
aburi prelinși dintr-o licoare
și prefăcuți subit în nadă.

Prin vălul lor cel efemer
se-nfățișează siluete:
domni cu joben, doamne cochete,
contururi stinse în eter.

O divă cântă la pian,
mângâie clapele în fugă,
i-e trupul flacără și rugă,
unduitor și diafan.

Cu glas lasciv ca de sirenă,
ca în legenda lui Ulise,
intră în suflete și-n vise
și-și face cuib, oglinzi și scenă.

Cântecul crește-n cotropire -
mare de sunet și culori -
stârnește lacrimi și fiori,
surâs și-un strop de fericire.

Apoi pe banca din alee,
în loc umbros, ferit de lume,
pe-un colț de ziar rămâne-un nume
și un boboc de azalee.

Un trecător îl ia și-l prinde
indiferent la butonieră.
Floarea aceea efemeră
petalele și le desprinde

ca rapsodiile născute
și destrămate într-o seară,
iluzie incendiară
scrisă cu litere mărunte

sau fapt divers într-o lectură
din care prea puțini extrag
pilde în chip de rămășag
cu timpul care dă și fură.

La ceainăria demodată
e-un paznic cu joben la ușă.
Lângă pian stă o mătușă
cu o artrită deformantă

și glas lasciv de vrăjitoare
ce farmecă la fel și-acum.
Din cești ies visuri cu parfum
de azalee răpitoare.
(2019)

La ceainăria cu cuvinte
e paznic Eddie înc-o dată.
Sunt eu pe-aici întârziată
sau am ajuns de toți 'nainte?

joi, 21 noiembrie 2019

Cuvinte uitate pe o foaie

Ca un cuvânt uitat pe-o foaie
la care am pus semn
un colț ce știe să se-ndoaie
fără nici un îndemn
mă dezbrăcasem de-nțelesuri
incerte, lunecoase
și rămăsesem miez de versuri,
și foaia mă uitase.

Ca un cuvânt nescris vreodată
întreg, pân' la sfârșit,
cu slovă veșnic tremurată
și gândul potrivit
mă căutasem printre ere
nebune sau tihnite
ca o idee care cere
aripi de la ispite.

O foaie zboară peste vânt;
cuvintele-s uitate.
Eu scriu cu viața alt pământ
și lutul îmi e carte.
Și-am să mă uit, și-am să-mi rămân
cu colțul îndoit,
cu un cuvânt ținut la sân,
uitat la infinit...
(2019)

Ne amintim ce am uitat
pe-o foaie-ngălbenită.
Ne învârtim ca altădat'
la Eddie pe orbită.

miercuri, 30 octombrie 2019

Vioara fermecată

Când ai găsit arcușul prins mai demult în palmă
și când mișcarea lui, când iute și când calmă,
era o prelungire de suflet și de gând,
când sunet revărsa din codrii fremătând
într-o cutie strâmtă de codru cu ecou
ce răzbătea prin inimi, le-alcătuia din nou,
când degete curgeau pe strune sau pe corzi
întinse de emoții pe care le înnozi
și-apoi le descâlcești ca să stârnești lumină
din care se desprind aripi din rădăcină
să caute o zare pe care ne-o știau,
când măști tăiate-n piatră pe rând se sfărâmau,
se rotunjise clipa în drum spre veșnicie,
atât de efemeră și plină de magie...
(2019)

Din farmecul viorii se nasc arar cuvinte.
Le adunăm la Eddie ca să le ținem minte.

duminică, 27 octombrie 2019

Simplitatea bucuriei

Un far pe țărm stâncos de mare,
ghid pentru bravi corăbieri
ce spintecau prin val cărare
cu vântul prins în vele, ieri,

e azi, asemenea, un astru
în calea altor marinari
când zarea pierde din albastru
și aripi de-ntuneric mari

se-ntind pe cer noapte de noapte.
El luminează debordant
când se croiește drum din șoapte
între cârmaci și comandant.

Când valul spart la țărm de stâncă
rostogolește un ecou
în noaptea tainică, adâncă,
acea lumină cu halou

din aburi destrămați din mare
e pacea inimilor lor
pe apa neîndurătoare
care li-i drum amăgitor.

Nu-i joc și nu-i loc de blazare,
voința nu se lasă roasă
când e atâta depărtare
între covertă și acasă.

Un trai anost și-un dans de iele
se-nlănțuie zi după zi.
Deasupra dorm aceleași stele
și-acum, și când ei n-or mai fi.

