De zece ani împreună

Zece clipe de uimire
sau minute de-amăgire,
zece ore de-alergare,
zece zile de visare,
zece săptămâni de soare,
zece luni de încântare,
zece ani de poezie,
pâlpâire mereu vie
dăruindu-se întreagă
gândurile le dezleagă,
inimile le adună
împreună...
(2019)

Mulțumesc pentru fiecare clipă în care mi-ați fost inspirație și respirație, ticăit de ceas și bătaie de inimă, sămânță de gând și intensă emoție în cei zece ani de vers împărtășit între noi.

Incandescențe XVIII

Sus

Aripi ascuțite
tăind pieziș văzduhul,
muguri de codru.

Jos

Lăstari sub coasă
dăruind pământului
viață înapoi.

Azi

Păduri mor și-n noi,
curg lacrimi de rășină
pe fața lumii.

Mereu

Palme ocrotind
sămânță de viitor,
muguri de aripi.
(2019)

Când secundele încă aveau răbdare

Pe malul vieții, prin râuri de nisip
caut frânturi din umbra cu alt chip
care puteam să fiu dacă-mi era mai soare.
Lutul din inimă spălat de nepăsare
și scurs prin crăpături în urmă, în uitare
s-a prefăcut în timp pierdut în van.
Secunde insolente stau după paravan
la pândă și așteaptă potopul, revărsarea
de amintiri cu gust sărat ca marea
ca să-și afirme răspicat mirarea
că n-am ales tărâța de neghină
și nici pământul de pe rădăcină,
că n-am știut ce e albastru și ce-i nor
și încurcatu-le-am într-un decor
prin care nu se înțelege zbor de dor
sau dor de zbor se-agață-n rădăcină
și florile rodesc adesea doar neghină,
tărâța e mereu totuna cu pământul,
iar eu pe margine mi-ascut cuvântul.
Secunde insolente vor ascuțiș de-aripă,
dar n-au băgat de seamă că toate sunt în pripă:
și ele, și cuvântul, și tot nisipul mării,
și lutul risipit prin breșele uitării.

Pe malul vieții, prin râuri de nisip
am regăsit frânturi pierdute din alt chip
care-mi zâmbea sau poate că eu zâmbesc acum,
când valul îmi aduce la țărmuri un parfum
din vremea când secundele încă aveau răbdare...
Îl prind în pumni de lut și mă revărs în mare.
(2019)

When the seconds were still patient

On the life's shore, through rivers of sand

I search for shadows of the face I'd have, 

if I've been dealt a better hand.

The clay in my heart, washed by indifference 

and leaked behind through cracks into nothingness,

became time wasted in vain.

Behind the screen, insolent seconds

are lurking, waiting for the flood, 

the overflow of memories with salty taste like the sea water,

to state their astonishment

for I didn't choose the weed from bran

nor the earth from root,

for I didn't know what blue was and what a cloud was 

and I tangled them in a setting

where one can't distinguish flight from longing,

or the longing for flight clings to the root

and the flowers often bear only weeds,

the bran is always the same with the earth,

and on the edge I sharpen my word.

Insolent seconds want the edge of a wing,

but they did not notice that everything is a rush:

them, and the word, and all the sand of the sea,

and the clay scattered through the breaches of oblivion.

On the life's shore, through rivers of sand

I found lost fragments from another face

who was smiling at me or maybe I'm smiling now,

when the wave brings a perfume to my shores

from the time when the seconds were still patient ...

I catch it in clay fists and I pour myself into the sea.

(2021)

Sub clar de lună

Copii cu suflet aburind,
visăm și azi sub clar de lună
că lumea încă ne e bună,
visăm cu-atâta dor și jind...

Visul din lună se întinde
înspre pământul ce ni-i miez,
un carusel de-argint, un crez
că mai putem cu el cuprinde

nemarginirea tinereții,
uimirile care ne-au fost
izvor de drumuri și de rost,
cânt și poveste-n zarea vieții.

Ne fulgeră o stea-n cădere
și blând ne umple o dorință
să scuturăm de neputință
gândul și pasul când se cere

în leagăn agățat de astre
să fim alegere, schimbare
și să alegem viitoare
uimiri pe drumurile noastre.

