luni, 30 august 2010

În loc de stele


Noaptea mea-i adâncă,
plină de stafii
rătăcite încă,
încă străvezii.
Umblă fără noimă,
uneori n-au chip,
alteori n-au formă,
şi, nicicând, n-au timp.
Bântuie stinghere,
nebăgate-n seamă,
fără vreo putere
să inspire teamă.
În noaptea mea deasă,
umbre şi mai grele
vin ca să îmi ţeasă
vise fără stele.
Le iau blând de mână,
le primesc mirarea,
le chem să revină
dacă-şi pierd cărarea.
Noaptea mea nu are
stele luminoase,
doar fantome care
bântuie sfioase.
Viaţa lor trecută
a fost visul meu,
şoapta neştiută,
dorul cel mai greu.
De aceea, încă,
îi ţin nopţii mele
cu umbra adâncă,
mereu, loc de stele.
(2010)

Desfrunzire


Ţi-aduci aminte zilele acelea
nemaiterminate,
care stăteau cu sufletul la gură
aşteptând noaptea?
Şi nopţile de-atunci
desfrunzite de dragoste?
Eram două năluci de dor
şi din frunzele desfrunzirii noastre
aşterneam covoare
iubirii.
(1988)

Iarbă


De departe,
dintr-o zare a viselor,
te strig în iubire.
Tu cauţi cu urechea zvon
de la foşnetul ierbii..
şi nu înţelegi.

Încerci să vezi
şi priveşti rătăcit
cu ochi de culoarea ierbii
răsfrântă în rouă...
şi iar nu înţelegi.

Apoi adulmeci chemarea,
dar nu simţi în nări
decât mirosul ierbii...
şi tot nu înţelegi.

Şi vrei să-mi pipăi strigătul,
să-l prinzi în pumni
cu mişcări învăţate tot de la iarbă...
dar nici acum nu înţelegi.

Atunci cobori în iarbă
şi devii tu însuţi iarbă,
iarbă care nu înţelege...
(1988)

Înflorire


Simt cum tălpile mele
încep să-şi trimită în jos
rădăcinile.
Simt cum mâinile mele
înmuguresc la fiecare deget.
Simt cum gura mea devine
pasăre cântătoare.
Şi mai simt cum ochii
îmi înfloresc- floarea soarelui
cea rotitoare după lumină.
Iar cerul frunţii mele
îmi stă boltă
spre infinit.
(1987)

duminică, 29 august 2010

Iubire albă şi rotundă


Va veni o zi albă şi rotundă
când vei primi un cuvânt
cu care am alergat prin atâtea prăpăstii;
noapte de noapte, coşmaruri;
l-am apărat...
un cuvânt pe care l-am dus în sus şi-n jos
prin hârtoapele vieţii;
vei primi un cuvânt
pe care l-am rostogolit
prin praful alb al gândului,
pe uliţele sfintei inimi
pentru rotunjirea lui şi a ta.

Vei primi acest cuvânt
într-o zi albă şi rotundă,
din palma mea albă şi rotundă,
îl vei lua când vei şti tăcerea lacrimei
şi sunetul clipei albe şi rotunde,
acest cuvânt: iubire.
(1988)

Crizantema


S-auzi cum suflă vântul
rugina peste frunze,
s-asculţi plânsul ierbii,
să vezi înfiorarea văzduhului,
să simţi ploaia curgând
în ritmul tristeţii
şi să nu ştii dacă plouă
cu stropi de apă sau cu stropi
de frunze;
s-adulmeci toamna
şi mirosul ei să-ţi pară
moarte.

Apoi să întâlneşti vârtejul de viaţă
al unei crizanteme,
s-o cuprinzi în miezul fiinţei tale
şi să arzi în flacăra petalelor ei
toată tristeţea.
(1988)

Iarna, ai văzut vreodată?


Iarna, ai văzut vreodată,
inutilă, disperată,
pe o ramură pustie,
cu speranţa c-o să-nvie,
o frunză demult uscată?

Ca obrazul vrăjitoarei
de zbârcită, zgribuleşte,
viforul prin ea foşneşte
şi povestea visătoarei
suflul aspru o şopteşte.

Agăţată de copacul
ce, cândva, a zămislit-o,
trupul cald şi seva dulce
au crescut-o şi-au hrănit-o,
îşi foşneşte-acum amarul
şi nu pleacă să se culce
în zăpada îngheţată,
să se mistuie uitată.

