marți, 3 septembrie 2019

Ducă-s-ar pe pustie! (2)

Stătea-ntre valuri și visa
cum zarea lumii se lărgea,
cum din pământul roditor
creștea spre cer biruitor
copacul vieții cel întins
cu rădăcini în stâncă prins,
cu ramuri ce urcau mereu
și se-ncâlceau în curcubeu,
se înălțau gând după gând
în vântul vremii fremătând
din frunze ce foșneau cuvinte
și-apoi pluteau din minte-n minte.
Visa apoi pe vârf de ram
că se-aprindeau pe-al nopții geam
făclii ce-și întețeau scânteia
în ele când sufla ideea
și se iscau mirat din ele
pe ici, pe colo niște stele.
Apoi din stele nășteau sori
care împrăștiau culori
pe zarea lumii tot mai largă,
mai luminată, mai întreagă...

Stătea-ntre valuri și visa...
Iar când pe-acolo ajungea
vreun trecător din întâmplare
și-l întreba de-a lui visare
el răspundea căzut pe gânduri
doar ce se pierde printre rânduri.
Drumețul își scuipa în sân
boscorodindu-l pe bătrân:
"Nebun cu fluturi la cutie!
Ducă-s-ar astăzi pe pustie!"
El răspundea șoptit în barbă:
"Te du și tu și-ți vezi de treabă,
că în zadar suflă ideea,
tu ți-ai pierdut demult scânteia..."
Și se-nchidea 'napoi de pleoape
pân-o veni pe cele ape
vreun alt drumeț cu sori în minte
care să-i soarbă din cuvinte,
care să-i ducă mai departe
visarea lui și după moarte.
(2019)

Arde

Arde, arde pân' la zgură
lacrimi seacă și pe gură
strigăt mut se zvârcolește
Arde-n miez și veștejește.
Scuipă fum, scuipă scântei
și se prinde cu cârcei,
și se-ntinde și pătrunde
peste tot și în niciunde,
și își face loc și drum
din cenușă și din fum.
Arde tot și pustieste,
împrejur încolăcește
și ce strânge se-nchircește,
se destramă, se topește
printre limbile de pară
care cresc în loc să piară.
Arde viu, arde mocnit,
arde fără de sfârșit
și-i sfârșit a tot și toate.
O sămânță rea de moarte
încolțeste, năpădește
și înghite ce găsește.
Arde ieri, astăzi și mâine
aer, apă, viață, pâine,
arde când nu bagi de seamă,
arde când îți este teamă,
arde și dacă îți pasă,
și când stai sătul la masă,
și când dormi pe perne moi,
și când cauți în gunoi,
când faci planuri, când visezi,
când te rogi, când nu mai crezi,
când ești rău și când ești bun,
sănătos, bolnav, nebun...
Arde ce n-a răsărit
și ce încă n-a trăit.
N-auzi pruncii nenăscuți
blestemând c-au fost făcuți,
că a respira e-un chin,
că li-i timpul prea puțin
sau că nu le e deloc,
că-s bătaia ta de joc?
Arde, arde pân'la zgură,
lacrimi seacă și pe gură
strigăt mut se zvârcolește...
Haide, omule, gândește,
stânge-ți puiul blând la piept
și trăiește înțelept,
dă-i iubirea ta cu lunci,
cu păduri, cu ape dulci,
cu azur din zare-n zare,
fluturi, iarbă, ploi și soare!...
(2019)

sâmbătă, 24 august 2019

Puncte de vedere

Din punctul de vedere al omului, omul e o pădure de gând;
Din punctul de vedere al pădurii, omul e rana și pârjolul flămând.
Din punctul de vedere al omului, omul e apa ce-și macină cale;
Din punctul de vedere al apei, omu-i otravă prelinsă pe vale,
Din punctul de vedere al omului, omul e-un petec albastru de cer;
Din punctul de vedere al cerului, omul e firul de praf efemer.
Din punctul de vedere al omului, omul e-o gură de aer curat;
Din punctul de vedere al aerului, omul e fumul întunecat.
Din punctul de vedere al omului, omul e o pasăre în zbor;
Din punctul de vedere al păsării, omul e-un plumb zburător.
Din punctul de vedere al omului, omu-i pământ atingând apogeu;
Din punctul de vedere al pământului, omu-i lăcusta ce crede că-i zeu.
Din punctul de vedere al omului, omul e focul ce crește un vis;
Din punctul de vedere al focului, omul e scrum pustiind pe cuprins.
Din punctul de vedere al omului, toate acestea sunt adevărate...

