Tu îmi spuneai că gândul acela era fără pereche,
Că n-ar fi trebuit să-l sperii cu degete reci,
Că-i mai uşor să-l laşi vântului decât să-l petreci
Pe calea bătătorită şi veche.
Te-ai ridicat şi-ai împrăştiat în jur culori,
O parte erau blânde ca lumina din zori,
Altele tulburi ca torentele adunate în munţi
După ce ploile le-au spălat păcatele de pe frunţi,
Iar în urmă răsărit-au curcubee şi flori.
Mă gândeam să le întind pe o pânză pe perete
Să nu-mi rămână lipite pe degete regrete
Că ţi-am uitat chipul, şi gândul nepieptănat,
Şi lumina, şi torentele în care te-ai revărsat
Peste pustiu, peste sete.
Când tabloul a fost gata m-am depărtat un pas sau doi
Şi-am privit peste umăr, înapoi.
Erai acolo desenat printre pete şi raze de lumină
Aveai gânduri cu aripi şi-n inimă rădăcină
Din noi…
(2011)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu