O mână întinsă

Dac-ai să cazi, un înger va întinde
aripa lui imensă ca să te poată prinde
fiindcă, cu faţa spre icoane, în fiecare seară
spui rugăciunea şi-apoi, cu inima uşoară,
laşi somnul să îţi treacă în uitare
nelinişti, iar speranţe să le crească din visare.

Doar că demult, abia mi-aduc aminte,
îngerii mei au ars, s-au stins fără cuvinte,
aripa lor din cer s-a spulberat, nici scrum
n-a mai rămas din ea, poate un pic de fum.
Şi-atunci aripa lor n-are cum să mă ţină,
nu-i cerul vinovat, nu cred să am vreo vină.

Iar de-am să cad n-am plasă de salvare;
când mă zdrobesc de stânci sau mă scufund în mare,
când greu e gândul de gândit, când vorba doare,
învăţ să mă adun din sute de bucăţi
să tai cu braţul apa la fel ca alte dăţi,
să curm dureri, iar gânduri să le ridic cetăţi.

Iar dacă lângă mine o mână stă întinsă,
de umeri să mă prindă, sau lacrima prelinsă,
fără să ştiu, pe gene, s-o şteargă, s-o usuce,
aripile de îngeri pot merge să se culce...
Căci palma cea firavă, ce nu cunoaşte zborul,
cu dragostea din ea mi-atinge viitorul.
(2011)