De neiubire vinovată

Când i s-a sfărâmat castelul ei de piatră
A vrut să ştie când şi cine a greşit
Şi pentru care vină a fost condamnată
Şi i s-a dat atât de mult de ispâşit.

A hotărât să îşi deschidă singură proces
Ca probe inima şi-a prezentat şi întâmplări trecute,
Cu grijă mare martorii şi i-a ales:
Şi prieteni buni, dar şi persoane mai necunoscute.

A despicat firul în patru, în opt, în cât mai multe,
L-a pus apoi sub lupă şi sub microscop,
Firul poveştii ei pe care s-o asculte,
Din timp, nu i-ar ajunge nimănui un strop.

A luat în mâini balanţa acordată fin
Şi s-a legat la ochi cu noapte,
Şi faptele le-a împărţit în miere şi venin,
Lăsându-le pe cele fade sau prea nesărate.

A stat cât a putut de dreaptă,
Să nu încline talerul cu vechi dureri de oase,
A încercat din răsputeri să fie înţeleaptă,
Să judece doar cu simţiri frumoase.

Tot cântărind a înţeles că nu au importanţă
Oameni şi întâmplări ce i-au croit cărarea,
Dacă a hotărât cândva că nu-i mai trebuie speranţă
Şi nu mai vrea pe nimeni să-i întretaie calea.

La urmă, deşi binele precumpănea în toate,
Nici martorii nu-i aduseseră învinuire,
Greşeli recunoscute-i fuseseră iertate,
A fost găsită vinovată doar de neiubire.

Dar, tot înţepenită, cu talerul în mână,
Cu ochi legaţi cu noapte şi vina asumată,
Ştia că alt sfârşit nu are să-i rămână,
Pentru castelul ei zidit cu-aceeaşi piatră.
(2011)