vineri, 22 decembrie 2017

Foame

Mi se făcuse foame de liniștea din mine.
Mi-erau prin gânduri stele mereu tot mai puține,
mi-erau prin suflet fluturi din ce în ce mai rari.
Cădeau aripi și stele și troieneau lăstari,

lăstarii de furtună, lăstari de vânt și ploi
pe care nu-i chemasem să vină înapoi,
pe care învățasem să-i uit chiar înainte
de a înmuguri în suflet sau în minte.

Mi se făcuse foame de liniștea din lume.
Puține stele-n cer și toate fără nume
își troieneau lumina pe cei ce le priveau
când nopți fără sfârșit prin gânduri cotropeau.

Din ce în ce mai rar fluturii de lumină
își arcuiau lin zborul și curățau de vină
suflete rătăcite prin nori cărunți și deși
de grijă, de nevoie, de muguri neculeși.

Lăstari de întuneric, de ploaie, de furtună
se întindeau hățiș. Poieni de vreme bună
le cotropeau flămânzi cu degete hapsâne.
Mi se făcuse foame de liniștea din mâine.
(2017)

marți, 12 decembrie 2017

Alternanţă

Se domoleşte
arsura din inimă
când oasele dor.
(2017)

duminică, 5 noiembrie 2017

Se repetă...

Se repetă mirarea în raze de soare,
fascinant se repetă-n izbucniri de culoare,
se repetă cuvintele, căci altele n-am -
dezvelire de suflet repetată în geam.

Parcă geamul se face oglindă-n oglindă...
Infinit se repetă tot ce mi se perindă
prin acest anotimp dezbrăcat de tristețe.
Numai eu mă despart de a mea tinerețe.

Numai eu n-am aflat repetarea și trec,
(o spirală coboară, eu aș cere un cerc)
se repetă cuvinte, se repetă idei,
se repetă și drumul, însă nu pașii mei.
(2017)

Îi mulțumesc lui Adrian Manea pentru că mi-a adus aminte un gând vechi.

vineri, 3 noiembrie 2017

Arhitectul propriului destin

Destinul mi-l închipui ca pe un palat
sau ca pe o colibă în margine de sat?
Mi-ajunge o odaie cu o fereastră mare
prin care pot atinge visări ce curg pe zare,
prin care pot răzbate aripi tăind cu dor
fâșii de cer albastru între apus și nor?
Ori vreau să rătăcesc pe coridoare lungi
spre camere-aurite în care-abia ajungi
la geamuri ferecate cu lacăte, zăbrele
și-atunci când le deschid zăresc vreo două stele
ce parcă mă îmbie și-apoi mă uită iute,
un amănunt minor pierdut printre-amănunte?

Destinul mi-l închipui ca pe-un drum
ascuns de stânci, de cețuri și de fum.
Din când în când ceața și fumul se ridică,
iar stâncile se ocolesc, se urcă sau se strică.
În față se desfac răspântii-întrebări,
iar fiece răspuns duce spre alte zări.
Răspund cum mă pricep, la ochi nedezlegată
de vis, de așteptări, de noapte-ntunecată
și-aleg cărare nouă sau bătătorită.
Cugetul îmi dă sfat, iar inima - ispită.

Sunt arhitect mărunt ce desenează visuri
în colb, pe la răscruci și nu vrea compromisuri,
și-apoi drumar de rând cu colbul prins de ghete
când drumului mă dărui vânând zidiri concrete.
(2017)

Din când în când se-ntâmplă să se-ntretaie-un drum
cu drumul altcuiva. S-a întâmplat și-acum:
ciocnire de idee, de aripă, de vis.
Penița se aruncă pe pagină la scris.
Eddie e păstrătorul scânteii de la care
aprindem fiecare felinare,
ca în lumina lor să redescoperim
cuvintele din noi și tot ce devenim.

Cădea-vor măști

Un personaj străin cu mască pe obraz
mi-a răsărit la geam. Privea peste pervaz
printre ghivece cu suave orhidee.
Era bărbat, ori o fi fost femeie?
Nu știu, dar ochii îi avea desprinși din cer
cu miezul lor albastru, cu tonuri de mister,
sub umbre nu de nor, ci de la gene dese.
În ei găsit-am raze cu vârfuri neculese,
de inocență, de mirare și înalt.
Acum era afară și, dintr-un singur salt,
cât ai clipi din ochi, s-a năpustit în casă,
un bulgăr de lumină mătăsoasă,
desăvârșit în forma-i nouă, dezbrăcată
de toate măștile ce l-au ascuns vreodată.
S-a destrămat apoi în tristă risipire,
dar știu că nu a fost numai o nălucire
și că l-am cunoscut cândva și după nume
prin rătăcirile-mi grăbite-n lume.
Era ceva în bulgarele de lumină
care-mi stătuse viu la rădăcină
pe când purtam în ochi, cu vârfuri neculese,
raze de inocență. Azi se țese
rând după rând, din fir de vreme sură,
o mască nouă, timpului - măsură.
Străin mi-e chipul oglindit în geam,
dar orhideea are muguri noi pe ram
și m-oi ascunde după înflorirea ei
până s-or face măștile idei.
Apoi cădea-vor. Unii poate-or spune
că-n ele-s urme de înțelepciune.
(2017)

Aceleași douăsprezece cuvinte au iscat gânduri diferite fiecăruia dintre duzinarii înscriși în tabelul găzduit de Eddie.

vineri, 27 octombrie 2017

Prins sub vânt

Cât de greu poate fi
să păstrezi în priviri
un surâs,
și în suflet să ții
oameni buni și iubiri
neconstrâns?

Câte vise îți lași
să învingă orbiri,
ferecări?
Și pe lume câți pași
cu mirare înșiri
între zări?

Ești copac prins sub vânt
cu odgoane de timp
și-ai găsit
drag de zbor și avânt
în acest anotimp
desfrunzit.
(2017)

Ne așteaptă la el.
A deschis un tabel
Eddie.

marți, 24 octombrie 2017

Toamnă

Păduri în flăcări,
incendii stinse de ploi,
miros de humă.
(2017)

vineri, 6 octombrie 2017

Rugăciune

Las toamna să mă cotropească,
să mă destrame în uimire
și vântului să mă menească
întru totală risipire.

Las toamna să-mi pătrundă-n sânge,
și să-mi aprindă miezul viu
ca unei frunze ce răsfrânge
amurgul tandru, auriu.

Și-o las sa mă inunde blând
și să mă plămădească înc-o dată
cu inima curată, fremătând,
de dor de viață îmbătată.

Și-apoi îi cer să mă adune
din ploi, din flăcări și din vânt
și să mai facă o minune,
și să mă umple de cuvânt.
(2017)

luni, 11 septembrie 2017

Şoapta vântului prin plete

Era demult, într-altă toamnă,
când mi-am lăsat c-un zâmbet nou,
pe-o frunză, inima. Înseamnă
azi nu-i lipsă din tablou,
ci-i doar pierdută printre ere
cât încă nimenea n-o cere.

Frunza de-atunci e doar un gând
sau șoapta vântului prin plete.
Eu stau pe-o bancă așteptând
nopți cu parfum de margarete,
de dalbe flori de iasomie
și veseli clopoței ce-mbie.

Mi-e drag de toamnă și mi-e sete
de ploi și de furtuni de frunze.
Cu dansul lor vor să mă-mbete,
ca, printre ezitări confuze,
ostatic inima să-mi țină
încă un an, fără lumină.

