Mereu acelaşi

Priveşte dincolo de cute şi dincolo de riduri,
Şi cearcăne nu le băga în seamă,
Priveşte în adâncuri fără teamă
Prin ochii limpeziţi de râul de surâsuri.

Copilul fericit aleargă-n depărtare;
Mama iubirea-i dăruie, duios alint,
Păzind cu străşnicie jocul sfânt,
Seninul din privire şi zâmbetul cu soare.

Apoi, peste imaginea firavă
Se-aşază altă umbră cu aripi mari, întinse,
Un visător cu zboruri necuprinse
De pământeana zare, de nesfârşita slavă.

În jurul lui, vicleană, îşi potriveşte laţul
Iubirea zbuciumată cu dorurile grele,
Cu sărutări cu miere, îmbrăţişări de iele
Şi promisiuni cum n-au fost vreodată pentru altul.

În faţă-i, cu înţelepciunea ninsă pe la tâmple,
Cu linişte-aşternută din vise împlinite
Şi plin de dor de viaţă, cu lupte şi ispite,
Tot el şi altă vârstă ce va să se întâmple.

Acolo, printre cute, şi cearcăne, şi riduri
Sunt toţi şi stau ascunşi numai de pleoape,
În timp, unul de altul par că-s atât de-aproape...
El a rămas acelaşi, şi numai unul singur.
(2011)

De neiubire vinovată

Când i s-a sfărâmat castelul ei de piatră
A vrut să ştie când şi cine a greşit
Şi pentru care vină a fost condamnată
Şi i s-a dat atât de mult de ispâşit.

A hotărât să îşi deschidă singură proces
Ca probe inima şi-a prezentat şi întâmplări trecute,
Cu grijă mare martorii şi i-a ales:
Şi prieteni buni, dar şi persoane mai necunoscute.

A despicat firul în patru, în opt, în cât mai multe,
L-a pus apoi sub lupă şi sub microscop,
Firul poveştii ei pe care s-o asculte,
Din timp, nu i-ar ajunge nimănui un strop.

A luat în mâini balanţa acordată fin
Şi s-a legat la ochi cu noapte,
Şi faptele le-a împărţit în miere şi venin,
Lăsându-le pe cele fade sau prea nesărate.

A stat cât a putut de dreaptă,
Să nu încline talerul cu vechi dureri de oase,
A încercat din răsputeri să fie înţeleaptă,
Să judece doar cu simţiri frumoase.

Tot cântărind a înţeles că nu au importanţă
Oameni şi întâmplări ce i-au croit cărarea,
Dacă a hotărât cândva că nu-i mai trebuie speranţă
Şi nu mai vrea pe nimeni să-i întretaie calea.

La urmă, deşi binele precumpănea în toate,
Nici martorii nu-i aduseseră învinuire,
Greşeli recunoscute-i fuseseră iertate,
A fost găsită vinovată doar de neiubire.

Dar, tot înţepenită, cu talerul în mână,
Cu ochi legaţi cu noapte şi vina asumată,
Ştia că alt sfârşit nu are să-i rămână,
Pentru castelul ei zidit cu-aceeaşi piatră.
(2011)

Limpede

Să nu îmi tulburi apele adânci,
Lasă-le să curgă limpezi peste stânci,
Nisipul de sub pietre şi de lângă mal
Să nu-l stârneşti, să nu-l ridici în val.

Să nu îmi tulburi nici cerul şi nici norii
Pe unde zboară lin sau aprig visătorii,
Să nu dai drumul vântului aripi să-ncătuşeze
Sau negura s-o laşi lumina s-o reteze.

La fel, să nu îmi tulburi sufletul, căci în străfunduri
Sedimentate stau mistere rânduri, rânduri.
Dacă le risipeşti, cum sunt, învolburate de simţire,
Mi se va preschimba, ştiu sigur, altfel întreaga fire

Şi n-am să mai găsesc prin mâluri ori prin ceaţă
Unde mi-am pus iubirea ieri, dis-de-dimineaţă,
Şi unde adăposteam visări şi alte sentimente…
Cred că or să rămână cu toate repetente.

Ar trebui atunci să le învăţ încă o dată,
Să le adun din firele de praf cu grijă şi-apoi toată
Arhitectura inimii-n ruină, castelul de nisip
Să îl zidesc din nou, cam în acelaşi chip

Ca să mă recunoşti şi să nu-ţi fiu străină
Când iar ai să mă tulburi fără să am vreo vină.
(2011)

Nu mi-e acasă

Mi-am petrecut viaţa prin locuri în care nu mi-e acasă,
Nu mi-a încăput inima între pereţii străini
Oricât am îndoit-o, oricât am stâns-o şi oricât de frumoasă
Mi-a fost dorinţa să o strecor cu grijă printre spini.

Arareori mi s-a potrivit vreo odaie
Şi vreme puţină mi s-a îngăduit să mă alint în aroma ei,
De fiecare dată timpul nemilos îmi taie
Din bucurii, din împăcări, din clipe dăruite cu scântei.

Am încercat să îmi găsesc un colţ ferit
În care să ridic un cort ori o colibă din viitoare amintiri,
Un loc în care mi-ar fi mai uşor şi plin sufletul regăsit
De-atâtea ori de câte l-am pierdut în aspre pustiiri.

Aride , mereu străine şi neîmblânzite, reci,
Am vrut, nesăbuită, să le preschimb după tiparul meu,
Locuri în care am croit şi am bătătorit poteci
Fără să ştiu că zidurile dimprejur atârnă aşa greu.
(2011)

Colindă-mă

Colindă-mă-n Ajun cu clinchete de fulgi,
Adună-i în troiene albastre la fereastră
Şi spulberă-i apoi cu adieri prelungi,
Ca să înalţe trilul de pasăre măiastră.

Aripi muiate-n ger ce n-au uitat să zboare,
Şi viscolul cântând din buciumele iernii,
Şi încâlcite-n cer pufoasele fuioare,
Colindă-mă cu toate la vreme de vecernii.

Colindă-mă cu geruri, colindă-mă cu nor,
Întunecând pământul nemărginirii mele,
Colindă-mi limpezimi din lacrimi de izvor
Ce-au îngheţat demult şi s-au schimbat în stele.

Colindă-mi portative albastre şi întinse
Cu notele din stele înlănţuite-n zbor
Şi în căderea lor aşterne-le pe vise,
Colindă-mi nesfârşite ninsorile de dor.

Şi la sfârşit cu focul nestăpânit şi iute
Ce mistuie flămând materia umilă,
Dansând bizar pe ritmuri numai de el ştiute,
Colindă-mă aprins şi stinge-mă cu milă.
(2011)

Despre iubire

Despre iubire mi-au rămas vorbe puţine,
Sunt folosite, vechi şi-n minte nu-mi mai vine
Vreo vorbă nouă, frumoasă, care să înfioare
De fericire sau tristeţe dacă iubirea moare.

Nici nu mai arde, nici nu lumineză
Flacăra ei şi poate că nu-i trează,
Poate că jarul ei s-a stins înăbuşit sub scrum,
Cum i s-au risipit şi urmele de fum.

Caut prin amintiri la zile zbuciumate
Când încă mai credeam că eu le ştiu pe toate,
Că nimeni şi nimic din calea mea nu poate
Să spulbere iubirea, s-o poarte prea departe.

Mi-aduc aminte de prea puţină fericire
De când tânjeam, nesăbuită, după o iubire,
Era speranţă, dar erau şi lacrimi
Era şi dor curat, şi-nnebunite patimi.

Acum aproape că nu mai înţeleg
De ce mi-era prea greu să fiu ca un întreg,
De ce credeam că înc-o jumătate
Mi-ar trebui să mă ferească de singurătate.