Tot aşa, iubirea moare,
dar o vreme crede, încă,
în trăirea cea adâncă,
inutilă, disperată,
până când, încet, dispare
în uitarea îngheţată,
în nimic şi niciodată.
(1987-2010)

sâmbătă, 28 august 2010

Am uitat


Era o vreme când ştiam
să păşesc de pe un munte pe altul
fără ca paşii mei să fie
mai mari.

Era o vreme când ştiam
să trec marea din două salturi uşoare:
unul până la marginea ei din cer
şi-al doilea până pe tărâmul celălalt.

De atunci munţii au încărunţit
în câteva ierni,
marea şi-a săpat riduri pe faţă
în nişte furtuni,
iar eu...
am uitat.
(1988)

Joc


Haide să jucăm un joc
cu foi de trifoi,
să vedem cine- eu sau tu-
va găsi mai mulţi
trifoi
cu patru foi,
să vedem cine- eu sau tu-
va avea mai mult noroc.
Uite, eu
am găsit deja unul
şi am de gând să ţi-l pun
ţie
pe piept,
aici, în dreptul inimii.
(1988)

Frunză galbenă


Frunză galbenă, răzvrătită,
Urând somnul impus,
Mă doresc reîntoarsă la viaţă.
Caută-mă printre firele ploii!
(1990)

vineri, 27 august 2010

Măcar


Măcar o clipă,
şi tot m-ai iubit!
Am înţeles
din foşnetul gândurilor tale
pe care l-am ascultat odată,
când bătea mai tare vântul
prin pădurea ta de vise.
(1987)

Iluzie


Merg de o viaţă
pe acest drum,
şi toamna se confundă cu primăvara,
iarna le desparte,
dar eu nu ştiu
care e toamna
şi care primăvara
şi mi se pare că timpul
merge când înainte,
când înapoi,
şi mi se pare că totul
este o nesfârşită repetare,
că nimic nu e nou
şi că eu păşesc
(căci aud zgomotul paşilor)
fără să înaintez.
Paşii de mâine se suprapun
peste cei de azi
şi peste cei de ieri,
şi zgomotul paşilor se suprapune.
Aud un tropăit obsedant;
cred că timpul merge în ambele sensuri.
(1987)

joi, 26 august 2010

Ce a fost adevărat?


Câte semne las în urmă,
Câte urme-am însemnat,
Câte vorbe mai răsună,
Sau ce muzică-am cântat?
Câte inimi am ţinut
Între palmele deschise?
Câte gânduri am făcut
Să se lege, câte vise?
Furtuni câte am aprins?
Câte stele-am numărat?
Câte lacrimi am cuprins?
Ce a fost adevărat?
(2010)

miercuri, 25 august 2010

Lasă-mi trecutul!


Nu-mi cere să dezbrac aducerile-aminte
Când vin în casa ta cea nouă,
Să las la poartă sute de cuvinte,
Să intru pură ca un strop de rouă.

Lasă-mi trecutul! Haina mea uzată
Nu-i o povară grea pe trupul meu...
Pe ea sunt semne despre cum, odată,
S-a întâmplat s-ajung şi să fiu eu.

Aşteaptă-n linişte să-mi odihnesc
Zbuciumul vechi şi-alte nelinişti
Şi-apoi, întoarsă-n raiul pământesc,
Să vin cu tine peste mirişti.

Întreagă dacă sunt, pot fi frumoasă
Şi pot fi bună lângă tine;
Din tot ce am trăit pe noi se lasă
Blândeţea faptei care vine.
(2000)

marți, 24 august 2010

Timpul uitării


Umblă noaptea între noi,
Îşi întinde neştiutul,
Scurge umbrele ca ploi
Şi inundă tot ţinutul.

Dac-ai fi în depărtare,
Te-ar atinge vreun cuvânt
Sau un gând trimis în zare
Pe o aripă de vânt.

Dar te-ai rătăcit în timp,
Eşti aici, dar vremea-i dusă,
S-a clădit cât un Olimp
A trecutului cenuşă.

Poţi s-o spulberi, poţi s-o scuturi,
Le-a învăluit pe toate
Şi-a ucis atâţia fluturi,
Înecându-i greu cu noapte.

Depărtarea se străbate,
Timpul, însă, de se cerne,
Creşte zidul de cetate
Al uitărilor eterne.
(2010)

duminică, 22 august 2010

Cine?


În lume se surpă toate,
Se sfărâmă-n pulberi fine.
Cine vrea, ştie şi poate
S-o aducă iar la mine?