Mi-e drag de toamnă și de focul
pe care l-a aprins în ramuri,
Culoarea-i vie ține locul
simțirilor. Deșarte flamuri
se scutură și se destramă,
iar eu, pustie, le sunt ramă.

Era demult, într-altă toamnă...
Dar toamna asta am să-mi cer
inima înapoi. Mă-ndeamnă
colţul de sus, plin de mister,
dintr-un tablou cu aripi rupte
de timp, din zboruri să se-nfrupte.
(2017)

Iar din duzina de cuvinte,
din şoapta ei ce ne-nsoţeşte
se-nfruptă cei ce iau aminte
la Blogul lui Cartim, fireşte.

marți, 5 septembrie 2017

Dincolo de cuvinte

Emoții foșnesc
dincolo de cuvinte
sub pașii vremii.
(2017)

Alte scrieri pe aceeași temă în tabelul găzduit de Eddie.

joi, 31 august 2017

În căutarea perfecțiunii

Ascultă-nserarea picurând peste iarbă
cu foșnet suav ca o pală de vânt.
Ascultă cu mine și privește, că-s oarbă
de când stau ascunsă la tine-n cuvânt.

Mi-alină cu șoapte un dor de lumină...
În ele să scurgi raze frânte de soare.
În umbra din tine mă-ncropesc fără vină,
și tu mă cuprinzi în duioasă-acceptare.

Înainte de tine alt cuvânt m-a înfrânt,
înainte anost îmi era infinitul.
Adieri dinspre tine mi-amintesc de avânt
și-mi adaugă aripi ce înfruntă zenitul.

Cu atât altruism m-ai lăsat să aleg...
În alegere-am fost adevăr și mirare
că de tine-apriori aș putea să-mi dezleg
ori întreagă, ori frântă albastra mea zare.

Eu sunt oarbă de tine, dar tu vezi în amurg
cum se-adună curate temeinice clipe
și le-nșiri în povești unde rimele curg,
un poem cât o viață încercând să-nfiripe.

Eu sunt oarbă, dar vezi cu ce dor mi te-am scris,
că-mi exiști și că-mi ești adăpost pentru visuri?
Ești perfect și de-aceea te-am schițat imprecis
în antet, peste suflet, unde nu-s compromisuri.
(2017)

Căutând perfecțiunea în cuvânt sau în lume,
răscolind de la bun început alfabetul,
ne-am înscris în tabel după blog, după nume,
unde Eddie ne cheamă la jocuri anume
și jocului nostru îi pune antetul.

marți, 22 august 2017

Mi se făcuse viață

Mi se făcuse sete si arșița curgea
cu degete de lavă pe toată firea mea.
Și m-aș fi adăpat dintr-un izvor de dor,
dar mi-au crăpat și palma, și lutul din ulcior.

Mi se făcuse foame de timp și de lumină,
dar seceta-mi smulgea avid din rădăcină
clipe, le spulbera grăbindu-le să moară
cu fluturii luminii răpuși și ei spre seară.

Mi se făcuse viață de-un timp până spre zare
și amânam cu fluturi a lumii înserare.
Cu palmele crăpate făceam ulcior din lut
și timpul mi-l rotea curgând în absolut.
(2017)

vineri, 18 august 2017

În șoaptă să se culce

Se stârnește neliniștea, fluturare în sânge,
zbatere de aripi, de pleoapă care plânge.
Se prinde de un gând cu cârcei de lumină
și-i dăruie un zbor în clipa cea deplină.

Se leagă într-un cântec, în dans amețitor
de vorbe care cheamă, înlănțuie și mor.
Sau, uneori, cad pietre în avalanșe surde,
cuvinte destrămate din stânci, mânate-n ciurde.

În urmă se așterne o geană de senin.
Prin colțul ei de zare cocorii parcă vin,
dar eu știu că spre toamnă oricare zbor seduce...
Se duce și cuvântul în șoaptă să se culce.
(2017)

vineri, 19 mai 2017

Jurnalul unei doamne

Ridici paharul de cristal rubiniu
și te uiți peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Mi se face-a tăcere, mi se face târziu
și mi-e dor de ce-am fost înainte de toate.

Desenez din priviri frânte dungi pe parchet.
Transparența-ntre noi se îneacă în fum,
Am făcut din cuvinte un fel de pachet
legat cu emoții adunate pe drum.

Unul, tu, altul, eu - le păstrăm strâns la piept,
că ni-s vorbe nespuse și s-or cere vreodată.
Pân' atunci ni se pare că-i aproape nedrept
să le pierdem. Ne-am pierde cu ele deodată.

Ne aducem aminte de ele pe-alese
după cum își învârte secunda fuiorul.
Unele-s dulci, dar nu ni-s prea dese
fiindcă că ni se strepezește dorul.

Altele ni-s ca bila de amare
și nu doar gura ni se face pungă.
Ne pasc tăceri pândind în așteptare
și nu-s cuvinte care să ne-ajungă.

Sau, poate, sunt, dar au alt înțeles
când eu le spun și altul când le-asculți.
Degeaba-n ele sufletul mi-l țes
când pașii tăi le-mprăștie, desculți.

Degeaba le desfac din bule de tăcere
în care stăm ascunși, parcă, dintotdeauna
când nu mai simt extaz și nici durere,
când nu-mi mai ești nici soarele, nici luna.

E-o transformare în semantică, în suflet
sau în semantica adâncă a sufletului meu?
Dacă la întrebarea asta mă încumet
să dau răspuns, mai pierd un curcubeu.

Și poate că e ultimul din picătura clară
ce cade tot mai rar pe capătul de geană.
O secetă presimt, întinsă și amară,
brăzdând fără de milă ca un cuțit în rană.

Cât de ușor ar fi să aplicăm gingaș
un unguent făcut din vorbe dulci și blânde
în care-apoi, zâmbind, să căutăm sălaș
pentru-ale noastre inimi de dragoste flămânde!

Nu ne-am mai regăsi străini unul de altul
ca alge rătăcind în ape fără rost
și ne-am recâștiga adâncul și înaltul,
și nu ne-ar mai fi dor de tot ce am mai fost.

O iederă urcând îmbrățișări cuvinte
pe-un arbore șoptind din frunze mângâieri
am fi pân' la sfârşit, cum îmi aduc aminte
că ne prinsese vremea-n amiaza altui ieri.

Ridic paharul de cristal rubiniu
și mă uit peste buza-i sub sprâncene-ncruntate.
Ţi se face-a tăcere, ţi se face tarziu
și ţi-e dor de ce-am fost înainte de toate.
(2017)


Alte scrieri pe această temă sau folosind aceeași duzină de cuvinte sunt înscrise în tabelele găzduite de Eddie.


Îmi pare rău că n-am reușit să răspund celor care mi-au lăsat un dar de gând și cuvânt. Am fost și sunt încă prinsă într-un vârtej de întâmplări care îmi solicită o grămadă de timp și de energie. Îmi cer scuze dinainte dacă nu voi reuși să interacționez cu cititorii și colegii de scris încă o vreme și vă mulțumesc din suflet pentru fiecare gând cu care mi-ați înseninat ziua.

marți, 2 mai 2017

Ilustrația prăfuită

Un văl de întuneric străpuns de pâlpâiri
de stele-ndepărtate i se-arăta-n fereastră.
Un muc de lumânare cu flacără albastră
zvârlea prin colțuri umbre cu iz de năluciri.