M-am întâlnit târziu, din nou, cu mine
Şi nu mi-a fost urât, ba m-am simţit chiar bine
Să-mi sprijin gândul obosit pe umărul meu drept,
Să îl adorm c-un cântec, pe urmă să-l deştept,

Să îmi rezem visările pe umărul meu stâng,
Să le păzesc, să le păstrez, să nu le frâng,
Să mă adun întreagă din gânduri şi visări
În suflet, înăuntru şi-n cele patru zări,

Să fiu una cu mine, să-mi fie împlinită
Pacea, şi bucuria, şi câte o ispită,
Să nu-mi atârn de nimeni speranţele şi dorul
Şi să-mi croiesc din vise albastre viitorul.
(2011)

Pentru Blog Power, ediţia a treia, cu tema Cântecul iubirii propusă de Little Thoughts

Călcaţi cu milă prin inima mea

Călcaţi cu milă prin inima mea,
Nu vă crestaţi prea adânc întâmplarea în ea,
Nu prindeţi, nu strângeţi, nu zdrobiţi
Cu degete prea iuţi, prea fierbinţi.

Lăsaţi în urmă semne cât mai puţine
Sau ştergeţi amprentele cât mai bine
Dacă sunteţi în trecere din întâmplare…
Şi un semn mic uneori tot mai doare.

Dacă n-aţi venit cu senin în cuvinte
Nu vreau de la nimeni aduceri aminte.
Puneţi printre file semne de carte
Când plecaţi o vreme în altă parte.

Când reveniţi nu daţi din coate
Dacă găsiţi odăi încuiate,
Urme necunoscute, parfumuri mai noi…
Când aţi plecat nu v-aţi luat şi locul cu voi.

Cu cât trece timpul cu atât mai uitucă
E inima mea, totuşi nu se usucă,
Nu-i secetă încă, de la nimeni nu cer
Transfuzii de viaţă cu sentiment efemer.

Călcaţi cu milă prin inima mea,
Păşiţi cu sfială ca şi cum v-ar fi grea
Îndrăzneala de-a trece printre două bătăi
Tulburându-i cadenţa fiorilor săi.
(2011)

Harap Alb

Tremuri tot ca un cutremur şi eşti plin de promoroacă.
Focul nu te încălzeşte, ba mai mult, îngheaţă toacă.
Hai cu mine, măi Gerilă! Dacă mergi te-i încălzi.
Poate că mi-o prinde bine să-mi fii prieten într-o zi.

Uite ce-mi fu dat să văd: înfuleci ogorul tot
Şi strigi cât te ţine gura: “Vai, de foame nu mai pot!”
Nesătulul Flămânzilă! Tu eşti, haide, spune drept!
Te-aş lua la drum cu mine, dacă aş fi înţelept.

Cu nesăţios gâtlej şi c-un burdahan pe care
Nu-i izvor să-l poată umple, iată altă arătare!
Fiul Secetei, vestit, cel ce prăpădeşte ape,
Unde merg acum, Setilă, vrei să-mi fii şi tu aproape?

Ia uitaţi, mai minunat de atât poate să fie?
Are-un ochi şi, ca să vadă, trebuie închis să-l ţie.
Şi atunci vede Pământul şi pe-o parte şi pe alta,
Însoţeşte-mă, Ochilă, să m-ajuţi, dacă eşti gata!

Am găsit şi vânătorul ce prinde păsări cu mâna,
Ori lăţit cât tot Pământul, ori lungit de-atinge Luna,
Tu eşti Păsări-Lăţi-Lungilă, parcă n-ai urmă de os,
Împăratul Roş ne-aşteaptă, iar tu mi-i fi de folos.
(2011)

În ochii tăi

În ochii tăi frumoşi parcă se face seară,
În ochii tăi senini vin umbre să mă doară,
În ochii tăi cu vise s-au prins şi ale mele,
Apusul a întins întunecimi în ele.

Din ochii tăi lumina n-are să-mi mai răsară,
La colţul gurii tale surâsul îmi coboară
Şi se încheagă aspră atâta nemişcare
Şi îmi scufundă chipul în noaptea cea mai mare.

În ochii tăi cu noapte abia mă mai zăresc,
O umbră printre umbre care dispar firesc
Când mi-ai uitat de nume şi ţi-am uitat de tot,
Când nu mai ştiu lumina şi visul nu-l mai pot.
(2011)

O iarnă pe care n-o aştept

Iubesc cu patimă toamna aprinsă,
Lumina ei de flăcări în păduri,
Aerul umed, pământul jilav, norii suri,
Haina de frunze sub paşi întinsă,
Ploi nesfârşite,
De vânt despletite,
Neguri stăpâne pe zori,
Cerul plângând pe aripi de cocori.

Mi-a fost secetă şi întuneric; întâi prea fierbinte
şi-apoi mi-a fost de îngheţ,
Toamna aceasta m-a minţit fără cuvinte
Şi s-a sfârşit înainte să-mi fie de preţ.

Vine o iarnă pe care n-o aştept,
Sau poate-i deja pe la poartă,
Ştiu că ar fi înţelept
S-o primesc şi pe ea pe-a timpului hartă…
Cu geruri, cu viscol, cu ameţite ninsori,
Argintul împletit pe ramuri şi fiori
De gheaţă prin suflet şi uimită încântare
Când atât de frumos natura îşi moare.
(2011)

Era devreme

Era devreme şi nu puteai să ştii
Şi n-aveai cum nici înţelept să fii,
Că nu-ţi era aproape decât o singură măsură
Pe care-o apărai cu inima ta pură,
Era măsura visului aprins
Şi-a idealului întins în necuprins.

Era devreme şi iubeai frumos,
Iubirea îţi intrase în suflet pân'la os
Şi îţi făcuse inima să cânte
Acorduri necântate înainte,
O muzică iubită şi de zei
Din note ce scriau numele Ei.

Era devreme şi erai erou,
Fără să înţelegi ai inventat din nou
Pe Făt-Frumos ce-l ucidea pe zmeu,
Pe cavalerul dârz, cu inimă de leu,
Pe cel care a încercat fără vreo ezitare
Aripa să-şi întindă şi să zboare.

Era devreme... şi-i la fel şi-acum
Când ţi-ai tocit pantofii şi tălpile pe drum.
(2011)

Printre ramuri de tăcere

Printre ramuri de tăcere
Trec silabe efemere
Şi se scutură pe rând
Din cuvinte câte-un gând,
Se încheagă în văzduh
Vorbele adânci de duh
Şi închipuie un nor
Alb, pufos, strălucitor,
Apoi norul se destramă
Şi îşi ninge floarea calmă
Peste ramuri şi mai dese,
Peste gânduri neculese.
(2011)

Dicţionar

Mi-am numărat cuvintele aseară
Mi se părea c-or să dispară
Vreo câteva mai vechi ce se temeau
Că le-am uitat şi că nu le mai vreau;
Şi unele mai noi care-au crezut
Că, nebăgate-n seamă, s-au pierdut
Prin colţuri neatinse de lumină
Şi se codeau: să plece ori să vină.

Le-am aranjat apoi în ordine perfectă
Ca într-un dicţionar cu viaţa pe copertă
Şi am găsit la fiecare sensul potrivit
Cu întâmplarea din care s-a ivit,
Iar celor ce s-au repetat mai des
Mai multe înţelesuri le-am ales
Şi nu mai ştiu nici eu să descâlcesc
Povestea lor şi cursul ei firesc.