Dacă tot ce ştii dispare,
Dacă tot ce vezi ia foc,
Dacă tot ce crezi nu are
Timp şi nu-şi găseşte loc,
Dacă tot ce e în jur
Se destramă ca o urmă,
Dacă nu-i nimic destul
Şi ce-a fost destul se curmă,
Cine să le-ntoarcă toate
Înapoi, cum au stat drepte?
Doar un singur suflet poate…
Şi, cu gânduri înţelepte,
Din mânie iei putere,
Disperarea-ţi dă răbdare,
Cu mândrie, a ta vrere
Te ridică înspre soare.
(2010)

miercuri, 18 august 2010

Să-mi faci sufletul să cânte


Să-mi faci sufletul să cânte
Şi să îmi aduci aminte
Cum eram
Când nu ştiam,
Nu ştiam de aripi frânte,
De dorinţele secate,
De iubiri neterminate.

Să-mi faci sufletul să cânte
Ca să nu se mai frământe
C-a ajuns
De nepătruns
În ceaţa ce-l înconjoară.
Fă-l să cânte din vioară
Şi pe struna ei să vină
Raza albă de lumină,
Să-l înveţe-a doua oară
Să nu moară.

Să-mi faci sufletul să cânte,
De neguri să se descânte,
De stafii, de umbre dese
Şi de roade neculese,
Risipite la-ntâmplare
Şi uscate fără floare.

Să-mi faci sufletul să cânte
Şi cântarea lui cea nouă
Să îl scuture de rouă,
Roua genelor neplânsă,
Roua sufletului strânsă;
Să-mi faci sufletul să cânte
Pâna nu mai ţine minte.
(2010)

duminică, 15 august 2010

Muzica totdeauna


Te învăluie ca marea,
Îţi cuprinde universul,
Legănă în suflet versul,
Picură din el mirarea,
Şi fiorul, şi-ncântarea.

Cu îmbrăţişarea blândă
Te învârte–n dans nebun
În oceanul ei fum,
Uiţi de tot când te inundă
Val de sunet, ritm de undă.

Ori te umple de tristeţe
Lacrima când şi-o prelinge,
Clipe vechi duios atinge
Şi pictează frumuseţe
Pe trecuta tinereţe.

Sau cu linişte alină
Zbucium cuibărit în suflet
Şi-l deschide ca pe-un sipet
Şi-l scufundă în lumină,
În uitarea cea senină.

Când, sublimă, armonia
Spiritul adânc pătrunde
Iscând bucurii profunde,
Mereu te înalţă unde
Te-ntâlneşti cu veşnicia.
(2010)

sâmbătă, 14 august 2010

Ultima poveste în versuri


(traducere)

A venit aseară pasărea albastră,
A adus lumină, cântând la fereastră,
Pe calea neclară şi întunecată,
„Haide s-aflăm drumul”...şi-a pornit îndată.

Pasărea albastră a deschis o carte...
„Vino şi te uită şi nu sta deoparte”...
Am privit o poză... mi-era cunoscut
...Cât s-a străduit pentru ea de mult.

De pe altă filă prinţesa-l privea,
„Da”, spunea cu glasul blând de catifea,
Doar c-un zâmbet mic, tot ce trebuia
Să umple o carte cu povestea mea.

La ultima filă am trecut grăbit,
Plin de nerăbdare să ştiu ce sfârşit
Încheie povestea, privind în culise;
„Asta-i tot”, trei vorbe stau la urmă scrise.

Cu grijă închisă în copertă albastră,
„Povestea mea în versuri” ce cântă măiastră
Am aruncat-o în sus, la pasărea care
A prins-o... şi visul încă mi-e drag şi nu moare.

Sunt lucruri în viaţă greu de înţeles,
Ce pare că-i bine, greşit s-a ales.
De ce acel cântec să-l cânt nu mai pot?
Viaţa merge-nainte... şi asta e tot.
(2010)

Ultima poezie de pe My story in lyrics, un rămas bun, o umbră de tristeţe, optimism şi dragoste de viaţă... Andrei, talent, simţ artistic, înţelegere, sensibilitate

miercuri, 11 august 2010

Verbe


gândeşti
trăieşti
şi vrei
să iei
şi vii
încerci
şi pleci
revii
te-ntorci
te joci
greşeşti
iubeşti
doreşti
şi plângi
şi strângi
să ai
să dai
alinţi
şi cânţi
răsuni
aduni
să pierzi
răneşti
pansezi
zideşti
visezi
clădeşti
creezi
şi crezi
te temi
şi chemi
şi speri
şi ceri
respiri
te miri
admiri
surâzi
sau râzi
decizi
ucizi
te naşti
şi urci
aduci
arunci
şi zbori
cobori
şi mori
renaşti
deprinzi
să prinzi
cuprinzi
aprinzi
şi stingi
atingi
alungi
şi strigi
săruţi
şi uiţi
te uiţi
înveţi
să ştii
să fii
(2010)

marți, 10 august 2010

Încă un zbor


Din când în când îi simt suflarea rece,
aripa neagră scuturându-şi-o aproape;
o adiere ca o şoaptă trece
şi-mi tremură lumina printre pleoape.