Se schimbă farurile totuși,
și porturi... care par la fel.
Sunt delte unde printre lotuși
surâs pe chipuri de oțel

mai înflorește câteodată.
Dar cel mai trainic din surâsuri
și cel din care-i adăpată
speranța - paznic peste-abisuri -

e cel iscat când prin eter
sau pe-o hârtie parfumată
sosește-un gând plin de mister
într-o misivă așteptată

de unde doru-și are leac,
de unde farul luminează
astăzi la fel ca peste veac
și dragostea e veșnic trează.
(2019)

O scânteie aprinsă de Diana a iscat poveste cu duzina de cuvinte în ea și răspuns la provocarea acestei săptămâni.

marți, 22 octombrie 2019

În miez suntem poem sau Timpul și omul

La început a fost doar timp
nemăsurat nici cu nisip.
Clepsidră încă nu era
cândva.
Apoi un om s-a ridicat
și-ai lui, pe rând, l-au imitat,
fiindcă zarea se lărgea
așa
și-alcătuia o-ntreagă lume
de lucruri care n-aveau nume.
Strigătul omului s-a frânt
cuvânt.
Un gând, o lacrimă, un dor
sau o uimire ori un zbor
au înflorit în primul vers
un univers.
Și de atunci nemăsurat
e timpul metamorfozat
în orizonturi de idee
scânteie
pe care-un om s-a ridicat.
Ai lui i s-au alăturat
fiindcă toți în miez suntem
poem.
(2019)

Cugetări pe marginea unui poem în proză scris de Dana Alistar care se potrivesc de minune provocării lansate de Eddie.

luni, 30 septembrie 2019

Cotropire (Dialog cu toamna)

Te-ai strecurat tiptil cu câte-o vâlvătaie prin livezi
și poleieli în codri, în arborii odată verzi.
Te-ai furișat ușor cu un fior ce tremură-n frunziș
și mână aripi către sud, să taie zarea curmeziș.
Te-ai răsfirat prin iarbă și trandafirii spun că nu le pasă
și-n răzvrătire floarea lor se-aprinde încă mai frumoasă
de parcă ar fura din focul tău nebun scânteie
și ar schimba-o pe furiș din destrămare în idee,
iar în grădină, lângă ei, ca să le facă-n ciudă,
tot curcubeul se dizolvă ca o vopsea zăludă
în tufănele-mbrățișate să nu le fie frig.
Și te-ai întins pe văi că știi că eu te strig,
te chem cu ploile domoale și cu miros de humă,
cu foi vremelnic călătoare pe-aripa vântului spre brumă,
cu înserările devreme când se topesc pe zare
pădurile muiate-n foc și parcă iau culoare
din asfințitul sângeriu prin care mai străpung
fâșii de catifea lumină ca un ecou prelung
al dorului lăsat în mine de toamne de-altădată.
Te-ai strecurat tiptil și m-ai umplut cu toată
tandrețea vântului prin plete și-a ploilor pe față,
cu roua inimii-n poeme, cea care nu se-nvață,
cu-aripi ce-mi taie brazdă-n suflet când cerul îl măsoară,
cu vâlvătăi fără măsură când în adânc coboară.
M-ai cotropit furiș cu șoapte și m-ai cuprins de tot,
și iar mă tem că fără tine îmbrățișări nu se socot,
că mor iubiri fără tandrețe și sărutări nu se întâmplă,
mă tem că mi te-ai prins de suflet și mi te-ai infiltrat sub tâmplă
și c-ai să pleci și-ai să mă furi pe mine din ce sunt
și-am să rămân pe-aici pustie de flăcări, patimi și cuvânt...
Dar focul tău care mă umple îmi spune c-are să-mi rămână
și m-o purta prin anotimpuri ținându-mă mereu de mână
și încălzindu-mi ierni în suflet, și răspândind scântei în gând,
ca toamna mea să țin-o vreme și să mă treacă fremătând.
(2019)

Eddie găzduiește celelalte dialoguri cu toamna închipuite de jucăușii noștri.