Acum, dacă am terminat de explicat,
Mă tem că dicţionarul meu e complicat
Şi-ar trebui tradus măcar în limbile străine
Vorbite de cei care trec pe lângă mine.
(2011)

Un strop de fericire mereu la purtător

De ce să-mi ţin în palma altcuiva speranţa?
De ce să las un gând străin să-mi stăpânească viaţa?
De ce s-aştept de firmitura mea de împlinire
O altă inimă, când vrea, să-mi dea de ştire?
De ce să îmi ridic palate din cărămizi de suflet
Punând la temelie frânturi dintr-un alt cuget?
Dacă acestea toate s-ar dovedi firave
Ce ar rămâne-n urmă ar fi triste epave
Şi clipe risipite aiurea în furtună
Închipuind şiraguri întinse de minciună.

N-am fost şi nici nu sunt destul de înţeleaptă,
Le-am încercat pe toate, crezând că-i calea dreaptă.
Mi-a fost odată rău şi altădată bine,
Iluzii ce îmbată acum sunt mai puţine,
Dar într-un colţ de suflet pe care-l ştiu doar eu
Am s-o păzesc atent şi-am s-o păstrez mereu,
De are să mă prindă vreodată înc-un dor
Un strop de fericire să am la purtător.
(2011)

Am scos de la naftalină pentru provocarea de luni.

Fluturi de stele

Nu-mi place frigul, dar astăzi vreau puţină iarnă,
Ca de pe frunte să îmi cearnă
Fluturi de rouă,
Fluturi de stele,
Şi să-i aştearnă
Ca pe o perspectivă nouă
Pe toate câmpurile mele.
(2011)

Prea deplină tăcere

Câteodată se face înăuntru pustiu,
Câteodată, când caut, s-ar putea să nu fiu,
Câteodată nu e mai nimic de găsit,
Iubirile toate demult au murit,
Dar de-o vreme nici să mă doară nu ştiu,
Aş vrea să mai am un cuvânt încă viu.

Dacă smulg o iubire cu totul din mine,
Dacă în urmă îmi rămân mai puţine
Pe ramuri de suflet frunze de dor,
Dacă şi-acelea întristate mai mor
Prin neguri în zile de toamnă blajine
Şi rănile scad şi deprind să se-aline,

După durere şi zbucium apoi se întâmplă
Să ningă pe suflet şi puţin pe la tâmplă,
Şi poate că e prea deplină tăcere
Când, mută, nici inima nimic nu mai cere.
(2011)

Întâmplare de Crăciun

Era femeie, era mamă... ca miliarde de femei,
Povara dragostei purta şi nu-i erau umerii grei,
Cu fruntea sus, cu ochii blânzi, când mai senină şi când tristă
Povara dragostei purta, fără să creadă că există.

Îşi săruta dulce copiii de dimineaţă şi pleca
Spunându-şi ei şi lor povestea în care lupul rău murea.
Se întorcea după amiază mai obosită, dar zâmbind
Şi-n loc de cheie descuia inima lor cu un colind.

Era o seară înstelată, şi prin copaci, şi sus în cer,
Era fierbinte dor în inimi şi nu simţeai c-afară-i ger.
În casă mirosea a brad, a cozonac şi-a portocale
Şi o durea puţin mijlocul, dar nu-i era de-aceea jale.

Umblând tiptil şi pe furiş împodobise bradul 'nalt
Având în suflet bucuria copilului nevinovat
Şi-n ramuri dese încâlcise lacrima trecerii prin lume
Căci an de an bradul acesta venea la ea anume.

Când scutura de praf trecutul şi-l prefăcea-n lumină
Vedea Crăciunul de demult şi se simţea regină.
In fiecare glob lucea o altă amintire vie
Şi-n astă seară hotărâse încă un glob să-l scrie.

Doar că-n povestea de acum comori sclipeau mai tare:
Un prinţ de-un an şi şase luni şi sora lui mai mare.
Şi tot tiptil şi pe furiş îngrămădise într-un sac
Daruri alese să le fie copiilor pe plac.

În timp ce pruncul mic plângea că nu-şi găsea mămica
Şi sora lui îl alina şi-i alungase frica,
Şi-a pus mustăţi şi barbă albă şi haina roşie cu glugă
Care-o-ncurca puţin la mers, că îi era prea lungă.

În clinchete de clopoţel, cântând cu glasul îngroşat
Colinda Moşului venit din nordul alb şi îngheţat
Şi-a luat în braţe băieţelul; el s-a oprit din plâns
Căci nu ştiu cum a înţeles că mama-l ţine strâns.

Apoi glumind şi cu blândeţe a îndemnat-o pe fetiţă
Să îi recite poezia, cea de la grădiniţă,
Dar din greşeală i-a scăpat o notă mai înaltă
În hohotul adânc de râs ce-l ştie lumea toată.

Fetiţa s-a mirat puţin cu ochii mari, căprui
Dar glasul ei n-a încetat să-i spună Moşului
Despre flori dalbe ce curgeau de-o vreme la fereastră
Şi aşterneau covor ţesut de iarna cea măiastră.

Moşul a înghiţit un nod şi a ascuns în palmă
O lacrimă ce-ar fi părut un nor în seara calmă.
Iar când băiatul năzdrăvan a tras încet de barbă
În mare taină l-a rugat răbdare-un pic să aibă.

Apoi s-a ridicat cu greu uitând sacul deschis,
Iar când mămica s-a întors era ca într-un vis:
Lumini clipeau, iar dedesubt lucrau mânuţe curioase,
Din daruri creşteau bucurii pe feţele frumoase.

Fetiţa ei cu un surâs a întrebat sfios
"A fost acela Moş Crăciun, ori te-ai făcut tu Moş?"
N-a fost prea greu să o convingă căci ea voia să creadă
Că şi la anul va veni Moşul cel Bun s-o vadă.

În bradul verde străluceşte încă un glob de-atunci
Şi-n el s-au prins zâmbete calde şi bucurii de prunci.
Dar Moş Crăciun va-ntârzia venind mai către zi
Prin vise unde e stăpân cuvântul a iubi.
(2011)

Înscrisă la concursul Nopţi magice în miez de iarnă

Foi

E-un veac sărac acesta-n care
Din plopii cei fără de soţ mai moare
Câte un ram sau câte un copac întreg şi-un lemn
Întins pe jos rămâne din trunchiul drept şi demn.

Mă rog de tine, lume, nu-l arde şi nu-l lăsa să putrezească
Şi miezul lui fă-l carte ce-n vorbe să-nfrunzească!
Atins cândva cu har şi poezie,
Ar trebui sfârşitul tot literă să-i fie.

Şi de-or muri din ramuri, şi de-or muri alţi plopi,
De n-ar avea de unde să-şi plângă toamna stropi
De frunze răscolite atunci vom plânge noi,
Ne-or răscoli cu rime foşnind acele foi.
(2011)

Căderea din toamnă

Căderea din toamnă din crengi cu rugină,
din inima plină prea mult de sfârşit
e ca să transforme imposibila vină
din flacără vie în scrum liniştit.

E zbor pe miresme de jilavă humă
cu aripi ce dor şi se zbat fără rost
făcute din frunze căzute în glumă
din inima mea care parcă a fost.

Căderea-i plutire pe-o urmă de vânt
căderea din ramuri, căderea din mine
mă scutur în flăcări de pe ram în cuvânt,
mă sting mai apoi în ploi reci şi străine.
(2011)

În inimă rădăcină

O şuviţă de gând rebel ţi-am dat-o după ureche,
Tu îmi spuneai că gândul acela era fără pereche,
Că n-ar fi trebuit să-l sperii cu degete reci,
Că-i mai uşor să-l laşi vântului decât să-l petreci
Pe calea bătătorită şi veche.

