sâmbătă, 11 ianuarie 2020

Incandescențe XIX

Emoții


Zvâcnesc din cocon
hohote de mătase
spre zări aurii.

Timp


Fire de viață
curg prin trup de clepsidră
risipindu-se.


Dar


Din prea-plin de gând
curg frunzele toamnelor
nepetrecute.
(2020)

joi, 2 ianuarie 2020

E omul timp?

Motto:
Ana-Veronica Mircea

"E omul timp? E timp în fiecare om?"
A fost vreodată sub al lumii dom
de ceață sau de limpede albastru
timp fără om ca pe oricare astru?
E timp dacă nu-i nimeni să-l măsoare
sau de nu-i pune nimeni semn de întrebare?
Dacă nu-i gând să-ncerce să-l cuprindă
sau inimă ce clipa să i-o prindă
într-o bătaie liniștită sau grăbită,
ori pleoapa în secusă negândită?

În noaptea fără lună și fără niciun nor
privind uimit înaltul cu-al stelelor sobor
știi că lumina lor statornică și rece
de-o vârstă-i cu Pământul sau poate-l și întrece.
Coboară prin nimicul care desparte lumi.
Tu crezi că știi ce-i timpul și poți să ți-l asumi,
dar ce îți e mereu și ce lor totdeauna?
O clipă crezi că ești cu stelele totuna.
Același praf, aceeași flacără ce-animă
și miezul lor, și gândul tău cu rimă,
același fulger străbătând prin vers
și prin nemărginiri de sens în Univers.
O clipă... și ești pulbere de stele
prin gândurile cui te-aseamănă cu ele...

Dar fără ochiul care pierde clipa
și își asumă resemnat risipa
timpul nu are parcă niciun rost
"E timp în fiecare om? A fost?"
(2020)

luni, 30 decembrie 2019

De zece ani împreună

Zece clipe de uimire
sau minute de-amăgire,
zece ore de-alergare,
zece zile de visare,
zece săptămâni de soare,
zece luni de încântare,
zece ani de poezie,
pâlpâire mereu vie
dăruindu-se întreagă
gândurile le dezleagă,
inimile le adună
împreună...
(2019)

Mulțumesc pentru fiecare clipă în care mi-ați fost inspirație și respirație, ticăit de ceas și bătaie de inimă, sămânță de gând și intensă emoție în cei zece ani de vers împărtășit între noi.

vineri, 27 decembrie 2019

Incandescențe XVIII

Sus


Aripi ascuțite
tăind pieziș văzduhul,
muguri de codru.

Jos


Lăstari sub coasă
dăruind pământului
viață înapoi.

Azi


Păduri mor și-n noi,
curg lacrimi de rășină
pe fața lumii.

Mereu


Palme ocrotind
sămânță de viitor,
muguri de aripi.
(2019)

joi, 26 decembrie 2019

Când secundele încă aveau răbdare

Pe malul vieții, prin râuri de nisip
caut frânturi din umbra cu alt chip
care puteam să fiu dacă-mi era mai soare.
Lutul din inimă spălat de nepăsare
și scurs prin crăpături în urmă, în uitare
s-a prefăcut în timp pierdut în van.
Secunde insolente stau după paravan
la pândă și așteaptă potopul, revărsarea
de amintiri cu gust sărat ca marea
ca să-și afirme răspicat mirarea
că n-am ales tărâța de neghină
și nici pământul de pe rădăcină,
că n-am știut ce e albastru și ce-i nor
și încurcatu-le-am într-un decor
prin care nu se înțelege zbor de dor
sau dor de zbor se-agață-n rădăcină
și florile rodesc adesea doar neghină,
tărâța e mereu totuna cu pământul,
iar eu pe margine mi-ascut cuvântul.
Secunde insolente vor ascuțiș de-aripă,
dar n-au băgat de seamă că toate sunt în pripă:
și ele, și cuvântul, și tot nisipul mării,
și lutul risipit prin breșele uitării.

Pe malul vieții, prin râuri de nisip
am regăsit frânturi pierdute din alt chip
care-mi zâmbea sau poate că eu zâmbesc acum,
când valul îmi aduce la țărmuri un parfum
din vremea când secundele încă aveau răbdare...
Îl prind în pumni de lut și mă revărs în mare.
(2019)

sâmbătă, 7 decembrie 2019

Sub clar de lună

Copii cu suflet aburind,
visăm și azi sub clar de lună
că lumea încă ne e bună,
visăm cu-atâta dor și jind...

Visul din lună se întinde
înspre pământul ce ni-i miez,
un carusel de-argint, un crez
că mai putem cu el cuprinde

nemarginirea tinereții,
uimirile care ne-au fost
izvor de drumuri și de rost,
cânt și poveste-n zarea vieții.

Ne fulgeră o stea-n cădere
și blând ne umple o dorință
să scuturăm de neputință
gândul și pasul când se cere

în leagăn agățat de astre
să fim alegere, schimbare
și să alegem viitoare
uimiri pe drumurile noastre.

Și-n chip de dar, cadou ascuns
în sensul ce învârte roata,
să-mbrățișăm, primit de-a gata,
dorul de-a ști ce-i nepătruns.
(2019)

Sub clar de lună se-adună împreună duzinarii la Eddie.

Rapsodii de suflet

La ceainăria de la stradă
îmbie cu arome-amare
aburi prelinși dintr-o licoare
și prefăcuți subit în nadă.

Prin vălul lor cel efemer
se-nfățișează siluete:
domni cu joben, doamne cochete,
contururi stinse în eter.

O divă cântă la pian,
mângâie clapele în fugă,
i-e trupul flacără și rugă,
unduitor și diafan.

Cu glas lasciv ca de sirenă,
ca în legenda lui Ulise,
intră în suflete și-n vise
și-și face cuib, oglinzi și scenă.

Cântecul crește-n cotropire -
mare de sunet și culori -
stârnește lacrimi și fiori,
surâs și-un strop de fericire.

Apoi pe banca din alee,
în loc umbros, ferit de lume,
pe-un colț de ziar rămâne-un nume
și un boboc de azalee.

Un trecător îl ia și-l prinde
indiferent la butonieră.
Floarea aceea efemeră
petalele și le desprinde

ca rapsodiile născute
și destrămate într-o seară,
iluzie incendiară
scrisă cu litere mărunte

sau fapt divers într-o lectură
din care prea puțini extrag
pilde în chip de rămășag
cu timpul care dă și fură.

La ceainăria demodată
e-un paznic cu joben la ușă.
Lângă pian stă o mătușă
cu o artrită deformantă

și glas lasciv de vrăjitoare
ce farmecă la fel și-acum.
Din cești ies visuri cu parfum
de azalee răpitoare.
(2019)

La ceainăria cu cuvinte
e paznic Eddie înc-o dată.
Sunt eu pe-aici întârziată
sau am ajuns de toți 'nainte?