Apoi se duce-n drumul ei, departe,
şi pare c-a uitat de mine;
cântece, versuri, dansuri minunate
se împletesc, din nou ,stăpâne.

Dar, în adânc de gând, adânc s-a scris
o spaimă veche, ce ni-i moştenire;
din noaptea ei, pierdută în abis,
fulgere vii străpung în amintire.

Privesc cum curge vremea printre norii mei,
şi printre razele de viaţă cum se-ntinde,
şi vreau să îmbunez neîndurarea ei,
să-i smulg tot ce adună şi cuprinde.

Şi scot aripi din vise de demult,
şi le învăţ din nou să zboare,
le umplu cu-al dorinţelor tumult
şi cu lumina despletită de la soare.

Ştiu că-i la pândă încă şi aşteaptă,
dar dacă scriu un singur vers
care-şi găseşte calea dreaptă
spre inimi ce la fel au înţeles,

un vis dacă împart cu lumea,
ori numai cu un singur om,
şi lângă spaimă las pădurea
de aripi sau un singur pom

mi-am împlinit nemărginirea
şi în trecut, şi-n viitor,
şi pot să părăsesc pădurea,
şi-atunci va fi încă un zbor.
(2010)

luni, 9 august 2010

Vorbe


Vorbe bune vorbe rele
vorbe să mă joc cu ele
vorbe blânde ce alină
vorbe care poartă vină
vorbe aspre şi tăioase
vorbe cu mirări sfioase
vorbe fără-nsemnătate
şi vorbe adevărate.

Vorbe scuturate-n vânt
adunate într-un cânt
aruncate mai departe
lumea toată să le poarte
să le prindă cine ştie
le păstreze dintr-o mie
numai cine înţelege
ce-a făcut ca să se lege.

În şiragul lor cu stele
s-au ascuns visele mele
urmele lăsate-n lume
ca să îşi aleagă nume.

Vorbele care-au rămas
încă mai privesc la ceas
se desprind de fruntea mea
şi lasă tăcerea grea
să urmeze după ele
să mă ducă-n zbor spre stele.
(2010)

sâmbătă, 7 august 2010

Singurătate


Ţi-aduci aminte cum, întâia oară,
ai înflorit, tu singură, o primăvară
şi ai făcut privighetori să cânte
şi-apoi le-ai învăţat în zbor să se avânte?

Şi mai târziu, aflat-ai o durere mută
adânc înfiptă în primăvara scurtă,
când aruncai în toţi cu flori,
cu zbor şi cântec de privighetori,
când ţi-au întors numai priviri mirate
şi-ai fost, întâia oară, în singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...

În jurul tău ai oameni care pentru tine
ar face nefăcute, doar ca să-ţi fie bine,
dar când cristalul clar al sufletului plânge
în vorbe ne-nţelese de cel care le-atinge,
cuvinte vii la tine, la ceilalţi ajung moarte,
şi, iarăşi, te întorci către singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...

Tovarăş mut, statornic, de te scufunzi în ea
pe umeri ţi se lasă cu apăsarea grea
care te-nchide-n noapte şi ce-ai crezut cristal
în valul de-ntuneric se creşte ca un val
nebănuit de-adânc, nebănuit de mare,
înlănţuind furtuni, torente şi izvoare.

De-ai să găseşti putere ca valul să-l cuprinzi,
în lumea ta cu noapte, lumini ai să aprinzi,
şi lumânări, şi stele, şi-un soare peste toate,
cristalul clar ce-l afli doar în singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...
(2010)

Ce-am scris aici nu-i poezie


O poezie ar trebui să fie o oglindă
în care splendide imagini se perindă,
în care toate ce se-ntâmplă-s lucruri drepte
şi unde nu e greu să urci pe trepte,
unde emoţii cresc ca-ntr-o grădină
plină de flori, miresme şi lumină.

Sau poate-ar trebui melancolia,
durerea, frământarea sau mânia
cuvintele în vers să le înşire,
când se sfărâmă, cu tristeţe, o iubire.