Te-ai ridicat şi-ai împrăştiat în jur culori,
O parte erau blânde ca lumina din zori,
Altele tulburi ca torentele adunate în munţi
După ce ploile le-au spălat păcatele de pe frunţi,
Iar în urmă răsărit-au curcubee şi flori.

Mă gândeam să le întind pe o pânză pe perete
Să nu-mi rămână lipite pe degete regrete
Că ţi-am uitat chipul, şi gândul nepieptănat,
Şi lumina, şi torentele în care te-ai revărsat
Peste pustiu, peste sete.

Când tabloul a fost gata m-am depărtat un pas sau doi
Şi-am privit peste umăr, înapoi.
Erai acolo desenat printre pete şi raze de lumină
Aveai gânduri cu aripi şi-n inimă rădăcină
Din noi…
(2011)

Imens oceanul şi necunoscut

Imens oceanul şi necunoscut
Îşi rânduieşte ape liniştite
Păzite de un soare cu cerul ne-nceput
După furtuni dansând mereu neobosite.

Îi poţi lăsa nemărginirea şi căile ascunse,
Talazuri depărtate cu înspumate creste
Sau gândul că de stânci înşelătoare i-s apele străpunse
De ţărmuri să îţi lege visarea de poveste

Şi într-un port în care nimicul se petrece,
Privind doar peste stradă şi niciodată-n zare,
Te vei trezi la urmă cuprins de toamna rece
Şi n-ai să ştii de-n suflet ţi-a fost vreodată soare.

Sau ai putea să te desprinzi de mal
Să simţi nestăpânite ape dansând cu tine
Să iei în piept necunoscutul, val aspru după val,
Şi să îl tai cu braţul întins spre ape line.

Poate că vei străbate furtuni fără de milă
Care învolburate vor vrea să te înghită,
Dacă le vei supune cu palma ta umilă
Inima-ţi va rămâne mereu nebiruită.

Dar vei ajunge sigur pe ţărmuri însorite
Spre care vei pluti pe apele visării
Şi vei găsi comori, şi-ţi vor fi răsplătite
Credinţe neînvinse de neodihna mării.
(2011)

Nehotărâre

DA
Nu ştiu dacă e prielnic acest vânt
Sau prevesteşte încă o furtună
Catargul l-am legat temeinic c-un cuvânt
Şi am sperat să fie vreme bună.

Am îndrăznit să aţintesc în zare
Ţărmuri blajine, porturi liniştite
Ca să-mi primească ancora încrezătoare
Şi să îmi ţină dorurile împlinite.

Dar porturi liniştite ascund ades vârtejuri
Care ucid corăbii, care înghit comori
Şi-adâncul lor de taină le prinde în îngheţuri
Cu gheare nemiloase, cu cleşti necruţători.

Nu ştiu dacă-i un vânt ce-mi îmblânzeşte calea,
Nu ştiu dacă-s talazuri în dans nebun în larg,
Dar sub puterea lui prova despică marea
Şi-am înălţat, c-o vorbă, o pânză pe catarg.

NU
N-aş vrea să scriu încă o amintire
Reinventând speranţe, vise şi iubiri,
S-o pun ca temelie la altă împlinire
Ce mi-ar veni oricum din vechile-amintiri.

Nu mi-aş întoarce faţa spre depărtata zare
În care viitorul se-ascunde într-un nor,
Chiar dacă-i plin de strălucire şi culoare,
Chiar dacă arde cerul mai aprig ca un dor.

Aş aştepta să se dezlănţuie-n furtună,
Să văd de flăcările îi sunt fulger ce brăzdează
Nu numai cerul, dar şi inima nebună
Necugetat deschisă, crezându-se vitează.

N-aş vrea un început din basmul altei dimineţi,
Căci basmele trecute s-au spulberat pe seară...
Amiaza mea cuprinde atâtea frumuseţi,
Că nimeni n-ar putea mai multe să mai ceară.
(2011)

Cioburi de cuvinte

Era aşa frumos acolo, în poveste,
Intrau fluturi pe geam ca să aducă veste
Despre cascada curcubeului care curgea
Prin aripile lor de catifea.

Şi sunete veneau plutind pe vânt
Şi se legau în ritmul inimii bătând
Grăbită să îşi piardă răsuflarea,
Iar braţe împletite legau la fel visarea:

Un dans, un zbor şi teama de cădere,
Poveste de iubire sau numai o părere,
Un început în care se scuturau petale
Pe suflete mirate că şi-au ieşit în cale.

Erau cuvinte blânde ce nu spuneau prea mult
Şi vorbe nerostite al căror viu tumult
Voia să se reverse, voia să spargă ziduri
Cât nu erau crestate pe inimi aspre riduri.

Dar la sfârşit toţi fluturii s-au risipit,
Şi inima-şi pierduse ritmul, iar dansul s-a oprit,
Şi-n colţuri de poveste, uşor întunecate,
Zăceau pe jos uitate cioburi de vorbe sparte.
(2011)

Tristeţe

I-a crăpat gura când a zâmbit ultima oară,
Iar prin fisuri s-au scurs afară
Tăceri albastre înnodate strâns
Şi i-au uscat şi ultimul surâs.

Lumina din privire i s-a încâlcit cu ceaţă,
Din ochi secaţi de lacrimi i s-a întins pe faţă
Masca de piatră rece; cristale mici de gheaţă
Mai sapă greu în ea urme subţiri de viaţă.
(2011)

Ciuperci umplute

Sorbind încet cafeaua nici rece, nici fierbinte,
În dimineaţa asta şi blândă, şi cuminte,
Cu visele de-aseară iţite printre gene,
Cu pleoape-ngreunate de picături de lene,
Cu-n disc de când iubirea, la fel de ameţit,
Rotindu-se sub acul cel pus pe chinuit,
Împrăştiind în jur o veche melodie
Care cu vraja ei trecutul îl învie,
Mă cuibăresc în mine cu sufletul cântând
Şi-n ritmul lui se-ncheagă rând negru după rând
Pe foaia graţioasă şi albă de hârtie
Pe care-am cumpărat-o ieri de la librărie
Fiindcă sus în colţ e palid desenată
Pe-o floare străvezie inima sfâşiată.
În ritmul dinăuntru fac vorbele să cânte,
Aşa cum se observă din ce-i scris înainte.

Mi-ar fi plăcut o dimineaţă aşa de liniştită,
Dar astăzi n-am cedat la apriga ispită;
De fapt, de mult trezită, mă fugăream prin casă,
Extrem de-aglomerată şi un pic mânioasă
Fiindcă nu pusesem în cana de cafea
Din zahăr cantitatea care îmi trebuia,
Şi-o târâiam cu mine din baie-n dormitor,
Şi când o nimeream sorbeam din ea cu dor...
Şi muzică aveam: de la pc în casă,
Şi în bucătărie, un radio pe masă,
Iar dacă le-auzeam deodată pe-amândouă
Din ochii mei umbriţi picau boabe de rouă,
Profund impresionată de-aşa cacofonie...
Şi mi-am făcut refugiu draga bucătărie.
Pe când cu fantezie şi spor tocam ciuperci,
Pe-un carneţel pătat cu sosuri şi ghiveci
Mi-am aşternut dorinţa cu sete vinovată,
Având şi conştiinţa, asemenea, pătată.

Această rătăcire sper că-mi va fi iertată
Dacă promit (de formă) că nu fac altădată
Şi, mai ales, când din cuptor voi scoate
Ciupercile umplute cu rime împănate...
(2011)

Mi s-a părut potrivită pentru tema propusă de Dana Diaconu săptămâna aceasta pentru Blog Power, şi anume Borcanul condimentelor.

