vineri, 8 martie 2019

Cu palmele-am iubit

Eu n-am iubit cu trupul, cu inima, cu mintea.
Iubirea habar n-am unde-și avea sorgintea.
Eu am iubit mereu, aprins și pe-ndelete
cu palmele întinse s-alinte, să desfete.

Cu palmele-am iubit când frământam aluatul
din care am dospit pe urmă, cum nu-i altul,
un vis pentru lăstari, și-apoi i-am răsădit
în palmele crăpate de cât am tot iubit.

Și i-am hrănit cu palmele la rădăcini,
și-am smuls jur-împrejur cu ele spini
până când în coroana lor de stele și făclii
au dat din muguri aripi aurii.

Eu am iubit duios cu palme-nrourate
când am spălat cu ele de păcate
și de tristeți care atârnă greu pe zbor
aripi înfipte-adânc în cerul fără nor.
Le-aș fi ținut și cerul întins din zare-n zare,
dar cerul și-l întinde cum poate fiecare...

Și dacă depărtarea mi-o fura cu sete
din palme ce-am iubit aprins și pe-ndelete,
palmele mele n-or fi pustii vreodată,
ci-or aștepta, în ele păstrând iubirea toată.
Mi-s palmele-nvățate temeinic cu iubirea
de parcă numai asta le-a fost și li-i menirea.
(2018)

Acasa sufletului meu

"Acasa sufletului meu
e mângâierea ta din palmă,
privirea ta cu curcubeu
și adâncimi de mare calmă.

În ea vedeam ce-am fost și-mi pare
că am văzut și ce-am să fiu
cuprins de strașnică mirare
că-mi dai de rost pe mai târziu.

Mi-e dor de palma ta pe tâmplă.
În ea-mi țineai un pui de zbor
și cu o fluturare simplă
fereai din cale orice nor.

Mi-e dor să-mi fie iar acasă,
mi-e dor de șoapte și tăceri
când mă destramă și m-apasă
îmbrățișările de ieri.

Îmi vii în vis, te port în mine
și de aceea mai acut
te caut între ieri și mâine
și îmi lipsești cu-atât mai mult.

Mă voi întoarce-odată, poate,
și poate-ai să mă iei 'napoi
cu zbor, cu nor și cu păcate,
cu toate vechi și totuși noi.

Mă răscolesc adânc și cheamă
seducătorul tău mereu
și mângâierea ta din palmă -
acasa sufletului meu."

Înstrăinat și fără vatră,
pribeag prin ani necruțători,
cu chipul strâmb sculptat în piatră,
cu ploi, furtuni și sumbri nori

s-ar fi întors de ar ști drumul
și pasul de i-ar fi ușor,
dar tot ce i-a rămas e scrumul
și punți tăiate care dor.

Ea nu-l aude și nu-l cheamă,
el de un timp nu-i mai lipsește,
iar mângâierea ei din palmă
s-a scurs uitată printre dește.

Așa-s plecările de-acasă:
sunt pustiire și ruină,
pârjol de suflet care lasă
trecutul smuls din rădăcină.
(2018)

Fără rost

Sfârșită-i ața. Ursitoarea-i fără rost.
I s-a cerut demisia din post
fiindcă nu au îndrăznit s-o dea afară...
Chiar fără ață, dacă îi omoară?
Sau dacă le ursește pe șapte generații
numai necazuri grele și alte complicații?

Dar ea nu pleacă. Suratele-i s-au dus
ținându-se de mână acolo unde nu-s
de rânduit destine și vieți de retezat.
Doar ea mai stă pe gânduri, căci ei îi era dat
pe toate să le-nceapă aproape din nimic
și-acuma rostul ei e șters, e trist și mic.

Parcă-i de timp uitată, șezând in fața roții
și ascultându-și gândul ori, poate, șoapta nopții.
Priveste-n gol și vede văzându-și de-ale sale
întreaga omenire, bătând aceeași cale
sau desfăcând cărări prin neumblate zări
în rătăciri ori nu spre-albastre depărtări.

Ea nu mai toarce firul, dar firele se torc...
Din ce? Nu știe, însă clipe nu se întorc,
destine nu mai sunt ursite ca-n vechime,
dar viețile se trec în zâmbet și suspine,
nici fire nu se taie, dar moartea tot nu iartă
chiar dacă nu e nimeni care să o împartă.
(2018)

vineri, 15 iunie 2018

Eu îl mușc nechibzuit...

Ia-mă-n braţe, du-mă-n lume,
fără doruri, fără nume,
să mă pierd, să mă adun
într-o bulă de săpun,
să mă-mbrac în curcubeu,
cerul tot să fie-al meu,
fără ploaie, fără nor
într-un strop flămând de zbor.
Ia-mă ieri, du-mă mereu
spre altarul fără zeu.
Nu mă-nchin, nu mă aplec,
ci mă înfior și trec.
Trec prin astăzi, trec prin mâine,
rup din timp un colț de pâine
și îl mușc cu poftă deasă
că-s mereu de foame roasă.
Dar tot timpu-i mai lihnit...
Eu îl mușc nechibzuit,
el mă mestecă-ndelete
fără milă și regrete.
Mi te lasă spre-alinare,
semnul meu de întrebare,
tu și-un răsărit de soare
fără umbră ori sfârșit.
Eu îl mușc nechibzuit...
(2018)

vineri, 25 mai 2018

Chemare

Sunt pasăre... Nu, nu în zbor,
ci doar atunci când îmi cobor
tâmpla pe penele din cuib
și de căldură mă îmbuib.

Mă umplu de tăcere lină,
de pacea inimii ce-alină
plecări din mine spre tumult
care s-au petrecut demult.

Acum mi-e bine unde știu
cum sunt și cum am vrut să fiu
și-aș sta în cuib iubirea toată,
să-mi dea seninătatea roată.

Dar cuibul mi se risipește
și să-l adun mă ispitește
un dor de-al focului tumult.
De glasul lui am să ascult

și am să chem din patru zări,
din nesfârșite depărtări
ecouri care ne-au legat
în cuibul nostru fermecat.

Am să vă chem și m-oi chema
de unde ne-am pierdut cândva,
din drum ales ori întâmplat
pe care ne-am desperecheat.

Și dacă veți veni 'napoi
am să mă cuibăresc cu voi
în focul inimii, izvor
de joc, emoție și zbor.
(2018)

joi, 24 mai 2018

Perle... de cultură

Gândul sublimat,
trecut în veșnicie -
efemer fior.
(2018)

Admirați perle
de gânduri sublimate,
strânse de Eddie.

Tot oameni

Suntem tot oameni și noi cei
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)

De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...