Şi-atunci, citind, te-ai regăsi în ea,
aşa cum visul cel de catifea
ţi-a arătat în vremea tinereţii
cum ai să zbori pe aripile vieţii.

Ştiai şi-atunci că nu vor fi uşoare
plimbările pe aspra ei cărare,
ştiai că n-are să te cruţe de durere,
de lupta-ncrâncenată care cere
bucăţi de suflet, pe altarul ei, să laşi
ca să înaintezi doar câţiva paşi.

Era speranţă, încă, pentru tine,
că după întuneric va fi iarăşi bine,
că dimineaţă, sufletul tău mare
va înflori sub razele de soare.

Dar n-ai ştiut că, într-o zi târzie,
oglinda va închide o inimă pustie
în care nepăsarea încearcă să devină
pe totdeauna cruda ei stăpână,
durerii poruncind să nu te frângă
ca inima de piatră să nu plângă.

Şi-atunci, ce-am scris aici nu-i poezie,
cuvintele se leagă, dar inima-i pustie.
Şi dacă tu, citind, pe toate le-nţelegi,
înseamnă c-ai ajuns în locul unde-alegi
ori nepăsarea pietrei s-o laşi să te cuprindă,
ori inima-n durere s-o faci să se aprindă.

Priveşte-adânc în tine şi să pricepi încearcă
dacă mai ai putere să-nduri şi-apoi dezleagă
misterul ce păstreză dorinţa aşa vie
de-a da, din timpul nostru, iubirii, o vecie.

Dar cum nimic nu-i veşnic, din ce e omenesc,
cei care cred că pentru vecie se iubesc
se-neacă-n suferinţă sau trec nepăsători
spre locul unde nu sunt iubiri, dureri, fiori.

Poate-a rămas speranţă, pe undeva, uitată,
dar promisiunea ei, adesea, e deşartă.
(2010)

Andrei mi-a făcut o surpriză cu totul neaşteptată, cu atât mai mult cu cât n-am crezut că tristeţea din versurile acestea va atrage vreo reacţie pozitivă. Mă bucur să-mi recunosc greşeala şi să scriu aici despre This ain't no poetry, o traducere atât de adevărată şi care, ca şi în alte dăţi, m-a făcut să-mi citesc gândurile prin alţi ochi. Dacă ştiţi limba engleză, citiţi şi veţi găsi mult talent, un strop de lumină în plus şi multă înţelegere.

vineri, 6 august 2010

Pe rând câte o zi...


(traducere)

Lumea-n loc mi s-a oprit,
Într-o zi, şi-o clipă doar
Am crezut că am murit,
Cum fusesem în zadar.

Mi-ai intrat în inimă
Şi ea ţi s-a dăruit,
Sufletul de lacrimă
În albastru mi-ai vopsit.

Cine-ar fi ştiut c-o fată
Poate-aşa de mult să-nsemne,
Să-mi învârtă lumea toată
Numai cu firave semne?

N-ar fi trebuit să treacă
Timp atât ca să-nţelegem
Întâmplarea care leagă,
Şi ce ne e dat s-alegem.

De-atunci ştim cu siguranţă
Ce-i de spus; ce s-a făcut
Să desfaci nu-i vreo speranţă,
Dar păstrăm acest gând mut.

Şi treziţi într-un sfârşit
Am decis să încheiem
Povestea ce-a dăinuit
Şi ce-o fi ...să mai vedem.

Câte-o zi să luăm pe rând...
Până nu-i nici vers, nici gând...
(2010)

Luăm pe rând câte o zi, dar şi vers mereu va fi.
Andrei a închis o bucată de suflet într-o poezie: One day at time...

luni, 2 august 2010

Iubirea


Se întâmplă câteodată
să te-opreşti din alergare
şi să afli pe cărare
înainte-ţi aşezată
o iubire trecătoare.

Poţi să-i cânţi melancolia,
să-i dansezi valsul nebun,
să nu mai asculţi ce spun
gândul înţelept, mândria,
să fii, tot, dor blând şi bun.

Până când, din întâmplare,
iar te cheamă zarea largă;
ca iubirea să o şteargă,
drumul, iar, te prinde-n gheare,
să-ţi alerge viaţa-ntreagă.

Poţi să nu rămâi deloc,
cu simţirea încruntată,
piatra inimii ridată,
al iubirii dulce joc
să îl laşi pe altădată.

Însă, dacă ai noroc,
din iubirea trecătoare
se desface rară floare,
cu petalele de foc,
scăldând inima cu soare.