Cu inima larg înflorită

Legat la ochi cu tinereţe, vise şi idealuri
Purta în suflet şi pe braţe, le înălţa ca flamuri.
Cu inima larg înflorită, petalele aprinse,
Văpăi de aur şi ispită avea în ea cuprinse.

Un timp s-a risipit de-atunci, focul s-a domolit,
Dintre petale câteva parcă s-au ofilit,
I-a îngheţat prima iubire surprinsă de zăpadă,
S-a scuturat de tinereţe şi-a început să vadă.

Cu inima larg înflorită s-a rătăcit în lume
Şi s-a pierdut într-o ispită de el aleasă-anume.
Şi dacă i-au căzut petale şi-a aruncat din flamuri
A fost un timp cu voia lui, umbrită de aleanuri.

Legat la ochi fără vreo vină, cândva, cu tinereţe,
Acum ar şti să se ferească, acum ar da poveţe,
Dar a plătit arzând petale şi mai plăteşte încă
Cu inima larg înflorită şi preschimbată-n stâncă.
(2011)

Mă las îngheţului

Mi-e greu să mă despart de mine
Să-mi spun trecut, să mă numesc uitare
Să îmi rămână petale mai puţine
Şi-n vise o prăpastie mai mare.

Mi-ar fi mai greu să mai străbat o dată,
De sete istovită, prin marea de nisip,
Cu paşii rătăciţi, cu urma-ntretăiată
Doar de himerele rămase fără chip.

Mi-e greu să curăţ fluturi de culoare
Şi de pe zbor să-i las să cadă
Şi să aştept să mi se-aştearnă până-n zare
Pe inimă doar fluturi de zăpadă.

Mi-ar fi mai grele ― aripi înţepenite
Zvâcnind fără speranţă legate de pământ.
Mă las îngheţului din vorbe nerostite,
Tăcerea mi-e mai grea decât orice cuvânt.
(2011)

Septembrie

Ascultă cât mai poate inima să se îndure,
Ascultă vântul care foşneşte prin pădure
Frunzele încă vii astăzi ultima oară,
Frunze ce-or suspina căzând mâine spre seară
Ca lacrimi care curg din dor de soare şi de floare,
Din dor adânc de tril de păsări călătoare.

Se vor aprinde-ntâi incendii şi văpăi,
Se vor urca pe dealuri, vor coborî pe văi,
S-or spulbera în vânt, în roiuri, în vârtejuri,
În urmă vor rămâne doar despuiate vrejuri
Şi crengi pustii de aripi, ramuri pustii de frunze
În hohotul de vânt părând să se-amuze.

Mai e un rest de vară uitat prin ramuri verzi
Străpunse de lumina pe care n-o mai crezi
În stare să învingă fiorii destrămării,
Dar cu blândeţea ei dă aripă visării,
Şi, până să se-aprindă incendii în păduri,
Din focul verii duse te lasă să mai furi.

Dar toamna şi-a iscat în arbori galbene scântei
Şi ştii şi-aştepţi culoarea şi flăcările ei,
Iar seara simţi răcoarea şi-ţi intră pe furiş
În inima fragilă cu îngheţat tăiş.
Septembrie te umple de dor şi nerăbdare
Să te aprinzi în toamnă, să te cuprinzi în zare.
(2011)

Dialog cu adolescenţa

Joc tenis.
Mi-am făcut gândurile mingi,
Mi-am făcut şi cuvintele mingi
Şi joc tenis cu ele.
În faţa mea un perete alb,
Atât de alb că mi se sfărâmă lumina ochilor pe el.
Joc tenis cu mingile mele,
Le lovesc de perete,
Se întorc înapoi ca un ecou nesfârşit,
Neschimbate,
Nebăgate în seamă.
Gânduri pierdute,
Cuvinte neputincioase,
Dialog cu adolescenţa.
(2011)

Cuvinte în flăcări

Ce frumos împleteşti tu vorbele! Ce ameţitor!
Cât de uşor mă năuceşti cu mierea lor!
De unde le culegi? Şi cum le faci mănunchi?
Le legi cu prepoziţii, ţinute pe-un genunchi?

Le farmeci cu o vrajă care ţi-a fost şoptită
Când, scufundat în vis, sub pleoapa adormită
Se scutura din stele o pulbere de-argint
Şi-apoi se aşternea pe fiece cuvânt?

Dar nu ţi-au spus atunci nici stelele, nici luna
Că dacă dintre vorbe se-ntâmplă ca doar una
Să fie prefăcută, spoită, chiar cu meşteşug,
Vorbele tale, toate, vor fi arse pe rug.
(2011)

Femeie

De cât te-ai destrămat, femeie,
Ar trebui să nu mai fii,
Să se usuce din curmeie
Firele inimii tale vii,

Să nu-ţi tresară nicio frunză,
Să nu-ţi adie niciun vânt,
Să-ţi tremure sfios pe buză
Ultima urmă de cuvânt.

Ar trebui să fii un nor
Sau numai umbra lui întinsă
Peste pustiu fără izvor,
Peste tăcere necuprinsă.

De cât te-ai destrămat, femeie,
Mă mir că încă mai respiri,
Căci n-ai avut pe suflet cheie
Şi-n el zdrobit-au trandafiri.

Şi te-ai lăsat dusă departe
Şi sfâşiată la răscruci,
Bucăţi din tine, mai mult moarte,
Le tot aduni mereu de-atunci.

Dar, la un capăt destrămată,
La celălalt ţeşi fără preget,
Şi-ai ţese cu iubirea toată,
Rămasă fără niciun deget.

Ţi-ai pune sufletul pe rana
Copilului crescut din tine,
Cu lacrimi ai spăla icoana
Surâsului său şi suspine

Le-ai amuţi cu-o mângâiere,
Te-ai face scut în faţa lui,
Ai aduna din cer putere,
Nu te-ai supune nimănui.

Cu destrămarea ta tăcută
Drumul îi netezeşti uşor,
Aşterni pe el visarea mută,
Bătaia inimii cu dor.
(2011)

Viţa de vie

Via încă nu s-a lăsat pradă visării,
Nu-şi arde frunzele pe rug şi nu le cerne
Peste ţărâna sfărâmată în strălucirea zării.
Culorile-i sunt stinse şi puţin mai terne
De parcă s-ar fi aşternut cu-un pic de infinit
Pe frunze praful de căldură istovit.

Ascunşi sau la vedere se odihnesc ciorchini,
Cuprinşi adânc în tufe, cu umbră ocrotiţi
Sau răsfăţaţi la soare şi prinşi ca-n rădăcini
De fire din cârcei cu trudă încâlciţi
Păzind podoaba aurie de hoţii de comori
Ce ar putea s-atace din vânturi sau din nori…

Dar mâini mai pricepute şi cu mai mult folos
Înşeală şi strecoară-ndemânatic printre ei
Degete agere purtând cuţite care taie nemilos
Frunze, şi crengi ,şi-ncrâncenaţi cârcei.
Şi boabe pline cu aromă şi dulceaţă
Cuprind ca în căuş, urcă uşor spre faţă.

Aroma se răsfrânge în aerul încins
Şi dinţii le zdrobesc şi se împrăştie în gură
Dulceaţa lor şi simţi cum au cuprins
Vara întreagă cu lumină şi căldură
Şi-ţi pare c-ai muşca din razele de soare,
Dintr-o minune-nfăptuită cu mirare.