Pe masă, printre file de vreme-ngălbenite,
acoperită trist de praful nepăsării,
purtând în ea sămânța eternă a visării,
găsise-o poză veche cu margini zdrențuite.

Din ea-l priveau sau din trecutu-i, poate,
doi ochi adânci ca noaptea fără stele
în care se pierduse ca blestemat de iele
cu zeci de ani în urmă, când noi îi erau toate.

Pe muchia dintre noapte și visul de-altădată
într-o alunecare aproape ireală
s-a scufundat în sine cu sufletul spirală
de doruri și durere uitată și-ngropată.

Doi ochi adânci ca noaptea îi arătau cărarea
pe care-n tinerețe din teamă n-a pășit,
doi ochi adânci ca noaptea care l-au îndrăgit
și care încă-l cheamă cu toată disperarea.
(2017)

Ce li s-a arătat sub praful de pe poză,
un chip, un loc, o lume sau, poate, doar o roză,
au scris cu har şi-apoi ne-au dat grăbit de veste
la Eddie care-adună poveste cu poveste.

joi, 27 aprilie 2017

Pânză de păianjen

Am scos din teacă un gând tăios.
I-am tocit puțin vârful
ca să aibă timp să-și atingă ținta
înaintea durerii.
I-am dat drumul fără grijă
pe coama mâniei,
înspumată ca valul pictat pe pânza aceea
în care mi se îneacă toate corăbiile
lângă malul speranței
care e de obicei stâncos
ca să țină piept furtunilor,
precum și oricărui element natural
sau nu.

De la o vreme
nici corăbiile nu mai sunt ce erau.
Acum călătoresc pe marea aceasta
cu zarea din ce în ce mai aproape
într-o mașină de fier
roasă de rugină,
întreținută cu mare cheltuială
de timp, de putere, de imaginație și,
mai ales, de mine.

Am încercat port după port.
Toate-s în nesfârșită schimbare...
Eu sunt nesfârșită schimbare?
Cu o singură stație
undeva între mine și nesfârșire.
Câțiva bănuți
port în salbă pentru ultimul port.

Până atunci cârpesc
pânza corabiei,
pânza tabloului,
pânza de păianjen...
Până atunci mai trăiesc un concert de cuvinte.

Pe coama mâniei, gândul tăios a înflorit,
narcisă întârziată dintr-o primăvară
prin care mi-am rătăcit sufletul
definitiv.
(2017)

Alte concerte de cuvinte și-au dat întâlnire la Eddie.

joi, 6 aprilie 2017

Scoică pustie

Mi-am construit o carapace,
am oțelit-o cu dureri
din amintirea care toarce
ce s-a-ntâmplat alaltăieri.

Câteodată o deschid
ca pe un cufăr cu comoară.
În ea nimicul face rid
și încă poate să mă doară.

Dar nu simt nici atât măcar
în vremea care se repetă
și sunt din ce în ce mai rar,
și-s prea puțini cei ce regretă.

Coajă cu luciu efemer
cu valvele strâns înnodate
ascunde-n ea nu un mister,
ci stele stinse-n miez de noapte.
(2017)

joi, 23 martie 2017

Casa nălucii

Catifea imprimată cu flori stacojii
pe alb de zăpadă imaculată, pufoasă,
întinsă a lene pe divanul din casă,
lumina filtrată prin perdele-aurii
în dungi ireale cu luciri de mătasă,
păstăi de vanilie aşezate pe masă
răsfirându-şi arome suave şi vii
în odaia în care amintirile-apasă
îmbie la vis pe oricine îşi lasă
la răscruce de dor fum de gânduri târzii.

Pe divan o nălucă se răsfaţă-ntre perne
învelită în umbre ca-ntr-un voal enigmatic.
Cu un glas tulburat ca un susur sălbatic,
cu un râs copios ca din miez de caverne
e un slab orator cu discursul emfatic
ce pictează cu sânge tabloul lunatic.
Cu un un gest delicat, incredibil de lesne,
capul îi cade rostogol şi, dramatic,
ochii i-s vii şi i-s, parcă, jeratic
când privesc cu durere - doar atâta - spre glezne.

Se vorbea prin cartier că năluca nu-i iartă
pe cei care crud hotarât-au odată
decapitarea-i. De atunci îi aşteaptă
să le schimbe şi lor netrebnica soartă.
Dar veacuri trecut-au într-a timpului roată,
iar cei vinovaţi încă nu se arată.
Păianjeni prin colţuri închipuie hartă
şi praful se-aşterne în straturi de vată.
E casa nălucii şi nimeni nu cată
să-i tulbure tihna bătându-i în poartă.
(2017)

Alte scrieri ale duzinarilor, de această dată, la Vienela.

luni, 13 martie 2017

Cuib cu mistere

Pe-o pagină albă, pustie ca luna
cu carioca desenat-am o desagă.
Ce-ascunde în ea îmi este totuna,
căci, cuib cu mistere, mi-e dragă.

Mistere minore pe care le-aş pierde
prin clipe ce-şi dau importanţă:
firul de iarbă fraged şi verde,
tăceri care nasc o speranţă,

falanga cu scuturi din zâmbete calde
şi suliţi din vorbe-ascuţite,
imprudenta zvâcnire de aripi nomade
şi lanţuri, zăvoare, cuţite

stau în desagă-n dezordine-astrală
ca fire de praf ori de viaţă.
Le scap de incendii, de moarte, de boală,
de lacrimi, potop şi de ceaţă.

Pe-o pagină albă, pustie ca luna
desenat-am cu cretă un cerc.
E albă şi creta, iar eu, ca nebuna,
să-i aflu conturul încerc.

Şi nu înţeleg ce bizar personaj
din filmul acesta ce trece
îmi cade din cer în cerc, în picaj,
şi face şi creta să plece,

şi-mi cere desaga de pe pagina veche
cu tot cu misterul din ea.
Dar filele mele sunt toate pereche
şi-s toate din pulberi de stea

udate cu apă din miezul furtunii,
frământate cu palme crăpate,
uscate la soare. Aşa că niciunii
n-au drept să le rupă din carte.

Să-şi facă desagă, şi cercuri să-şi facă...
Le dau carioca şi cretă.
Şi vântul turbat, şi soare ce seacă,
şi apa ce tot se repetă.

Iar când le-o fi gata desaga, şi plină,
iar cercul în drum spre spirală,
i-aştept să-ntretaie un arc cu deplină,
perfectă dezordine-astrală.

Şi-n flama trezită şi vie a clipei
aripi ne-or da iarăşi zvâcnire
de nu le-om lăsa pradă tristă risipei
din noi în adâncă orbire.
(2017)

Alte scrieri pornind de la aceeaşi duzină de cuvinte - în tabelul găzduit de Eddie.

joi, 9 martie 2017

Lănţişorul de argint

Soarele cerne printre nori viorii
umbre prelungi pe-alei triste, pustii,
vântul alintă, frunze şoptesc,
de neînţeles, un secret nelumesc.

Ea păşeşte alene printre umbrele dese,
vântul prin plete tandru-i se ţese,
în privire-i sticleşte o urmă de teamă,
dar iubirea-i ispita ce-o leagă şi-o cheamă.

