vineri, 15 iunie 2018

Eu îl mușc nechibzuit...

Ia-mă-n braţe, du-mă-n lume,
fără doruri, fără nume,
să mă pierd, să mă adun
într-o bulă de săpun,
să mă-mbrac în curcubeu,
cerul tot să fie-al meu,
fără ploaie, fără nor
într-un strop flămând de zbor.
Ia-mă ieri, du-mă mereu
spre altarul fără zeu.
Nu mă-nchin, nu mă aplec,
ci mă înfior și trec.
Trec prin astăzi, trec prin mâine,
rup din timp un colț de pâine
și îl mușc cu poftă deasă
că-s mereu de foame roasă.
Dar tot timpu-i mai lihnit...
Eu îl mușc nechibzuit,
el mă mestecă-ndelete
fără milă și regrete.
Mi te lasă spre-alinare,
semnul meu de întrebare,
tu și-un răsărit de soare
fără umbră ori sfârșit.
Eu îl mușc nechibzuit...
(2018)

vineri, 25 mai 2018

Chemare

Sunt pasăre... Nu, nu în zbor,
ci doar atunci când îmi cobor
tâmpla pe penele din cuib
și de căldură mă îmbuib.

Mă umplu de tăcere lină,
de pacea inimii ce-alină
plecări din mine spre tumult
care s-au petrecut demult.

Acum mi-e bine unde știu
cum sunt și cum am vrut să fiu
și-aș sta în cuib iubirea toată,
să-mi dea seninătatea roată.

Dar cuibul mi se risipește
și să-l adun mă ispitește
un dor de-al focului tumult.
De glasul lui am să ascult

și am să chem din patru zări,
din nesfârșite depărtări
ecouri care ne-au legat
în cuibul nostru fermecat.

Am să vă chem și m-oi chema
de unde ne-am pierdut cândva,
din drum ales ori întâmplat
pe care ne-am desperecheat.

Și dacă veți veni 'napoi
am să mă cuibăresc cu voi
în focul inimii, izvor
de joc, emoție și zbor.
(2018)

joi, 24 mai 2018

Perle... de cultură

Gândul sublimat,
trecut în veșnicie -
efemer fior.
(2018)

Admirați perle
de gânduri sublimate,
strânse de Eddie.

Tot oameni

Suntem tot oameni și noi cei
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)

De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...

joi, 17 mai 2018

Când toate se-adună și nimic nu desparte

Orice sfârșit e un nou început
și tot începutul sfârșește ceva,
răsărit și apus contopite-ntr-un punct
când privim fiecare de altundeva.

Navigăm către țel orbiți de lumină,
despicând cu catargul  în albastru de cer;
dedesubt e-un abis de tăcere senină
și catargul ni-i cârmă ori e punct de reper.

Și în noi se trezesc deopotrivă abisuri
ce dezvăluie, poate, neștiute comori
și sunt creste înalte, trambuline de visuri
când ni-i capul pe umeri și aproape în nori.

Ne atrage adâncul și misterul ne cheamă...
E în noi, în afară, în trecut, în întins.
Ne e sete de zare, de lumină. Nu-i vamă
să ne taie cărarea către visul promis.

Între bine si rău, între viață si moarte,
între ieri, azi și mâine, între nor și senin,
când toate se-adună și nimic nu desparte
facem pace în suflet și drumul e lin.
(2018)

O imagine vie, o fereastră prin noi
dezvelește cărări fără margini de zare,
ne provoacă să-i dăm glas și verb cu mirare
și să-i ducem lui Eddie ce-am aflat înapoi.

luni, 14 mai 2018

Urzeala de gânduri

Prin ițe de sfoară cu noduri precise
se trec fire lungi de urzeală întinse;
câte-un fir se strecoară prin fiece nod
și alunecă numai când dăruie rod.

Par la fel: noduri strânse și fire anoste,
paralele-ntre ele, viitoare și foste,
înșirate în vreme. Un nod e o clipă.
Un fir poate fi risipă, aripă...

Aripă de e, împlinirea și-o cere.
Urzeli încâlcite i-ar fi doar durere.
Ca să țes unei aripi o urmă de zbor
seninul îl caut într-un fir visător.

Mai trebuie fire ce știu să socoată
și fire s-aleagă din țeserea toată
ce-i alb de ce-i negru și de cenușiu,
și grâu de neghină, și secul de viu.

Oricât de măiastru, urzesc în zadar
când nu-i bătătura să dea rost, să dea har.
La fel e și gândul urzit fără faptă
sau când fapta lui nu se vrea înțeleaptă.

Un nod e o clipă, un fir poate fi
nimicul sau rodul. De ce-aș irosi
pe rău și urât un fir de urzeală?
De ce mi-aș lăsa secunda prea goală?

Urzesc paralele de gânduri cu toate
acelea ce știu că îmi sunt realitate
și ating uneori mai deplin împlinirea
când îmi țes după dor și visare menirea.
(2018)

Au urzit cu fir de gând
jucăușii în cuvânt
și-au întins o țesătură
la Eddie în bătătură!

duminică, 13 mai 2018

Comoara

Doar câțiva pași și a intrat
distras și copleșit
într-un muzeu demult uitat,
pustiu și prăfuit.

Un patefon își scârțâia
mereu aceeași placă
și un ceasornic ticăia
alături, să-l întreacă.

Arhaic sunetul curgea
ca dintr-un film uzat
și de departe i-aducea
un gând neașteptat:

cum că ar fi-n acest muzeu
ascunsă o comoară
și-a căutat un curcubeu -
un semn. Era sub scară...

A coborât înspăimântat
prin mreje de-ntuneric
în tainița de sub palat.
Un peisaj himeric,

priveliște nebănuită
de gândul lui umil
îl aștepta ca o ispită
un suflet de copil.

Umbre cu degetele lungi
curgeau de prin unghere
peste comori de nibelungi
pierdute printre ere.

Dar ce l-a prins și-l ține încă
în tainița cea veche,
e o dorință mai adâncă
și fără de pereche.

Biblioteca ce stătea
în ultima cămară
era imensă. Cuprindea
ea singură-o comoară.

I-ar trebui mai multe vieți
ca să citească toate
acele tomuri cu peceți
ce n-au fost cercetate.

Dar cum i-e dată numai una,
avid a-ntemeiat
o casă pentru totdeauna
acolo, sub palat.

Ne-o dărui ca moștenire
comori și nestemate,
dar, mai presus, a sa iubire
de-averile din carte.
(2018)

Iubim cuvintele și noi,
cei ce-ncropim duzine,
și le înscriem mai apoi
acolo unde ține
Eddie vreo două rafturi noi
ca să le umplem bine.