Conquering


You stealthily sneaked in through orchards with sparks and flames here and there,
you sprinkled trees once green in meadows with golden strokes so they would flare.
You slowly creeped in through the branches, a shiver of the trembling leaves,
to drive the wings away to south, over the horizon which grieves.
Spread in the silken grass you quivered, but roses didn't seem to care
and their more enchanting blossoms, defiantly scented the air
and stealing from your crazy fire a spark they took away your madness
and changed in burning bright idea the sad decay silent and mindless,
while beside them, in the garden, to make them blush in shame and faint,
the rainbow fell and all its colours dissolved like an unruly paint,
tinted the chrysanths' large, dark bushes, their stems embraced to keep the warmth.
Unfolded like a rug in valleys, you know I called for you thenceforth,
I called you with smooth drops of rain and with the smell of the wet earth,
with leaves which travel for a while on wings of wind toward their death,
with early evenings when the woods melt on the horizon in flames,
soaked in the scarlet of the sky when to that colour their soul aims.
The fire spread over the sky mirrored by the decaying scape,
the bloody dusk is pierced by strips of light like velvet in a drape,
a distant echo of the longing ingrained in me by other fall.
You sneaked in and you filled me gently with a deep yearning meant for all
the tenderness of wind through tresses, on my soft skin - the moist of rain,
the dew of heart gathered in poems... for learning it might be in vain,
You gave me wings drawing a furrow deep in my soul to match the sky,
and you alighted flames in there unleashing passions to live by.
With stealth you flooded me with whispers and overtook my everything,
and I'm afraid again: without you hugs will not count more than a fling,
love will grow faint without devotion and kisses will not happen ever;
I fear my temple and my soul will be your nest from now forever
and you will leave and you will steal all that I am and all my worlds
and I'll remain hollow, deserted of flames, of passion, with no words...
But filling me your fire tells me that it will stay with me a while
and it will carry me through seasons, holding my hand for any trial
and warming winters in my soul, and spreading sparks across my mind,
for all my autumns to hold on and be my rustling nest in kind.
(2020)

duminică, 22 septembrie 2019

Nu te părăsi!

Tot alergând prin viață,
cotrobăind prin lume,
ca negustor în piață,
cea mare, fără nume,
în căutare-alertă
de lucruri ce îți par
de trebuință certă
și nu ți-s în zadar,
ba chiar îți e validă
și bine-argumentată
poftirea cea avidă
de piața reputată,
dorind să fii asemeni
vecinului cel vrednic,
chiar dacă tot ce semeni
s-a dovedit vremelnic,
te pomenești deodată
cu supraîncărcare
de sarcină purtată
fără vreo partajare.

Ai cere altă lege
pentru negoț cu timpul
ca să îți poți alege
balastul și-anotimpul,
ai vrea o permutare
de vârstă spre devreme,
când îți erau mirare
și zâmbete poeme
iscate dintr-o floare
sau jocuri de lumină
în iarba visătoare
cu sens în rădăcină.

Ce tristă adaptare
te-a îndemnat să uiți
de razele de soare
de cântece, de punți
între un ochi de geam
și ochii ce priveau
spre codrul tău de basm
în care înfloreau
atâtea întrebări
cu-aromă de vecie
și-ți răspundeau visări
ce așteptau să fie?

Azi te-ai redefini,
chiar dacă e târziu,
'nainte de-a orbi,
cât încă îți e viu
din codrul des un ram,
cât încă-ți înfloresc
uimirile pe geam
și nu te părăsesc
poeme din lumină
și vis iscat din iarbă
cu sens în rădăcină
și dorul să îl soarbă.

Tot alergând prin viață
pierzându-te aproape
vândut pe-un ban la piață,
când îndărăt de pleoape
te-ai regăsit în tine
tu nu te părăsi,
căci sunt și-așa puține
cărările-argintii
pe care timpul trece
încet cât tu îți ești.
Negoțul se petrece
atâta cât clipești
și nu-i cinstit vreodată,
și fură pe sub mână,
dă rid în chip de plată.
Pe chip surâs rămână...
(2019)

Un joc de cuvinte
e-o simplă scânteie
ce-aprinde în minte
oricui o idee.
Eddie păstrează iască și-amnar
și pentru idei tabel inventar.


miercuri, 31 iulie 2019

Trăim sperând

Robin Wight
Trăim sperând că dragostea-i eternă
când noi suntem atât de efemeri.
Trăim sperând că viața nu e ternă
și-o risipim pe umbre și păreri.

Trăim sperând că boala ne-ocolește,
că bătrânețea nu e pentru noi
și-atunci când ne ajung așa, firește,
am vrea să-ntoarcem timpul înapoi.

Trăim sperând să ne găsim un rost,
să dăm sens clipei care suntem pe pământ
și când privim în urmă la ce-am fost
găsim un gest, un gând ori un cuvânt.

Trăim sperând că nu există moarte
fiindcă gândul scris n-are apus.
Prin el străbatem timpul și-l supunem (poate)…
Cu modestia între paranteze-am spus.
(2019)

duminică, 7 iulie 2019

Regăsirea

Poate că mâine nu mai suntem tineri,
poate că ieri am pus pe orizont un semn.
Era spre seară într-o zi de vineri
și spre duminică simțeam îndemn.

Eram ca totdeauna împreună,
mânați de vânt, de val, de amintiri,
să răscolim pământul în furtună
în căutări de diamante și iubiri.

Dar lunea ne-am întors acasă
unde mocnește-n vatră o scânteie.
Un semn pe zare încă ne veghează
și încă ne mai mână o idee.
(2019)

Chiar dacă unde îmi era acasă
astăzi mă simt un pic străină,
o amintire cheamă și-i frumoasă,
și dac-o pierd doar eu voi fi de vină.

marți, 2 iulie 2019

Dor de ducă

Soarbe zările
însetata nălucă -
dorul de ducă.
(2019)

Mânați de un dor
prin cuvinte călător
se-opresc în pridvor...
la Eddie.


vineri, 8 martie 2019

Fără rost

Sfârșită-i ața. Ursitoarea-i fără rost.
I s-a cerut demisia din post
fiindcă nu au îndrăznit s-o dea afară...
Chiar fără ață, dacă îi omoară?
Sau dacă le ursește pe șapte generații
numai necazuri grele și alte complicații?

Dar ea nu pleacă. Suratele-i s-au dus
ținându-se de mână acolo unde nu-s
de rânduit destine și vieți de retezat.
Doar ea mai stă pe gânduri, căci ei îi era dat
pe toate să le-nceapă aproape din nimic
și-acuma rostul ei e șters, e trist și mic.

Parcă-i de timp uitată, șezând in fața roții
și ascultându-și gândul ori, poate, șoapta nopții.
Priveste-n gol și vede văzându-și de-ale sale
întreaga omenire, bătând aceeași cale
sau desfăcând cărări prin neumblate zări
în rătăciri ori nu spre-albastre depărtări.

Ea nu mai toarce firul, dar firele se torc...
Din ce? Nu știe, însă clipe nu se întorc,
destine nu mai sunt ursite ca-n vechime,
dar viețile se trec în zâmbet și suspine,
nici fire nu se taie, dar moartea tot nu iartă
chiar dacă nu e nimeni care să o împartă.
(2018)

joi, 24 mai 2018

Perle... de cultură

Gândul sublimat,
trecut în veșnicie -
efemer fior.
(2018)

Admirați perle
de gânduri sublimate,
strânse de Eddie.

joi, 17 mai 2018

Când toate se-adună și nimic nu desparte

Orice sfârșit e un nou început
și tot începutul sfârșește ceva,
răsărit și apus contopite-ntr-un punct
când privim fiecare de altundeva.

Navigăm către țel orbiți de lumină,
despicând cu catargul  în albastru de cer;
dedesubt e-un abis de tăcere senină
și catargul ni-i cârmă ori e punct de reper.

Și în noi se trezesc deopotrivă abisuri
ce dezvăluie, poate, neștiute comori
și sunt creste înalte, trambuline de visuri
când ni-i capul pe umeri și aproape în nori.

Ne atrage adâncul și misterul ne cheamă...
E în noi, în afară, în trecut, în întins.
Ne e sete de zare, de lumină. Nu-i vamă
să ne taie cărarea către visul promis.

Între bine si rău, între viață si moarte,
între ieri, azi și mâine, între nor și senin,
când toate se-adună și nimic nu desparte
facem pace în suflet și drumul e lin.
(2018)

O imagine vie, o fereastră prin noi
dezvelește cărări fără margini de zare,
ne provoacă să-i dăm glas și verb cu mirare
și să-i ducem lui Eddie ce-am aflat înapoi.

luni, 14 mai 2018

Urzeala de gânduri

Prin ițe de sfoară cu noduri precise
se trec fire lungi de urzeală întinse;
câte-un fir se strecoară prin fiece nod
și alunecă numai când dăruie rod.

Par la fel: noduri strânse și fire anoste,
paralele-ntre ele, viitoare și foste,
înșirate în vreme. Un nod e o clipă.
Un fir poate fi risipă, aripă...

Aripă de e, împlinirea și-o cere.
Urzeli încâlcite i-ar fi doar durere.
Ca să țes unei aripi o urmă de zbor
seninul îl caut într-un fir visător.

Mai trebuie fire ce știu să socoată
și fire s-aleagă din țeserea toată
ce-i alb de ce-i negru și de cenușiu,
și grâu de neghină, și secul de viu.