În noaptea adâncă, cu surâsul pe gură,
cu ochii arzători, cu vorbe ce fură
suflarea oricui le-ascultă, le soarbe,
mângâieri pricepute şi dorinţe vii, oarbe,

el o aşteaptă ca pe stropul de ploaie,
însetat de lumina din cosiţa-i bălaie,
de căldura din trupu-i mlădiu şi subţire,
de inima ei, dar nu de iubire.

O cuprinde în braţe, o sărută aprins
pe buze, pe pleoape, pe-obrazul încins.
Ea îşi răsfiră degete blânde
prin părul lui negru, deodată flămânde.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage fulgerat. Cu un nor
în privire care-acuză şi arde
o împinge cu ură. Ea ţipă şi cade.

El se întoarce şi pleacă. Ea-l cheamă
cu glasul firav şi cuprinsă de teamă.
Îl întreabă de ce, îl imploră să stea.
El se opreşte cu spinarea la ea.

"Fată nebună, nu chema ce nu ştii
când umbli prin noapte pe-alei triste, pustii.
În noapte se-ascund fioroase secrete.
Mă mână spre tine nu iubire, ci sete.

Azi te-a salvat lănţişorul de-argint,
dar când mai tânjeşti sărutări şi alint
mă caută iar printre umbrele nopţii
de vrei să încerci cărările sorţii."

Apoi o priveşte. Pe obraz o arsură
se închide-n secunde, iar, prin zâmbet, în gură
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
"Mi-e sete de tine, mi-e sete şi jind."

Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.

Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.

Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.

Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.

Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.

Adoarme.Visează... pentru a câta oară?...
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă

şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.

Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.

Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:

"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept rătăcind şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
şi în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,

trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână

şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptu-nserării pe-alei triste, pustii.

Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."

Odaia-i inundată de soare, de lumină.
Zarea se-aprinde albastră şi senină.
Fata se scoală dintre perne cu lene,
cu visul rămas în cârlige de gene.

Se ridică din pat, din cearşafuri boţite,
surâzând amintindu-şi de-ale nopţii ispite.
Fiori de-ncântare şi, poate, de spaimă
o scutură lung. În şoaptă îngaimă:

"Mi te-ai ascuns în suflet, tu, cel venit din umbră,
tu, creatură-a nopţii, temută şi lugubră.
Nu-mi eşti stăpân pe vise, îmi eşti cu mult mai mult,
căci trează, ziua-ntreagă, glasul mereu ţi-ascult.

Nu-i timp de dimineaţă până la înserare
să nu-mi răsune-n gând cuvintele pe care
mi le-ai rostit aievea sau mi le-ai spus în vis.
De-aceea mi se pare greu tare de decis

de să-ţi urmez chemarea sau să m-ascund departe
de tine... Şi de mine... De tot ce-aduce moarte."
Oftează şi îşi cere, nici ea nu ştie bine:
o ţâră de putere, dorinţa să-şi aline...

În noaptea dinainte vampirul a plecat
să-şi ostoiască setea în alt cotlon uitat
de stelele speranţei, de razele de lună
şi a lăsat în urmă durere şi furtună.

Apoi, cu două ceasuri de întuneric des
rămase până când lumini firave ţes
pe geana vie-a zării o poartă pentru soare,
cel ce aprinde rugul şi poate să-l omoare,

în adăpostul lui, o peşteră adâncă
în care se coboară pe scări săpate-n stâncă,
s-a-nchis şi, aşteptând ca moartea să-l cuprindă,
gându-i neobosit spre fata lui colindă.

Nu înţelege cum dintre atâţia oameni
ce se-nmulţesc ca grâul când pe câmpie-l sameni,
lui, fata asta i s-a cuibărit în minte,
iar inima-i tânjeşte cu tandre simţăminte.

Îşi tot repetă că doar setea-l urmăreşte,
dar ştie că de sete oricine-l potoleşte.
Îşi spune că nu-i pasă de ea şi-are s-o sece,
dar o durere-n piept e-aproape să-l înece.

La răsărit, subit, îl prinde-n braţe moartea
şi, ca o mamă blândă, parcă îi ţine partea
şi îi adoarme dorul, durerea i-o sfârşeşte,
doar ca să îi revină când soarele descreşte.

Şi iarăşi paşii-l duc, mai mult fără de voie,
către grădina fetei. Îi pare anevoie
orice desferecare din stăpânirea ei.
El îşi înalţă ruga către uitaţii zei

să i-o aducă iar pe-aleile pustii
şi, chiar de n-o rămâne până în zori de zi,
să îşi petreac-un ceas alăturea de ea
fiindcă-n noaptea neagră e singura lui stea.

Când soarele se scurge spre margine de cer
şi umbrele se-adună prin colţuri a mister
fata îşi simte inima zbătându-se nebună.
Neliniştea îi creşte ca marea în furtună.

S-a străduit atât să uite de vampir,
căci îşi dorea iubire şi, nu ca un potir,
chiar purtător de viaţă, să fie folosită,
dar n-a găsit putere să scape de ispită.

Îşi atârnă la gât lănţişorul de-argint
şi aleargă-n grădină prin tăcut labirint
unde el o aşteaptă c-o sete străină,
cuibărită în inima-i apăsată de vină.

"Mi-e sete de tine! Mi-e sete şi jind!",
iar în glasu-i se-aude tristeţea vibrând.
"Nu setea de sânge mă arde şi doare,
ci o sete străină. Nu-i găsesc alinare...

Atât de uşor mi-ar fi să îţi smulg
lănţişorul de-argint şi apoi, ca pe-un fulg,
să te duc în sălaşul din pântec de stâncă,
să te leg în odaia cea mai adâncă,

să te muşc fără milă, să te beau când mi-e sete,
să nu-mi pese de lacrimi şi să nu am regrete."
"Şi ce te opreşte?" "Nu ştiu, dar mă strânge
un cerc ca de foc şi inima-mi plânge

când mintea-mi flămândă imaginea-ţi ţese:
izvor de plăcere şi delicatese."
"Atunci de ce chemi aşa dulce în vis,
când ce-mi curge-n vene îţi e interzis?"

"M-atrage făptura-ţi mereu graţioasă.
Inima-mi mută cu tine-i acasă.
Şi nu înţeleg de ce am simţăminte,
căci n-am mai avut sau şterse-s din minte."

Ea îi surâde blând ca şi cum ar pricepe.
Se-apropie de el şi, tot zâmbind, începe
să îi sărute pleoape, obrajii şi pe gură
îi las-o sărutare ca o suflare pură.

El stă încremenit de-atâta îndrăzneală
ori poate că se teme că, iarăşi, vreo sfială
are să o oprească, sau teama să o prindă,
şi-are să rupă vraja ce pare să-i cuprindă.

Ea râde. "Ce-ai păţit? Aseară mi-ai încins
şi inima, şi trupul. Sărutul tău aprins
m-a urmărit ca pe o pradă în adânc de vise
şi mi-a iscat trăiri ce cred că nu-s permise.

Haide, arată-mi odaia în piatră săpată,
dar nu mă lega şi-am să vin şi-altădată!"
"Fată nebună, oare tu nu ai teamă?"
"Nu, când iubirea spre tine mă cheamă..."

"E departe sălaşul din stâncă în care
mă ascunde pământul de oameni, de soare.
Cuprinde-mă-n braţe şi-n zbor te-oi purta!"
iar ea îl cuprinde şi zboară aşa,

între grădini şi stele, între pământ şi cer,
doar ei şi vântul moale, şi-o umbră de mister.
Şi trec peste păduri, şi se opresc pe creste
de unde niciodată n-ajunge nicio veste.

Intrarea în grotă-i străjuită de-o piatră
pe care vampirul o urneşte îndată.
El întinde o mână şi dânsa i-o prinde.
Curajul ei blând înc-o dată-l surprinde.

Coboară-mpreună pe scara cioplită
în casa din munte, atent tăinuită.
O torţă străpunge-o perdea de catran.
Dantele de calcar pe pereţi, pe tavan

se-arată privirii. Ea le-admiră desenul
De-atâta încântare i se-aprinde tot tenul.
El îi cuprinde faţa în palmele lui reci.
"Nu ştii cât aş vrea nicicând să nu pleci!

Rămâi aici cu mine! Nu te întoarce-acasă!"
"Ba ca să plec, te rog, pe mine tu mă lasă!
Îmi trebuie soare, îmi trebuie viaţă
apusul în flăcări, şi-adieri dimineaţă... "

Apoi îşi desface de la gât lănţişorul
şi-l sărută pe buze, pecete din dorul
ce-o mistuie-n vise în noaptea cea lungă
şi liniştea minţii apoi i-o alungă.

El îi răspunde c-o patimă ce arde
şi nu le-ar ajunge ani miliarde
să stingă tot focul. S-ar stinge doar ei
când nici din pârjol n-ar rămâne scântei.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage, în privire cu dor.
"Nu încă..." De ce?" "Fiindcă-i târziu..."
"Dar ţi-e sete de mine, de sângele viu..."

"Mi-e sete de tine, dar vreau mult mai mult.
Nu simţi între noi cum creşte tumult
de trăire, de viaţă, cum soarta ne leagă?"
"Ba da. Fără tine parcă nu sunt întreagă."

"Atunci ai să-mi fii într-o noapte mireasă.
Acuma e timpul să te duc către casă
ca s-ajung înapoi înainte de zori.
Pe drumul de-ntors vrei s-alergi sau să zbori?"

"Să alerg?" îl întreabă ea speriată.
"Eu alerg şi în braţe te ţin, dulce fată."
"Maşina, atunci, e-o invenţie tristă
când vampirii pe lume de veacuri există."

El râde, o-nşfacă şi aleargă în noapte
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

În grădină o lasă pe-o alee pustie
şi scoate din haină cu sfială-o cutie.
"E-un inel cu o piatră de-azuriu hiacint.
Să îl porţi atârnat pe lănţucul de-argint

şi să ştii că te-aştept mâine noapte... Mereu...
Până când ai să vrei ca din tu şi din eu,
când din cer peste noi numai stele se cern,
să se facă un suflet, unul singur, etern.
(2017)

miercuri, 8 martie 2017

Împărăţia

"The Kingdom" de Andrei Timofte (traducere)


Departe, peste mări şi ţări s-a ridicat,
întinsă şi semeaţă, o împărăţie,
unde sălăşluiau cu fală şi mândrie
doar cei ce-aveau sorginte la palat,

un loc în care bogăţii se înmulţeau
ca-n basm, cum n-a fost niciodată,
un loc fără tristeţe, lacrimă ori pată,
în care prinţi veneau pe lume şi creşteau.

O copiliţă dulce cu un zâmbet mare,
sosind la porţi într-o rochiţă stacojie,
mirată, taina locului ar fi voit s-o ştie,
şi taina lumii-ntregi, din zare până-n zare.

Nu bănuia ce jertfe şi nici câte strădanii
această lume-i cere ca să-i facă parte.
Ea învăţase tot ce-i scris în carte,
dar cum sfărâmi zăgazuri i-or arăta doar anii.

Şi a răzbit în viaţă cum nu mulţi au răzbit.
A prins un vis în braţe şi-a fost pe totdeauna.
Nu i s-au descâlcit cărările întruna
ca-n ziua când la porţi un tânăr a sosit,

un cavaler, pe umeri purtând armuri de fier,
încrezator, puternic şi mândru, cu virtute.
"Un nou venit, acesta... E-aicea ca s-ajute,
dar ne pândesc primejdii... e-un aspru caracter."


Tânăr, şi plin de viaţă, şi nevinovat -
aşa şi-l amintea din fragedă pruncie.
Cine pe lume-ar fi putut să ştie
ce căi spre viitor destinul le-a creat?

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu. Doar că m-am rătăcit.
Am fost chemat la curte şi-ar fi trebuit
ca pân-acum să fi ajuns deja.

Dar te salut, domniţă... chiar şi-aşa."


Trecut-au zile, săptămâni şi luni
făr-un cuvânt, fără să se zărească.
Împărăţia continua să crească.
Vremea purta când soare, când furtuni.

Apoi l-a întâlnit din întâmplare.
Precum un leu în cuşcă alerga pierdut,
pe faţă i se desenase-un strigăt mut,
plin de mânie, teamă, disperare.

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu! Sunt, doar, un cavaler! "

şi se-arăta neînfricat, cu inima de fier.
Ea, dincolo de mască, sufletu-i iscodea.

"Să nu mă minţi... pe mine, din toţi din viaţa ta!
Pari dârz şi fără teamă, cu inima de stei,
dar eşti copilul de-altădat' în ochii mei...
Aşa că zi-mi ce ai pe suflet şi poate-oi ajuta..."

"De fapt..." şi-apoi povestea se rostogolea...

Ea l-a privit c-un zâmbet agăţat de gene.
"Îmi pare că te temi să te arunci în joc 
şi să-ţi câştigi dreptatea şi dramul de noroc,
sau poate că îţi e lehamite ori lene...
Să crezi în tine şi-n izbânda ta, curtene!"

El sfatul i-a urmat şi, cu mirare,
şi-a regăsit cărarea împlinindu-şi soarta
şi, întregindu-se pe sine, a descuiat şi poarta
spre libertatea inimii şi-a minţii către zare.

Într-altă zi, după ce un oştean
de stirpe îndoielnică trecuse prin grădină,
sfioasă, ruşinată şi în ochi cu vină,
domniţa tresări zărindu-l pe curtean.

"Ţi-e sufletul deschisă carte-n faţa mea.
Încerci să fii puternică, şi sinceră, şi dreaptă,
dar văd copilul de-altădat' cum, speriat, aşteaptă 
o mână de-ajutor. Mi-i spune jalea ta?"

"Să vezi..." şi-apoi povestea se rostogolea...

"Domniţă, nu ai minte..." îi zice el cu frică
de-a nu-i stârni mânia cu vorbele-i tăioase,
"Ţi-am scris cândva poeme cu rime-armonioase...
Mai mult de-atât, eu nu mai spun nimică..."

Secrete-ncredinţate şi griji împărtăşite
când nenorocul i-a adunat la sfat,
cum piatră peste piatră ridică un palat,
au zămislit o prietenie din cele neclintite.

Îngemănate minţi şi suflete pereche,
calea împărăţia le-o adună, le-o desparte,
Ei tot copiii de-altădat' sunt şi, din toate,
sub vremuri i-a păzit o prietenie veche.
(tradusă în 2017)

marți, 21 februarie 2017

Cu drag

Îmi înfăşor stări
în inima ta caldă
şi mi-e acasă.
(2017)

La mulţi ani, sora mea dragă!

luni, 20 februarie 2017

Amintire dintr-o sticlă de parfum

Era un miez de vară când paşii m-au purtat
printre grădini cu iarbă şi cu flori
pe-un drum de munte, într-o margine de sat.
Era amiaza dulcilor fiori.

