am fost iubire aprigă şi dor,
am fost înalt de munte despicând un cer,
am fost visare ce sfidează tot ce-i efemer,
am fost preaplinul fără margini al inimii naive,
am fost nestrămutare de ţeluri şi motive.
Apoi m-am frânt în risipirea întâmplării
şi mi-am pierdut în întuneric nemărginirea zării.
Am fost tăcere, aripă stinsă,
am fost cădere necuprinsă,
am fost argintul înnegrit de lacrimi
şi mi-am secătuit şi ultimele patimi,
am fost pustie de vis şi cer căzut în tină,
mereu cea vinovată, fără vină.
Apoi m-am răzvrătit şi-am devenit cuvânt
şi zbor de gând pe aripa de vânt,
am lustruit argintul în priviri senine,
iar patimile le-am udat cu doruri pline,
visul l-am împărţit în stele vii în noapte,
şi-n ploaia lor mi-am curăţat şi vină, şi păcate.
De ce? Fiindcă-s om şi vremea mi-e prea scurtă
ca să mă irosesc, înfrântă fără luptă...
(2013)
Foarte frumoasa Carmen! O sa mai trec pe aici!
RăspundețiȘtergereMulţumesc, Radu! :)
ȘtergereSi esti, si stii, si vrei, si poti ! :)
RăspundețiȘtergereM-am regasit vers dupa vers...sunt om .
Te-am simţit cu ceva timp în urmă, citindu-ţi versurile, străbătând mijlocul poeziei mel. Mă bucur că ai trecut mai departe! :)
ȘtergereAceasta poate fi manifestul oricărui om care se simte măcar un pic în bătaia vântului. Perfect spus, cred cu tărie că prin cuvânt mi-am depăşit multe angoase. Mulţumesc, Carmen!
RăspundețiȘtergereDin când în când ne bate vântul pe fiecare dintre noi... Eu mulţumesc! :)
Ștergere