Oricât de măiastru, urzesc în zadar
când nu-i bătătura să dea rost, să dea har.
La fel e și gândul urzit fără faptă
sau când fapta lui nu se vrea înțeleaptă.

Un nod e o clipă, un fir poate fi
nimicul sau rodul. De ce-aș irosi
pe rău și urât un fir de urzeală?
De ce mi-aș lăsa secunda prea goală?

Urzesc paralele de gânduri cu toate
acelea ce știu că îmi sunt realitate
și ating uneori mai deplin împlinirea
când îmi țes după dor și visare menirea.
(2018)

Au urzit cu fir de gând
jucăușii în cuvânt
și-au întins o țesătură
la Eddie în bătătură!

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Pădurea vrăjită


Prin verdele des al pădurii vrăjite
se preling, aurii, bulgări mari de lumină,
se adună șuvoi, peste pietre suspină,
se sfărâmă în pulberi ce se sting amețite.

O domniță ce poartă-ntuneric în plete
și-mpletită în el un mănunchi de-azalee,
în urechi cu olmazuri care-n soare scânteie
și-o fărâmă de noapte pe sub gene cochete,

cu veștmântul din voaluri mângâiate de vânt,
ca zăpada de albe și scăldate de soare
ține-n mâini, stacojiu ca o rană ce doare,
trandafirul iubirii, cel din urmă cuvânt.

Căci o urmă-a rămas fericirea promisă
și-i spălată și-aceasta de a timpului apă.
Ea așteaptă pe mal și speranța-și adapă
din visări destrămate, din iubire nestinsă.

Bulgări albi de lumină o-mpresoară și-o prind
într-o horă de stele și-i alină tristețea.
Împrejuru-i se cerne ca-n povești frumusețea,
dar în sufletul ei e durere și jind.

Pe o piatră, în fața domniței tresare
un fluture roșu ca amurgul de vară.
O fi semn că iubirea nu-i gata să moară
și pădurea vrăjită îi arată-ndurare?
(2018)

Găsi-vom răspuns la astă-ntrebare?
Poate că nu, ori poate da...
Norocul râde-n pumni și vrea
s-apară-n poezia următoare,
un fluture năstrușnic pe cărare.
Până atunci l-am pus să facă drum
la Eddie. Să-l urmați acum
ca să vedeți cu maximă-ncântare
ce născociri a mai iscat o poză
c-un fluture, o fată și o roză.

vineri, 3 noiembrie 2017

Arhitectul propriului destin

Destinul mi-l închipui ca pe un palat
sau ca pe o colibă în margine de sat?
Mi-ajunge o odaie cu o fereastră mare
prin care pot atinge visări ce curg pe zare,
prin care pot răzbate aripi tăind cu dor
fâșii de cer albastru între apus și nor?
Ori vreau să rătăcesc pe coridoare lungi
spre camere-aurite în care-abia ajungi
la geamuri ferecate cu lacăte, zăbrele
și-atunci când le deschid zăresc vreo două stele
ce parcă mă îmbie și-apoi mă uită iute,
un amănunt minor pierdut printre-amănunte?

Destinul mi-l închipui ca pe-un drum
ascuns de stânci, de cețuri și de fum.
Din când în când ceața și fumul se ridică,
iar stâncile se ocolesc, se urcă sau se strică.
În față se desfac răspântii-întrebări,
iar fiece răspuns duce spre alte zări.
Răspund cum mă pricep, la ochi nedezlegată
de vis, de așteptări, de noapte-ntunecată
și-aleg cărare nouă sau bătătorită.
Cugetul îmi dă sfat, iar inima - ispită.

Sunt arhitect mărunt ce desenează visuri
în colb, pe la răscruci și nu vrea compromisuri,
și-apoi drumar de rând cu colbul prins de ghete
când drumului mă dărui vânând zidiri concrete.
(2017)

Din când în când se-ntâmplă să se-ntretaie-un drum
cu drumul altcuiva. S-a întâmplat și-acum:
ciocnire de idee, de aripă, de vis.
Penița se aruncă pe pagină la scris.
Eddie e păstrătorul scânteii de la care
aprindem fiecare felinare,
ca în lumina lor să redescoperim
cuvintele din noi și tot ce devenim.

marți, 5 septembrie 2017

Dincolo de cuvinte

Emoții foșnesc
dincolo de cuvinte
sub pașii vremii.
(2017)

Alte scrieri pe aceeași temă în tabelul găzduit de Eddie.