Când am deprins gândirea și-am râs în pumni de moarte,
căci știm s-o amânăm în timp tot mai departe,
am invadat Pământul ca stolul de lăcuste
și nu ne mai ajunge, și toate ni-s înguste.
Îngust ne e și gândul mânat de lăcomie...
Furăm ziua de mâine de proști și din trufie,
când am putea să fim pământ la apogeu
și visul avântat pe pod de curcubeu.

Unii aruncă-n mare vapoare-ntregi de grâne,
iar alții n-au să dea copiilor nici pâine.
Fac arme și rachete și joacă șah pe hartă;
ai ridica orașe cu bani din sport sau artă,
când sunt copii destui ce merg desculți la școală
dacă au școli în sat, sau dacă n-au vreo boală
cu leac demult știut prin alte țări bogate.
Și-acolo prea puțini încă învață carte...

E mai ușor să mâni sărmanul care știe
numai ce-i pui sub nas și care vrea să fie
exact cum e vecinul: cu casă și mașină,
și-ar mai dori în plus un petec de grădină...

Și chiar de sunt destui cei care văd pădurea
ciuntită sau arzând, câți n-or lua securea
lăstari să ciopârțească pentru vreo boarfă nouă
ce nici de cald nu ține, și-oricum mai au vreo două?

Trăim înghesuiți în astăzi și aici,
avem nevoi meschine și țeluri foarte mici
și ne înconjurăm de pietre și de ziduri,
ca nu cumva pământul brăzdat adânc de riduri
să ne trimită-n dar vreun firișor de iarbă
care să ne distragă o clipă de la treabă
și să ne dea prin gând că am putea schimba
puțin, și fiecare, chiar de acum... ceva...
(2019)

joi, 8 august 2019

Furtuna din chitară

Chitara-i o cutie ce-aduce, mi se pare,
cu trupul unei nimfe cu nuri și năbădăi,
dar găunoasă-n miez ca să răsune tare,
cum crește și ecoul rostogolit prin văi.
Cum sunetul ei naște din corzile întinse
când degete cu har le mângâie, le dor,
și corzile de suflet vibrează de-s atinse
de aripi de furtună ce-n noi își cată zbor.
Și-atunci când umplem hăul din miezul de chitară
smulgând din noi furtuna aripă cu aripă
ea strânge tot ce-i dăm, dar nu-i deloc avară
și-mprăștie în lume un dar de-un veac... de-o clipă...
(2019)

De vorbă cu Ana-Veronica Mircea

Cititorului

Privești în poem
cum te uiți în oglindă.
Eu fac lumină.
(2019)

marți, 6 august 2019

O tâmplă de-nstelare plină

La asfințit vitralii de lumină
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.

Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.

Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.

La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)

Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.

miercuri, 31 iulie 2019

Trăim sperând

Robin Wight
Trăim sperând că dragostea-i eternă
când noi suntem atât de efemeri.
Trăim sperând că viața nu e ternă
și-o risipim pe umbre și păreri.

Trăim sperând că boala ne-ocolește,
că bătrânețea nu e pentru noi
și-atunci când ne ajung așa, firește,
am vrea să-ntoarcem timpul înapoi.

Trăim sperând să ne găsim un rost,
să dăm sens clipei care suntem pe pământ
și când privim în urmă la ce-am fost
găsim un gest, un gând ori un cuvânt.

Trăim sperând că nu există moarte
fiindcă gândul scris n-are apus.
Prin el străbatem timpul și-l supunem (poate)…
Cu modestia între paranteze-am spus.
(2019)