Prinde rădăcini adânci,
schimbă lumi, răstoarnă mări,
stele-nvârte-n patru zări,
munţi dărâmă, sfarmă stânci,
şi te umple de mirări.

S-o păstrezi nu e uşor,
fragilă, gingaşă floare,
să o porţi, ades, te doare,
dar îţi face viaţa zbor
spre tot ce-i cuprins în zare.

De o pierzi, rămâne-n urmă
doar nimicul fără nume,
rost nu mai găseşti în lume,
şi-i pustiu cumplit, şi-n brumă
sufletul ţi se sfărâmă,

ca o frunză ruginită
şi uscată sub vânt aspru;
şi cu sufletul albastru,
în zarea nemărginită,
cauţi încă o ispită.
(2010)

duminică, 1 august 2010

O casă bătrână


E-o casă bătrână, cu două odăi,
în care stă timpul, cu ochii lui răi,
şi ceasul ce viaţa-i măsoară priveşte,
urcând în pereţi putregaiul ce creşte.

E-o casă ce încă respiră şi ştie
poveşti petrecute-năuntru— o mie
oamenii care-au păşit pe covoare,
cu vorbele lor, cu sufletul mare.

Şi are, nescrise, reguli şi legi
pe care le-accepţi şi când nu le-nţelegi,
fiindcă de cei ce-au clădit-o-s lăsate,
şi-au fost moştenite împreună cu toate.

Să intri desculţ, cu capul plecat,
tavanul cel scund te îndeamnă îndat'.
Într-un colţ de odaie dacă te-aşezi,
afli de taine cum n-ai să mai vezi.

Pe paturi, ieşite ca din amintire,
se-aşten cuverturi ţesute din fire
cu bucle trecute prin degete iuţi,
cu forme şi semne de care nu uiţi.

Pereţii-s bătrâni, cu var alb şi curat,
comoară de flori pe ei s-a pictat,
flori scrise în lână de inimi de maici
sau de străbunice cu suflete dragi.

Au tors şi-au ţesut cu fire de lână,
bucăţi mari de suflet, de inimă bună;
şi, chiar de n-ai fost pe când au trăit,
mintea ţi-ating cu ce-au dăruit.

Şi-apoi, cu mirare, bufetul sculptat,
dulapuri, şi mese, şi bănci, şi un pat
priveşti şi întrebi cine oare-a făcut,
cu care unelte şi cât de demult.

Şi afli c-alături, un pic mai în spate,
bunicul scotea din lemnele moarte,
tot ce-ai văzut şi viaţă sufla
în vreme ce, harnică, mâna lucra.

Asculţi în tăcere cum umbrele spun
despre poveşti înşirate pe fum
ieşit din memoria casei bătrâne
unde mai stau doar zile puţine,

câte-au rămas până când în ruină
va trece căsuţa care încă le-adună.
Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare
bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,
şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.
Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă
şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,
şi acul şi aţa în mâini prima dată,
vacanţa cea mare cu miros de şerbet,
dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea
ce taine ascund, voci de catifea,
uitate demult, şoptind de dureri
şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Dar, dacă şi ploaia, şi vremea-mpreună
vor dărâma căsuţa bătrână,
în minte le-om ţine pe toate mai vii,
le-om trece o parte şi către copii,

vom face icoane din dragi amintiri,
din vechile-albume, din care priviri
din poze alb-negru, tăcut răscolesc;
cât noi suntem încă, ele încă trăiesc.
(2010)

Viziune asupra vieţii


de Anne Brönte (traducere)

Când inima-n tristeţe mi se-neacă
Şi viaţa nu-mi aduce bucurie ,
Când înainte-mi un mormânt se cască,
În loc palate şi grădini să fie;

În van vorbeşti de visul cel bolnavicios,
În van îmi spui zâmbind molipsitor,
Că sănătoase minţi cred vesel, luminos,
Ceea ce eu văd trist şi-ngrozitor.

Şi eu am râs şi am gândit ca tine,
Am râs nebun şi am crezut greşit,
Imagini de acum, reale şi depline,
Nu le-am visat, căci, iată, m-am trezit.

Într-un amurg, privind spre cer vrăjită,
Am admirat cum glorioase mor
Lumini de sus, cu nuanţa diferită;
Întâi, lânoşii nori de aur lucitor;

S-au înroşit, luând trandafirie
Culoarea sub potop de verde-ntins,
Divin, la fel cu tenta azurie,
Ce printre ei, surâzătoare, s-a prelins.

Nu pot numi fiece ton fermecător
Şi nici să spun ce luminos luceau,
Dar, rând pe rând, şi-au stins culoarea lor;
Şi ce-a rămas pe când nu mai erau?