Fâneţele purtau parfumuri în cosiţe
şi se împodobiseră cu stele-n pâlcuri dese,
cu clopoţei şi pentru rândunici - rochiţe,
şi scânteioare, doar pentru prinţese.

Fura parfumul şi-l ducea în lume
vântul ce adia prin giuvaere.
L-aş prinde într-un şip şi i-aş da nume
din miezul verii - "Miez de miere".

Şi l-aş purta cu mine peste iarnă,
şi l-aş deschide lângă şemineu,
m-ar ameţi dulceaţa lui în taină
şi-n suflet l-aş păstra mereu.
(2017)

Alte amintiri cu iz de parfum se răsfață in tabelul găzduit de Eddie.

"Sticluța cu parfum" e tema altei provocări venite tot de la Eddie.

duminică, 19 februarie 2017

Lănţişorul de argint (3)

Povestea incepe aici

Se ridică din pat, din cearşafuri boţite,
cu mintea încă prinsă de dulcile ispite.
Fiori de încântare şi, poate, şi de spaimă
o scutură prelung. Apoi şoptit îngaimă:

"Mi te-ai ascuns în suflet, tu, cel venit din umbră,
tu, creatură-a nopţii, temută şi lugubră.
Nu-mi eşti stăpân pe vise, îmi eşti cu mult mai mult,
căci trează, ziua-ntreagă, glasul mereu ţi-ascult.

Nu-i timp de dimineaţă până la înserare
să nu-mi răsune-n gând cuvintele pe care
mi le-ai rostit aievea sau mi le-ai spus în vis.
De-aceea mi se pare greu tare de decis

de să-ţi urmez chemarea sau să m-ascund departe
de tine... Şi de mine... De tot ce-aduce moarte."
Oftează şi îşi cere, nici ea nu ştie bine:
o ţâră de putere, dorinţa să-şi aline...

În noaptea dinainte vampirul a plecat
să-şi ostoiască setea în alt cotlon uitat
de stelele speranţei, de razele de lună
şi a lăsat în urmă durere şi furtună.

Apoi, cu două ceasuri de întuneric des
rămase până când lumini firave ţes
pe geana vie-a zării o poartă pentru soare,
cel ce aprinde rugul şi poate să-l omoare,

în adăpostul lui, o peşteră adâncă
în care se coboară pe scări săpate-n stâncă,
s-a-nchis şi, aşteptând ca moartea să-l cuprindă,
gându-i neobosit spre fata lui colindă.

Nu înţelege cum dintre atâţia oameni
ce se-nmulţesc ca grâul când pe câmpie-l sameni,
lui, fata asta i s-a cuibărit în minte,
iar inima-i tânjeşte cu tandre simţăminte.

Îşi tot repetă că doar setea-l urmăreşte,
dar ştie că de sete oricine-l potoleşte.
Îşi spune că nu-i pasă de ea şi-are s-o sece,
dar o durere-n piept e-aproape să-l înece.

La răsărit, subit, îl prinde-n braţe moartea
şi, ca o mamă blândă, parcă îi ţine partea
şi îi adoarme dorul, durerea i-o sfârşeşte,
doar ca să îi revină când soarele descreşte.

Şi iarăşi paşii-l duc, mai mult fără de voie,
către grădina fetei. Îi pare anevoie
orice desferecare din stăpânirea ei.
El îşi înalţă ruga către uitaţii zei

să i-o aducă iar pe-aleile pustii
şi, chiar de n-o rămâne până în zori de zi,
să îşi petreac-un ceas alăturea de ea
fiindcă-n noaptea neagră e singura lui stea.

Când soarele se scurge spre margine de cer
şi umbrele se-adună prin colţuri a mister
fata îşi simte inima zbătându-se nebună.
Neliniştea îi creşte ca marea în furtună.

S-a strofocat atât să uite de vampir,
căci îşi dorea iubire şi, nu ca un potir,
chiar purtător de viaţă, să fie folosită,
dar n-a găsit putere să scape de ispită.

Îşi atârnă la gât lănţişorul de-argint
şi aleargă-n grădină prin tăcut labirint
unde el o aşteaptă c-o sete străină,
cuibărită în inima-i mută cu vină.

"Mi-e sete de tine! Mi-e sete şi jind!",
iar în glasu-i se-aude tristeţea vibrând.
"Nu setea de sânge mă arde şi doare,
ci o sete străină. Nu-i găsesc alinare...

Atât de uşor mi-ar fi să îţi smulg
lănţişorul de-argint şi apoi, ca pe-un fulg,
să te duc în sălaşul din pântec de stâncă,
să te leg în odaia cea mai adâncă,

să te muşc fără milă, să te beau când mi-e sete,
să nu-mi pese de lacrimi şi să nu am regrete."
"Şi ce te opreşte?" "Nu ştiu, dar mă strânge
un cerc ca de foc şi inima-mi plânge

când mintea mea flămândă imaginea ţi-o ţese:
un robinet ce scurge din el delicatese."
"Atunci de ce mă chemi cu vorbe dulci în vis
dacă ce-mi curge-n vene îţi pare interzis?"

"Fiindcă mă atrage făptura-ţi graţioasă.
Inima mea tăcută cu tine e acasă.
Nici eu nu înţeleg aceste simţăminte.
Nu le-am avut vreodată sau nu-mi aduc aminte."

Ea îi surâde blând ca şi cum ar pricepe.
Se-apropie de el şi, tot zâmbind, începe
să îi sărute pleoape, obrajii şi pe gură
îi las-o sărutare ca o suflare pură.

El stă încremenit de-atâta îndrăzneală
ori poate că se teme că, iarăşi, vreo sfială
are să o oprească, sau teama să o prindă,
şi-are să rupă vraja ce pare să-i cuprindă.

Ea râde. "Ce-ai păţit? Aseară mi-ai încins
şi inima, şi trupul. Sărutul tău aprins
m-a urmărit ca pe o pradă în adânc de vise
şi mi-a iscat trăiri ce cred că nu-s permise.

Haide, arată-mi odaia în piatră săpată,
dar nu mă lega şi-am să vin şi-altădată!"
"Fată nebună, oare tu nu ai teamă?"
"Nu, când iubirea spre tine mă cheamă..."

"E departe sălaşul din stâncă în care
mă ascunde pământul de oameni, de soare.
Cuprinde-mă-n braţe şi-n zbor te-oi purta!"
Mirată, îl cuprinde şi-apoi plutesc aşa,

între grădini şi stele, între pământ şi cer,
doar ei şi vântul moale, şi-o umbră de mister.
O stâncă mai semeaţă cu creştet plat şi lat
e locul potrivit pentru aterizat.

Intrarea în grotă-i străjuită de-o piatră
pe care vampirul o urneşte îndată.
Ezitant îi întinde o mână şi dânsa o prinde.
Curajul ei, din nou, îi place, îl surprinde.

Coboară împreună pe scara cioplită
în casa lui din munte, atent tăinuită.
El aprinde o torţă în noaptea de catran.
Dantele de calciu pe pereţi, pe tavan

se-arată privirii. Ea le-admiră desenul
De-atâta încântare i-aprind bujorii tenul.
El îi cuprinde faţa în palmele lui reci.
"Nu ştii cât aş vrea nicicând să nu pleci!