Parfumul lor ar fi uitat de zei în lume,
Închis cu neştiinţă în coaja străvezie,
Un strop de viaţă nobil, de-aceea i-au dat nume
Că sigur e de viţă, iar viţa e de vie.
(2011)

Să îmi preschimbi tu numele

Aş vrea să îmi preschimbi tu numele în cântec
Şi să mă chemi cu-un şir de note muzicale
Sau cu acorduri de pian curgând agale,
Ori glasul tău învolburat mă-nalţe tăriile să spintec.

Aş vrea de fiecare dată când mă strigi
Cu alte sunete să-mi cânţi chemarea
Şi să-ţi ghicesc din melodia nouă starea
Şi întâmplările din care te răsfrângi.

Aş şti dacă ai inima cu tine
Sau dacă ai lasat-o la odihnă în vreo gară
Şi-ai să te duci s-o cauţi mai spre seară
Pe rafturi şi cu alte inimi pline.

Aş şti la urmă, ca undele zvâcnind pe apă,
Cum mi se pierde numele-n adânc
Sau mai în depărtare şi se sting
Acorduri când atingi ultima clapă.
(2011)

Aproape de tine

Am rătăcit printre ninsori de flori,
Printre petale de iubire scuturată
Care şopteau plutind ultima dată:
"Vezi ce păţeşti dacă nu ştii să zbori?"
Şi-am înţeles că, orişicât de lină,
Plutirea-i pân'la urmă tot cădere
Şi-am înţeles c-a ta apropiere
Va fi căderea inimii deplină.

Am rătăcit printre ninsori de păpădie
Care prindeau lumina de la soare
În fire transparente şi strălucitoare
Şi-apoi se risipeau în zări o mie.
Şi-am înţeles că şi lumina ce-i izvor
Pentru iubire se destramă la apus
Şi dacă stau aproape de tine îndeajuns
Voi fi risipa verii într-un dor.

Am rătăcit printre ninsori de frunze
Care ardeau 'nainte-mi calea
Şi aprindeau în depărtare zarea
Şi-n inimă simţirile confuze.
Şi-am înţeles că focul stăpâneşte
Chiar dacă ploi se scurg din cer pe pleoape
Şi-am înţeles că dacă stau de tine aproape
Am să mă ard dumnezeieşte.

Am rătăcit printre ninsori în ger,
Ninsori care spălau păcate,
Se întindeau peste iubiri, imaculate,
Dar îngheţau tot pe pământ şi-n cer.
Şi-am înţeles că stând atâta lângă tine,
După cădere, risipire, după foc,
N-a mai rămas nici urmă de noroc
Şi dragostea va îngheţa, în fine.

Am rătăcit la urmă printre stele
Care au nins la mine în grădină,
Au înflorit a nopţilor regină
Şi-am nins şi eu amarnic printre ele...
(2011)

Cer îngăduinţă

Ceas după ceas se scrie o carte
Cu filele rupte doar către moarte,
Şiruri mărunte de litere, drepte,
Ce uneori au fost înţelepte
Şi-n alte dăţi s-au şters fără ştire
Când fila din carte era prea subţire.

Sunt pagini pe care e multă culoare
Şi încă lucesc luminate de soare,
Şi încă trăiesc mai vii ca demult
Când s-au petrecut şi nu ai ştiut
Ce mare li-i preţul şi cât de întinsă
E partea de viaţă cu ele deschisă.

Şi-s file mai triste, abia de mai poţi
Să numeri pe ele vreo câteva nopţi
Sau numai o pată de vast întuneric
Prin care se plimbă, şters şi himeric,
Vreun personaj despre care nu ştii
Când l-ai cunoscut sau cine ar fi.

Îngăduinţă cer cu sfială
Ca partea din carte care încă e goală
S-o scriu cu un tuş mai greu de spălat
De vreme, de ploaie... Şi tot ce-am uitat
Să fie din nou tipărit ca-nainte
Pe filele vechi spre aducere-aminte.
(2011)

Sfârşit de vară

Se destramă vara cu câte-un stol de berze,
Întind aripi pe cer şi-l spintecă viteze,
Se scutură din ea castane în ruină
Şi aşezate ploi o smulg din rădăcină.

Pe palele de vânt se spulberă spre zare
Petalele de vară cu urme de culoare
Din flori înmiresmate şi fluturi care ştiu
C-o zi e foarte scurtă şi-a doua… prea târziu.

Şi se desfac din vară şi clipele din zori,
Şi cele din amurg care aduc fiori,
Şi umblă zvon că vine de foarte de departe
Gerul acela aprig, aducător de moarte.

Dar vorbele acestea nu cred că au temei
Căci la amiază vara are puterea ei
De foc şi de dogoare şi pârguieşte rodul.
E un pic prea devreme să îi cântăm prohodul…
(2011)

O pădure fără foşnet

Mi-au spus că timpul s-ar opri şi n-am mai respirat de spaimă
Că de-aş mişca doar un atom lumea s-ar stinge-n mare taină.
M-au întrebat ce-aş admira, cum aş trăi neîntâmplarea
Şi, când le-am spus că eu n-aş vrea, au insistat cu întrebarea.

Mi-au spus că aş putea să văd locuri în care n-aş ajunge,
Sau să privesc mult mai atent, până când inima s-ar frânge,
Spre cei pe care îi iubesc şi n-am când să le aflu totul
Şi să descopăr cum natura-şi croieşte minunată portul.

Dar o pădure fără foşnet şi fără zboruri, fără cânt,
Râuri şi lacuri fără unde şi fără valuri, fără vânt,
Şi-apoi cascade îngheţate în nemişcare şi tăcute,
Şi sus pe cer stând agăţate mari acvile cu aripi mute,

Ori chipuri dragi înmărmurite într-un surâs sau un suspin,
Un gest duios păstrat în palmă sau doar furie şi venin,
Feţe plângând, păstrând durerea şi altele voios râzând
Fără vreun sunet, fără hohot şi nici o urmă de cuvânt,

N-aş vrea să văd şi nici n-aş vrea să îmi imaginez vreodată,
Căci fără timp natura toată ar fi prea aspru condamnată
Nimic să nu se mai întâmple, să nu-şi renască viaţa
Şi soarele-ar fi blestemat şi n-ar aduce dimineaţa.

Căci păsării care nu zboară nici cerul parcă nu i-a fost,
Iar râului care nu curge apa îi este fără rost,
Şi în pădurea fără foşnet şi frunzele îmi par deşarte
Când s-au oprit cântul şi vântul, aşa, ca şi cum ar fi moarte.

Şi nu te doare o durere ce stă pe chip pe veci sculptată
Sau un surâs neînţeles când gluma lui fost uitată?
Şi cum ar fi ca lacrima s-atârne grea mereu pe pleoape
Sau gândul închegat în minte să fie-apoi rostit…aproape,

Ori să aştepţi o mângâiere ţinută-n palmă nesfârşit
Sau un sărut care îngheaţă pe buze reci pecetluit?
Iar dacă inima nu bate, ar fi cumva etern iubită?
Ştiu: frumuseţea-i devenire şi nu tăcere-ncremenită.
(2011)

Mă poţi dezamăgi numai o dată

Îşi cuibărise sufletul la pieptul lui,
Dar nu spusese asta nimănui.
A vrut să ştie şi a întrebat-o ce aşteaptă;
Ea i-a şoptit: “Nimic… mă poţi dezamăgi numai o dată.

Ţi-am pus în palme ce a mai rămas din mine
După ce am trăit şi rău şi bine,
După ce am cusut cu vise, speranţă şi tărie
Bucăţi de suflet risipit în zări o mie;

Şi fiecare cusătură-i o nervură de oţel,
Şi-oricât aş vrea n-am să mai fiu la fel
De inocentă, de senină, de rătăcită printre stele;
Oricât aş vrea, nu cred să mai găsesc cărarea către ele.