Nori grei rămas-au, sumbri la vedere,
Când vraja lor împrumutată s-a sfârşit,
Azurul cerului a devenit părere
Şi strălucirea blândă i-a pălit.

Atrăgătoare viaţa noastră pare,
De strălucirea tinereţii poleită;
Lumina mincinoasă când dispare,
Rămâne cu adevărat dezvăluită.

De ce s-acuz privirea-mi ascuţită
Ce vede clar o lume de dureri
Prin ceaţa de lumină aurită
Scursă din false şi splendide păreri?

Când tânăra mămică îi zâmbeşte
Dragului ei, întâiului născut,
Sânul ei arde, căci într-adins iubeşte,
În timp ce lacrimile-i curg tăcut.

Iubind visează! Nu ştie de durere,
De truda grea, de-aprinsa suferinţă,
Speranţe moarte, în loc de-a ei plăcere,
Vor fi aduse de acea fiinţă.

Cu ochi orbiţi, nu-i vede lui acum o soartă
Pecetluită mai târziu sau mai curând,
Sprânceana lui de chin înnourată
Şi patul cel sinistru din mormânt.

Un cuplu tânăr, binecuvântat
De dragoste împărtăşită ce nu ştie
De recea disperare, dezgustul resemnat
Ce-or pune stăpânire pe inima pustie.

Iubirea şi Credinţa rămână pe vecie
(Minuni pe care le viaţa le poate împlini)
În mijlocul durerii şi-a urii-n veselie,
Lumina lor, lucind, de tot va stăpâni.

Ei nu zăresc venind Moartea cea crudă
Ca să despartă inimi ce iubesc,
Când unul nu mai simte suflarea muribundă,
Şi inima cea frântă în trupul pământesc,

Sau agonia-n care sufletul ei se zbate,
Când n-a gândit nicicând la ultimul abis.
Cel ce rămâne, trist, privirea îşi abate
De la mormântul care pe draga lui s-a-nchis.

Nu ştie nici cum, singur, cuprins de disperare,
Silit să-şi poarte viaţa sleit, fără a crede,
Se rătăceşte trudnic în lumea asta mare
Şi în putreziciune, la urmă, el se pierde.

***

O, Tinereţea ascultă cu răbdare,
Când trista Experienţă spune povestea sa;
Dar Îndoiala râde-n privirea-i visătoare,
Speranţa pătimaşă oricând va câştiga.

Şi plânge când Plăcerea cea plăpândă moare,
Distrusă de durere, vină, suferinţă;
Cere de la Speranţă răspunsul la-ntrebare,
„Nu e aşa cum pare, ai credinţă!”

„Să n-o bagi în seamă!” Experienţa spune,
Astfel şi mie mi-a şoptit odată;
În tinereţea mea făcut-a promisiune
Că-n floarea vârstei viaţa-i minunată.

Mi-a spus în vremea timpuriei Primăveri,
S-oprească vijelii iscate peste mine,
Că zilele ce vin şi fiecare dintre seri
Aduc vânturi mai blânde şi ceruri mai senine.

Când soarele prea rar îmi surâdea
Pe-un cer noros, prea sumbru încruntat,
Când ploaia torenţială neîntrerupt curgea
Şi ceţuri mohorâte în jur s-au adunat;

Mi-a spus cum raza Verii strălucind
Aburii grei i-ar alunga pe rând,
Împrăştiind în jur splendori,
Pomi încărcând cu muzica cea lină
Şi cu parfum bogat briza blajină,
Pământul presărând cu flori.

Dar, istovită, m-am ofilit la soare,
Sub raza lui, arzând dogoritoare,
Când păsări trilul şi-au oprit,
Uscat e câmpul verde şi-a pomilor desime,
Şi-alături cu Natura, pierduta prospeţime
din Primăvară am jelit.

„Aşteaptă doar puţin,ca zilele de Vară
Fierbinţi şi arzătoare să dispară,
şi Toamna”,iar poveţe
Mi-a dat „cu aurita-i bogăţie,
Cu rodul Verii copt să reînvie
pierduta tinereţe.”

Şi-am aşteptat prelung şi în zadar,
Căci prospeţimea n-am aflat-o iar,
Chiar dacă Vara a apus
Şi Toamna şi-a întins frigul şi ceaţa,
Natura ofilită şi-a stins sfârşită viaţa
Şi-ncet s-a descompus.