Rămâi aici cu mine! Nu te întoarce-acasă!"
"Ba ca să plec, te rog, pe mine tu mă lasă!
Îmi trebuie soare, îmi trebuie viaţă
apusul în flăcări, şi-adieri dimineaţă... "

Apoi îşi desface de la gât lănţişorul
şi-l sărută pe buze, pecete din dorul
ce-o mistuie-n vise în noaptea cea lungă
şi liniştea minţii apoi i-o alungă.

El îi răspunde c-o patimă ce arde
şi nu le-ar ajunge ani miliarde
să stingă tot focul. S-ar stinge doar ei
când nici din pârjol n-ar rămâne scântei.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage, în privire cu dor.
"Nu încă..." De ce?" "Fiindcă-i târziu..."
"Dar ţi-e sete de mine, de sângele viu..."

"Mi-e sete de tine, dar vreau mult mai mult.
Nu simţi între noi cum creşte tumult
de trăire, de viaţă, cum soarta ne leagă?"
"Ba da. Fără tine parcă nu sunt întreagă."

"Atunci ai să-mi fii într-o noapte mireasă.
Acuma e timpul să te duc către casă
ca s-ajung înapoi înainte de zori.
Pe drumul de-ntors vrei s-alergi sau să zbori?"

"Să alerg?" îl întreabă ea speriată.
"Eu alerg şi în braţe te ţin, dulce fată."
"Maşina , atunci, e-o inovaţie tristă
când vampirii pe lume de veacuri există."

El râde, o-nşfacă şi aleargă în noapte
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

În grădină o lasă pe-o alee pustie
şi scoate din haină cu sfială-o cutie.
"E-un inel cu o piatră de-azuriu hiacint.
Să îl porţi atârnat pe lănţucul de-argint

şi să ştii că te-aştept mâine noapte... Mereu...
Până când ai să vrei ca din tu şi din eu,
când din cer peste noi numai stele se cern,
să se facă un suflet, unul singur, etern.
(2017)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte în scrieri care vă vor pune mai puţin răbdarea la încercare, în tabel la Eddie.

marți, 14 februarie 2017

Incandescenţe XVII

Perle

Neciobite cad
în versul alb, măiastru
perle de suflet.

La o cana cu vin

Cuprind lumina
lacrimi pe buza cănii,
umbre pe buze.

Dragoste platonică

Vis de iubire -
petale de suflet
neofilite.
(2017)

sâmbătă, 11 februarie 2017

Ploaie de mărgăritar

Curge uitarea,
ploaie de mărgăritar,
pe jalea lumii.

***

Se preling tăceri,
ploaie de mărgăritar,
peste uitare.

***

Răpăie gânduri,
ploaie de mărgăritar,
răscolind tăceri.

***

E jalea lumii
ploaie de mărgăritar,
potop prin gânduri.

***

Straturi de humă...
Arar răsar amintiri...
Mărgăritare.
(2017)

Acelaşi titlu,
"Ploaie de mărgăritar",
alte istorii.

Lănţişorul de argint (2)

Povestea incepe aici

Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.

Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.

Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.

Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.

Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.

Adoarme şi visează a treizecea oară
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă

şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.

Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.

Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţişi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:

"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept singurel şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
și în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,

trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână

şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptul înserării pe-alei triste, pustii.

Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."

Soarele intră în casă prin fereastră
și zarea se dezvăluie senină şi albastră.
Fata zâmbeşte din patul deranjat
de cât s-a zvârcolit, de tot ce a visat.
(2017)

Continuarea are link aici, acum că am scris-o. Până la (ne)fericitul eveniment mergeţi la confratele Eddie, consultaţi tabelele şi străbateţi cărările care pornesc din ele. Nu aveţi nevoie de parolă. Parol!

sâmbătă, 4 februarie 2017

Lănţişorul de argint (1)

Soarele cerne printre nori viorii
umbre prelungi pe-alei triste, pustii,
vântul alintă, frunze şoptesc,
de neînţeles, un secret nelumesc.

Ea păşeşte alene printre umbrele dese,
vântul prin plete tandru-i se ţese,
în privire-i sticleşte o urmă de teamă,
dar iubirea-i ispita ce-o leagă şi-o cheamă.

În noaptea adâncă, cu surâsul pe gură,
cu ochii arzători, cu vorbe ce fură
suflarea oricui le-ascultă, le soarbe,
mângâieri pricepute şi dorinţe vii, oarbe,

el o aşteaptă ca pe stropul de ploaie,
însetat de lumina din cosiţa-i bălaie,
de căldura din trupu-i mlădiu şi subţire,
de inima ei, dar nu de iubire.

O cuprinde în braţe, o sărută aprins
pe buze, pe pleoape, pe-obrazul încins.
Ea îşi răsfiră degete blânde
prin părul lui negru, deodată flămânde.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage fulgerat. Cu un nor
în privire care-acuză şi arde
o împinge cu ură. Ea ţipă şi cade.

El se întoarce şi pleacă. Ea-l cheamă
cu glasul firav şi cuprinsă de teamă.
Îl întreabă de ce, îl imploră să stea.
El se opreşte cu spinarea la ea.

"Fată nebună, nu chema ce nu ştii
când umbli prin noapte pe-alei triste, pustii.
În noapte se-ascund fioroase secrete.
Mă mână spre tine nu iubire, ci sete.

Azi te-a salvat lănţişorul de-argint,
dar când mai tânjeşti sărutări şi alint
mă caută iar printre umbrele nopţii
de vrei să încerci cărările sorţii."

Apoi o priveşte. Pe obraz o arsură
se închide-n secunde, iar, prin zâmbet, în gură
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
"Mi-e sete de tine, mi-e sete şi jind."
(2017)

Continuarea aici.
Alte scrieri sub acelaşi titlu s-au reunit în tabelul gazdei noastre, Eddie .

Mărturisire

Visând mi-am înşelat neîmplinirea
şi lacrimi mi-am uscat pe faţă.
Cu glas micuţ mi-am povestit închipuirea,
cu sufletul lihnit, rătăcitor prin ceaţă.

Apoi m-am ghemuit în mine cu mânie
fiindcă visul îmi era atât, numai un vis,
împachetat, legat cu şnur într-o cutie
de întuneric şi de frig... Un vis ucis.

Şi m-am certat cu lumea şi cu mine,
m-am împăcat cu lumea uneori,
pe mine m-am lăsat să-mi fie bine
de la apus până la primii zori.

Dar când se face dimineaţa zarea albă
până-n adânc de suflet sterp, flămând,
se-aprinde ca un far furie oarbă
şi-mi mistuie-n lumină orice gând.

Atunci mi-e adevărul mai aproape,
mi-e prietenul cel vechi şi cel mereu,
şi dacă mai curg râuri pe sub pleoape
nu e nimic... Tot râuri sunt şi eu.

Râuri de vis şi râuri de lumină
sting şi mânii, sting şi neîmplinire,
se rânduiesc prin mine şi m-alină,
cu glas micuţ vă fac mărturisire.
(2017)

Cu visuri mai senine la Eddie vă aşteaptă
şi ceilalţi duzinari. Să ţineţi calea dreaptă!

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Minte de copil

Minunea cea strălucitoare a coborât din cer.
Stele in zbor s-au împletit în dansul efemer.
Apoi, atent îmbrăţisate, acoperă pământul.
Le spulberă şi le desparte, încrâncenat, doar vântul.