Poate ai să mă duci în palme către curcubeu;
Să nu te temi, că nu-i deloc fragil sufletul meu,
Doar să nu uiţi ce-am spus astăzi în şoaptă:
Mă poţi dezamăgi numai o dată…”
(2011)

Andrei m-a luat prin surprindere şi mi-a umplut seara cu emoţie şi bucurie cu o traducere superbă You'll only break me once...

Lumina aripă-şi croia

Din când în când pe strada mea
Lumina aripă-şi croia
Şi fulgera.

Din când în când pe cerul meu
Se înălţa pe vânt un zmeu
Din curcubeu.

Şi din pădurea cu fiori
Creşteau din foşnete viori
De-atâtea ori.

În gândul încă necioplit
Pluteau cocori în infinit
La răsărit.
(2011)

Chipuri dragi

Trec prin inimă, pe drum
Chipuri dăltuite-n fum,
Chipuri care plâng sau râd
Fără sunet, ca un gând.

Chipuri blânde de lumină
Către mine vor să vină,
Dar le ţine mai spre zare
Nu ştiu care arătare,
Prinse strâns într-un trecut
Neînduplecat şi mut.
Şi le ţine, şi le leagă…

Amintirea lor cea dragă
Răscolită-i dacă treci
Pe-ale inimii poteci
Ştiute-n copilărie,
Unde paşii lor învie
Un cuvânt, o-mbrăţişare,
Un surâs pictat cu soare,
O poveste la culcare,
Leagănul din curtea mare,
Şi miros de prăjitură
Şi de fân cu flori în şură.

Stau în inimă cuminţi,
Au şi aură de sfinţi,
Şi-s atât cât mai ţin minte
Numele de pe morminte.

Au plecat pe rând din sat
Şi-apoi iar s-au adunat
Unde-s florile alese,
Lacrimile neculese,
Rosturi vechi neînţelese,
Cruci de strajă mult prea dese,
Vorbele neauzite,
Dorurile nesfârşite.
(2011)

După-amiază de vară

Prin fâneţe iz de miere
Se răsfaţă ca un nor,
Ca un fum, ca o părere;
Vântu-l scutură uşor.
Flori ca pânza de păianjen
Printre ierburi verzi ţesute
Îşi întind năvodul galben
Din stele, cu ochiuri multe.

Ţipăt ascuţit străpunge
Cerul, cade spre pământ,
Dar privirea nu-ţi ajunge
Până unde-şi ia avânt
Aripa plutind măiastră,
Pânda-n ochi de prădător,
Cioc încovoiat şi-această
Gheară de oţel în zbor.

Printre brazii de când lumea
Croncăne, la fel de vechi,
Corbii ca funinginea
Pentru oricare urechi
Ar voi să le asculte
Sfatul nobil, înţelept,
Şi istoriile multe,
Mărturii depuse drept.

Numai vântul câte-o frunză
Mai foşneşte, şi prin iarbă
Toţi cosaşii se amuză
Rânduind salturi în salbă.
Zumzet mic de-aripi firave,
Ciripit de rândunea,
Crengi trosnind în tonuri grave
Îmi descântă liniştea.
(2011)

Tot ce mai simt

Închisă în mine ca într-o cetate
Cu ziduri de piatră, groase, înalte,
Ferestre înguste, zăbrelele dese,
Lumina nu intră, cuvântul nu iese.

Cu lanţuri pe aripi, cătuşe pe zbor,
Tot ce mai simt e-o urmă de dor
Sau poate-i mai mult ca o amintire
De-atunci când ştiam ce-i aceea iubire.

Alerg prin odăi, pe holuri cu noapte,
Pe unde se-aud doar ecouri de şoapte,
Şi caut ieşirea cu ochii pe ceas,
Cu teamă că spulberă tot timpul rămas.

Pierdută în mine, rătăcind îndelung,
Cândva am uitat unde vreau să ajung,
O clipă de-aş sta, mi-aş aduce aminte
Şi poate-aş găsi printre nopţi infinite
Şi inima mea... cum era înainte.
(2011

Premiu şi... vacanţă

Premiul al III-lea la concursul Moştenirea organizat de MWB a sosit. E cel din fotografie. Un pitic, pentru că am scris pentru piticii noştri, folosind piticii de pe creier pe care îi avem fiecare. Mulţumesc celor care au votat poezia "Copil frumos!" şi organizatorilor concursului.

Urmează vacanţa, două săptămâni de absenţă de aici. Dacă treceţi în vizită până mă întorc, după ce vă săturaţi de citit, daţi click pe una din melodiile din poezia de mai jos şi... navigare plăcută!

Ministerul Muzicii

S-a înfiinţat recent
Ministerul Muzicii
Şi seara, după concert,
Ca fiu al Americii,
Jon Bon Jovi a decis,
Pentru fani şi melomani
Să implementeze-un vis
Încercat de-americani
Pe pământul românesc.

Chiar de pare nebunesc,
Ţelul ce şi-a asumat
E complet argumentat,
Cu programul precizat,
Cu articole speciale,
Pus pe note muzicale.

Cum această ţară are
Destination Anywhere
Ne arată către cer
Unde, după cum se pare,
S-ar deschide poate-n zori
Backdoor To Heaven din nori.

Şi dacă nu reuşim
Să zburăm şi să plutim
Şi ajungem iar pe sol,
Atunci: Learning How To Fall
Şi ne spune că nu-i bai
Şi să Live Before You Die.

Chiar dacă am Lost Highway
Fiind înşelaţi de cei
Care-au adunat Blood Money,
Keep The Faith e sfatul dat,
Căci va fi o Judgement Day.
Iar dacă am renunţat
Atunci Billy, Get Your Gun,
Eşti profesor sau ţăran
Sau ştii să conduci un tren
Ceri Work For The Working Man.

De spui Love’s The Only Rule
Să ştii că nu eşti credul
Astfel Save The World poţi sau
În Real Life eşti Happy Now.

Sper c-atunci când va scăpa
Din Guvern şi Minister
Jon nu va-nălţa spre cer
Uşurat, un Hallelujah.
(2011)

Pentru un concurs cu bilete la concertul din 10 iulie.

Bun venit în lume!

(traducere)
Ţi se spune să te bucuri, să înfrunţi temeri oricâte,
Dar eşti dărâmat de ură şi orbit de lacrimi multe;
Lumea nu vrea să primească pe cel trist şi mohorât,
Chiar de îţi doreşti iubire, poţi sfârşi înnebunit.

Şi neaveniţi, oricare, vor să-ţi pună etichetă,
După plete, încălţări, jerpelita ta jachetă
Ei te judecă şi-ţi pare că desprins din plan ai fost
Când se cere să faci lucruri ce n-au scop şi n-au nici rost.

Şi toţi mint şi se prefac fără urmă de ruşine,
Tu încerci să te ridici, chiar de şansele-s puţine;
Vrei să te cunoşti, să ştii viitorul ce-ţi aduce,
Dar rămâi cu încercarea, răstignit puţin pe cruce.

Când ţi-s visele distruse de şocanta realitate,
Timpul ţi-e stăpân pe viaţă şi-i la fel stăpân pe toate,
Tu devii un zgomot mic dintr-un zgomot infinit
Şi nu-i nimeni să-ţi explice ce sau unde ai greşit.

Eşti ţinut în întuneric, dorul tău nu se sfârşeşte;
Însetat de adevăruri, dureros şi aprig creşte;
Te întrebi care e rostul existenţei pe pământ,
E blestemul aruncat sau e darul drag şi sfânt?