În suflul vijeliei prin creanga despuiată
Ce iarna prevestea, am fost încredinţată:
Speranţa-i doar visare.
Cum draga tinereţe pe mine m-a trădat,
Te vei simţi, de ea, la rându-ţi înşelat,
Chiar blând vorbind de pare.

Sumbru profet! Cumplite prevestiri sfârşeşte—
Tu nu stingi focul patimei ce încălzeşte
Al tinereţii piept.
O, lasă-l s-o însenineze cât mai poate
Şi să îngheţe de-adevăruri deprimante,
Stingându-se încet!

Spune-i că nu avem odihnă pe pământ,
Că-i seacă bucuria, răsfăţul e plăpând;
Şi-i dincolo de zare.
Dar licăriri ne-ajung, speranţa creşte,
Chiar mângâierea aspră o înveseleşte;
Deci n-o lăsa să zboare.

Nedrept e că speranţa bucurii promite,
Şi timpul nu le vrea vreodată Împlinite,
Sau de se-adeveresc,
Nicicând desăvârşite, ori dureroase, poate,
Repede năruite şi repede uitate,
Uşor se risipesc

Totuşi, speranţa străluciri aruncă
Pe suferinţă, caznă şi pe muncă,
Iar Griji întunecate
Prevăd ades o mie de necazuri care
N-au fost menite inimii tremurătoare,
Poate,ca să le poarte.

Şi-ades, aceste suferinţe, de sosesc,
Uşoare-s lângă temeri şi, cu curaj firesc,
Surprinzător, le ducem;
Deci, s-aşteptăm al dimineţii răsărit
În cea mai neagră noapte care ne-a găsit,
Osândă să nu cerem.

Dispreţuim al ciocârliei cânt ce-nseninează
Drumul rătăcitorului, căci calea ce-o urmează
Se-ntinde grea şi lungă?
Sau, poate, călcăm sub tălpi nepăsătoare
Surâzătoarea, dulce, luminoasă floare
Că moartea are s-o ajungă?

Nu observăm privelişti minunate fiindcă
Triste şi jalnice sunt cele care vin?
Ori cerul de azur nu ne încântă încă,
De ştim furtunile c-aproape se aţin?

Nu! călătorind pe cale, admirăm
Tot ce-i frumos, şi-atuncea când dispar
De amintirea lor ne agăţăm
Şi de speranţă, că le-ntoarce iar.

Cum călătorul drumul şi-a sfărşit
Poate din tot ce-l doare şi din tot ce plânge
Nu-i în final ce este mai cumplit.
Când râul crâncen 'nainte ni se scurge,

Oricât de-adânc, întunecos şi îngheţat,
Zâmbeşte-asupră-i ţărmul preaslăvit
Unde nu-s lacrimi, nu-i nimeni întristat,
Unde cu fericire fiecare-i dăruit.
(2010)

Paşi



Se deschide ca o hartă
inima nemângâiată
brăzdată de urme care
au bătătorit cărare
ca să treacă fiecare
la plimbare.

Paşii cei nepăsători
trec pe inimă uşori,
îşi scurg timpul cenuşiu,
dar neşterse semne scriu,
crestate adânc şi ştiu
focul viu.

Fiecare pas e joc,
fiecare urmă-i foc;
la sfârşit, cenuşa rece,
aşternută unde trece
cine vine ca să plece,
îl petrece.

Îl petrece către zare,
fără flori, fără cântare;
lasă-n urmă drum pustiu,
praful răzvrătit târziu
ca un nor cărămiziu
sub vânt viu.

Drum uitat, cărare ştearsă,
scris pe inima cea arsă,
să înceapă, să se curme,
lângă multe alte urme,
paşii înşiraţi de lume
fără nume.
(2010)

Şoapte


La cetate
ziduri nalte,
munţi cu şoapte
o-nconjoară,
o-mpresoară,

Până sus,
la apus,
unde-i dus
soare-n mare
de foc tare,

Până-n nori
visători
şi uşori,
urcă-n ei
aburi grei.

Şi-n lumină
îşi anină
creasta plină
munţi cu noapte
şi cu şoapte.

Şoapta rece
să nu sece,
chiar de trece
către vale,
face cale

Apă clară
şi sprinţară,
lăcrămioară
din izvoare
cu răcoare.

Vânt şopteşte
şi foşneşte,
împleteşte
frunza deasă,
iarba grasă.

Peste toate
stol de şoapte,
aripi nalte
vis purtând,
dor şi gând.

În cetate,
fum de şoapte
îngânate
printre noi,
printre ploi.

Şi-n senin
şoapte vin
de alin,
inimi leagă
şi dezleagă.
(2010)