Minunea fragedă şi rece a invadat văzduhul
şi cotropeşte cu pasiune şi inima, şi duhul.
De-aceea stau uimită-n geam ca-n anul de demult
când m-am pierdut întâi şi-ntâi în astfel de tumult.

Credeam, cu mintea de copil, că stelele în zbor
au în baghete lungi de magi un nesfârşit izvor
şi-i aşteptam să-mi povestească de vrăji ce înmulţesc
astrele nopţii, le îngheaţă şi ni le dăruiesc.

Dar, în înţelepciunea lor, magii ce-aduc ninsoare
n-au apărut la ruga mea făcută cu fervoare,
chiar de-am promis doar coroniţe la capătul de an
şi că-i primesc cu dulci gogoşi ce umplu un lighean.

Magii sunt foarte responsabili, ţaţe mi-au explicat
şi le-a părut că-i amuzant, dar eu cred că-i păcat
să nu te laşi purtat în zbor de stelele de nea
prin amintiri în care lumea din vrajă se ţesea.
(2017)

Magii cuvintelor s-au adunat la Eddie că să ne destăinuie calea către vrăjile lor.

vineri, 13 ianuarie 2017

Mai aproape de pol

Călătorea prin viaţă - prin lunci, prin văi adânci
şi cucerise munţi, urcând semeţ pe stânci.
Oraşe mari şi mici, sate uitate-n vreme
încă-i ştiau de paşi. Şi, fără a se teme,
trecuse prin deşert - al inimii şi-al minţii -
şi întâlnise oameni. În pragul neputinţei,
l-au ridicat din nou şi drumului l-au dat
ca să-l supună iar sub mersu-i apăsat.

Îl mistuia o sete. Mereu mai nesătul,
nu se putea opri. Nu îi erau destul
din zare până-n zare pământul şi nici marea.
Îl mistuia o sete şi-l înghiţea cărarea.
Până când, obosit, pe un peron de gară
a ridicat din praf, stricată şi bizară,
o antică busolă c-un ac ce indica
mereu către un pol care călătorea.

În parte plictisit, în parte curios,
s-a aşternut la drum şi cât a mers a ros
şapte perechi de cizme, de şapte ori răbdarea,
căci polul îşi schimba neistovit cărarea.
Simţea că e aproape şi iar se depărta,
dar parcă un blestem din urmă îl mâna
să caute, să afle, s-ajungă pân' la pol,
chiar de ar trebui lumii să-i dea ocol.

Într-un amurg de vară când soarele curgea
sub geana aurie a mării şi-nroşea
prin nori subţiri petale de trandafiri mirate
şi timpul se oprise ca să le strângă toate,
acul busolei şi-a încetat mişcarea,
înţepenit spre-o fată frumoasă ca visarea,
subţire, mlădioasă, cu tenul măsliniu,
cu pletele ca focul şi ochi de-un verde viu.

Nu ştiu ce vrajă i-a făcut creola,
dar s-a oprit din drum şi şi-a pierdut busola.
(2017)

Mai e un pol care ne e aproape
celor ce învârtim cuvintele pe clape
ca să iscăm poveste, vers şi snoavă.
Aflati-ne fără un bob zăbavă!

luni, 9 ianuarie 2017

Visul perfect

Nu m-ai iubit.
Sau poate m-ai iubit, dar nu destul.
Uitate-s lacrimi şi uitat mi-e dorul.
M-am amăgit
cu patimă şi suflet nesătul
c-ai să-mi rămâi, că ai să-mi calci pridvorul.

Nu mi-ai rămas.
De fapt nici n-ai venit de tot.
Aveai mereu bagajul gata de plecare.
Numai un pas
mai trebuia. În gânduri un complot
ţi se ţesea tăcut şi îndemna la ezitare.

Fără să vrei,
în urmă ai lăsat, pierdut în timp, un dar.
Tu n-ai ştiut şi nici eu n-am băgat de seamă.
Nu, nu cercei,
nici luna, darul de poveste cel mai rar,
nici coliere, ori vreo poză-n ramă.

Nebănuit,
mult mai de preţ, cu miezul în iubire,
când ai plecat de tot, discret şi circumspect,
mi-ai dăruit
fereastră tăinuită către fericire.
Mi-ai scris în gând, târziu şi blând, un vis perfect.
(2017)

Dansând cu ielele

Într-o lume nebună
sub clarul de lună,
sub roată de stele,
învârtiri efemere
cu paşii uşori
pe fuioare de nori -
nesfârşite păcate -
par din timp destrămate.
Măiastră cântare
şi-un potop de ninsoare
învelesc trupuri nude
de iele zălude.
Le îmbracă-n vârtejuri
împletite în vrejuri,
unduiri graţioase,
mlădieri tumultuoase
ce îmbie şi cheamă
pe cei fără teamă.
I-amăgesc şi îi leagă
şi mintea întreagă
le-o fură pe-o noapte
c-un murmur de şoapte.
O vrajă nebună
sub clarul de lună
îi prinde în dans,
îi învârte-n balans
între lumi neştiute,
pe vecie pierdute.
Dimineaţa, apoi,
despuiaţi în zăvoi,
au în inimă vină
şi-n privire lumină.
Iar la capăt de geană,
sub desiş de sprânceană
o taină se zbate
să rămână în noapte,
într-o lume nebună,
sub clarul de lună,
unde ielele-i cheamă
pe cei fără teamă.
(2017)

duminică, 8 ianuarie 2017

Sfâşierea măştii

Să te împrăştii in cuvinte
până ce simţi că te-ai pierdut
şi-apoi să îţi aduci aminte
că litera ce te-a durut
ţi-era adânc înfiptă-n talpă
sau ţi se strecura prin vene.
Cuvintele nu pot să-nceapă
dacă nu-ţi sunt înscrise-n gene.
Şi dacă dor e fiindcă dorul
de tot ce poţi cuprinde-n ele
îi umple inimii ulciorul
şi-n minte îţi aprinde stele.
Când adevărul ţi-l împrăştii
prin lume-n vorbele cu miez
e sfâşierea ta şi-a măştii,
urmând un dor nestins şi-un crez.
(2017)

Cuvinte stârnite de cuvinte.

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Clepsidra timpului

Ador misterul, durerea îmi displace.
Splendoarea lumii sub linţoliul argintiu,
cu farmec imposibil, curios mă face
să tac, să cuget, să mă pierd, să fiu.

În drumul unui bob de timp, cădere
prin leica de cristal cu două sensuri,
e şi necunoscut, e şi durere -
un univers pierdut în alte universuri:

un fir de praf neînsemnat pe harta vremii,
un strop de frumuseţe sau o pată,
răscruce de destin cu umbre mii
sau doar o promisiune ce a fost uitată.

Tac, mă adun, şi cuget, şi mă pierd
între sclipirea lunii şi a gheţii.
În calea inimii şi-a minţii mă încred
şi nu în noaptea ce urmează vieţii.

Mi-s răsfăţate gândurile mătrăşind durere,
dar gerul mi se ghemuieşte-n oase.
Nu ştiu ce treabă are timpul peste ere,
ştiu doar că vremurile-s friguroase.

Şi, ca să scap de viforul de-afară
lăsat-am în clepsidră azi să cadă
cuvinte-n loc de fire de nisip şi, iară,
la Eddie am legat un semn drept nadă.
(2017)