La TV se strigă tare ştiri urâte despre cum
Vrea guvernul să ne stingă, alegând greşit un drum;
Încercăm vina s-o punem altcuiva, oricui, pe umeri,
Când greşeli toţi am făcut, orice fel ai vrea să numeri.

Şi suntem atât de cruzi cu toţi cei ce ies în cale,
Şi furăm atât de des de la cel care nu are;
Lumea e preocupată de ce ţine în cămară,
Şi nu-i pasă de vreun glas care strigă de afară.

Tineri stau pe străzi uitaţi, şi pierd vremea, şi fumează,
Viaţa pare-o glumă bună, când nici unul nu visează,
Se îneacă în pahare, vodka, rom sau vinul ieftin
Le adoarme conştiinţa şi devine un bun prieten.

Ne simţim atât de slabi, încât ne cutremurăm,
Ne convingem că va trece, sau măcar mai încercăm,
Dar când toate se sfărâmă şi se spulberă în vânt
E prea greu să mai repari sufletul care s-a frânt.

Şi mai vreau să spun un lucru, şi veţi râde toţi aici,
Încercăm cu stăruinţă rahatul să-l facem bici;
Dacă suntem buni sau răi, să decid cine sunt eu?
Dar păşeşte înainte, bucură-te de traseu!
(2011)

Poezia aceasta, un manifest pentru sănătatea societăţii în care trăim, a fost scrisă de Nymphetamine şi publicată pe MWB. N-am rezistat ispitei de a o traduce pentru că mi-am regăsit părerile proprii redate incredibil de adevărat.

Furtuna

Cerul senin azi dimineaţă
s-a încruntat, negru la faţă,
nori vălătuci se-ncheagă, se-adună
plini de mânie, plini de furtună.

Vântul ridică praf şi petale,
arborii-şi trag ramuri din cale,
floarea de tei, sublim scuturată,
îşi culcă parfumul din aer pe stradă.

Lumina ce taie cerul e frântă,
o pasăre beată către ea se avântă,
în urmă un vuiet se dă rostogol,
şi creşte, şi umple văzduhul cel gol.

Stropi mari de ploaie se-ngână prin vânt,
şi parcă îl leagă şi-l pun la pământ,
apoi un prăpăd se scurge din cer
sau cerul căzând e deja efemer.

Şi după şuvoaie, printre nori subţiaţi
trec raze sfioase către pomi răsfiraţi,
un pod de culori e deasupra întins,
pictează iar lumea ca în basm, ca în vis.
(2011)

Alte furtuni s-au dezlănţuit şi au fost anunţate la meteorologa de serviciu, psi. Din lista ei urmaţi vântul, ploaia şi fulgerul în cele patru zări.

O mână întinsă

Dac-ai să cazi, un înger va întinde
aripa lui imensă ca să te poată prinde
fiindcă, cu faţa spre icoane, în fiecare seară
spui rugăciunea şi-apoi, cu inima uşoară,
laşi somnul să îţi treacă în uitare
nelinişti, iar speranţe să le crească din visare.

Doar că demult, abia mi-aduc aminte,
îngerii mei au ars, s-au stins fără cuvinte,
aripa lor din cer s-a spulberat, nici scrum
n-a mai rămas din ea, poate un pic de fum.
Şi-atunci aripa lor n-are cum să mă ţină,
nu-i cerul vinovat, nu cred să am vreo vină.

Iar de-am să cad n-am plasă de salvare;
când mă zdrobesc de stânci sau mă scufund în mare,
când greu e gândul de gândit, când vorba doare,
învăţ să mă adun din sute de bucăţi
să tai cu braţul apa la fel ca alte dăţi,
să curm dureri, iar gânduri să le ridic cetăţi.

Iar dacă lângă mine o mână stă întinsă,
de umeri să mă prindă, sau lacrima prelinsă,
fără să ştiu, pe gene, s-o şteargă, s-o usuce,
aripile de îngeri pot merge să se culce...
Căci palma cea firavă, ce nu cunoaşte zborul,
cu dragostea din ea mi-atinge viitorul.
(2011)

Încă aştept...

Cuvintele, îmbrăcate cu haine cernite,
se duc încet spre nerostire.
Gândurile, îmbrăcate în cuvinte abia şoptite,
trec rar, obosite, către somn.
Visările, îmbrăcate în gânduri amorţite,
îşi târâie aripi sfărâmate în pulberea resemnării.
Speranţa, îmbrăcată în visări zdrobite,
e o pasăre rară, cu zborul secerat.

Zilele-s cenuşii, nopţile fără stele,
timpul se măsoară în neputinţă.
O promisiune de răsărit, o geană de senin în zare
caut încă, încă aştept...
(2011)

Punct...şi de la capăt!

Oricare început se leagă cu speranţa,
E zămislit din doruri şi-i vis în viitor,
Crezi că-i răscrucea care îţi hotărăşte viaţa
Şi-i locul unde pasul ţi se preschimbă-n zbor.

Porneşti spre idealuri şi urci trepte înalte,
Şi sari peste zăgazuri sau ocoleşti genuni,
Te iei de piept cu timpul şi nu te dai deoparte
Atunci când e prea greu şi vrei să faci minuni.

Dacă nu reuşeşti, dacă se frânge zborul,
Dacă priveşti uimit prăpastia de jos,
Dacă, neîmplinit, te doare de tot dorul,
Şi în coşmar ţi-e visul întors hain pe dos,

Înveţi ce gust amar poartă dezamăgirea
Şi neputinţa ţi-o ascunzi în pumnii plânşi,
Ori indignarea revoltată îţi cotropeşte firea
Şi te-ai certa cu viaţa să-i aperi pe învinşi.

Dar când dezlegi secretul, cel ce îţi dă putere,
Când lacrimi şi revoltă le pui în lanţ sub lacăt,
Când afli că oricui i-e-ngăduit să spere,
Ce trebuie să spui e: “Punct…şi de la capăt!”
(2011)

Risipa verii pe câmpie

―Ce-ai face pentru dragoste?
―Ţi-as da
Clipa de-acum şi…altceva.
―Anume ce?
―Anume-o floare…
Haide să mergem la plimbare…
Erau pe margine de drum,
Mănunchi de flăcări fără fum…
Şi câmpul tot era rănit,
Însângerat ca de cuţit…
Să îţi adun un braţ întreg…
Vezi tu, eu astfel înţeleg:
Iubirea-i floarea cea de foc,
Să o culeg e ca un joc…

―Uite buchetul de iubire,
―Ba e mai mult o amăgire
Iubirea ta, că mâine dimineaţă
Floarea de foc e fără viaţă,
Împrăştiată toată pe covor…
Iar mie, când îmi va fi dor,
Dac-ai să vrei să ştii de cine,
Ţi-oi spune că nu mi-e de tine…
Mi-e dor de floarea sângerie,
Risipa verii pe câmpie…
(2011)

The summer's waste over the fields

-What would you give for love, my dear?
-This very moment and something near.
-What would it be?
                                 -It'd be a flower.
Let's go for a walk, for just an hour!
Not far away, near the road
there were these flames without smoke.
And all the field was wounded, bled.
You'd say 'twas cut by a sharp blade.
An armful I shall pick for you.
This is the way I see love, too:
some flowers burning red and bright.
To pick them seems to be my right.

In this bouquet my love you'll find.
-It's a delusion of some kind
'cause by tomorow it'll hold no life.
Even a day it won't survive,
scattered away over the rug.
And when I'll miss you I shall shrug
my shoulders. If you'll want to know
I'll say I don't, without a shadow.
The bloody flower I shall miss,
the summer's waste over the fields.
(2019)