Și-n chip de dar, cadou ascuns
în sensul ce învârte roata,
să-mbrățișăm, primit de-a gata,
dorul de-a ști ce-i nepătruns.
(2019)

Sub clar de lună se-adună împreună duzinarii la Eddie.

Rapsodii de suflet

La ceainăria de la stradă
îmbie cu arome-amare
aburi prelinși dintr-o licoare
și prefăcuți subit în nadă.

Prin vălul lor cel efemer
se-nfățișează siluete:
domni cu joben, doamne cochete,
contururi stinse în eter.

O divă cântă la pian,
mângâie clapele în fugă,
i-e trupul flacără și rugă,
unduitor și diafan.

Cu glas lasciv ca de sirenă,
ca în legenda lui Ulise,
intră în suflete și-n vise
și-și face cuib, oglinzi și scenă.

Cântecul crește-n cotropire -
mare de sunet și culori -
stârnește lacrimi și fiori,
surâs și-un strop de fericire.

Apoi pe banca din alee,
în loc umbros, ferit de lume,
pe-un colț de ziar rămâne-un nume
și un boboc de azalee.

Un trecător îl ia și-l prinde
indiferent la butonieră.
Floarea aceea efemeră
petalele și le desprinde

ca rapsodiile născute
și destrămate într-o seară,
iluzie incendiară
scrisă cu litere mărunte

sau fapt divers într-o lectură
din care prea puțini extrag
pilde în chip de rămășag
cu timpul care dă și fură.

La ceainăria demodată
e-un paznic cu joben la ușă.
Lângă pian stă o mătușă
cu o artrită deformantă

și glas lasciv de vrăjitoare
ce farmecă la fel și-acum.
Din cești ies visuri cu parfum
de azalee răpitoare.
(2019)

La ceainăria cu cuvinte
e paznic Eddie înc-o dată.
Sunt eu pe-aici întârziată
sau am ajuns de toți 'nainte?

Începe lumea de la capăt

Începe lumea de la capăt cu ochii proaspeți de copil
și răzgândește-te oricând, oricât de des și de umil,
căci gândul cel săpat în piatră e cum sunt pietrele de moară
legate strâns de vis, de-aripă și poate tot la fel să doară.

Nu-i nici rușine, nici păcat să cauți poartă după poartă
din miezul înnoit spre țel și, răzvrătit, să uiți de soartă,
să te dezveți de tot învățul și să înveți altă cărare
care va fi numai un pas pe harta dorului de zare.

Vor sta la pândă dogme reci în ochi ce-acuză fără milă
și în priviri care cu drag pun îndoiala cea abilă
de-a curmezișul peste gând și îl stâlcesc cât crește încă
desăvârșindu-se doar cât ți-e hotărârea ca de stâncă

să iei iar lumea de la capăt cu înțelegere duioasă,
să nu pui garduri prin văzduh și prin pădurea rămuroasă,
ca aripile să se-avânte și gândurile să-nfrunzească
și toate-acestea să devină eliberarea cea firească.
(2019)

Start the world anew

Through the fresh eyes of a pure child you should begin the world anew
and change your mind if it feels right as often as you change the view,
for when the thought is carved in stone it can, like millstones, crush your dreams
and it can hurt you all the same like bars enclosing all your wings.

There's neither shame nor sin to try to open every rusty gate
on every path from soul to goals and to forget the cruel fate,
unlearning all that you've been taught and learning then another route
which will be only one small step on the big map of absolute.

You'll see cold dogmas often lurking in ruthless glances full of blame
and eyes that put, even with fondness, the doubt across your thoughts and name,
aiming to break and to destroy as you and them are growing still
fed only by determination hard like a rock and your great will

to start the world anew again with understanding deep and tender,
to not put fences through the air and through the forest whatsoever,
to let the wings to soar above and give the thoughts the chance to blossom
and all of these to set you free to see the world complete and awesome.
(2020)

Cuvinte uitate pe o foaie

• 

Ca un cuvânt uitat pe-o foaie
la care am pus semn
un colț ce știe să se-ndoaie
fără nici un îndemn
mă dezbrăcasem de-nțelesuri
incerte, lunecoase
și rămăsesem miez de versuri,
și foaia mă uitase.

Ca un cuvânt nescris vreodată
întreg, pân' la sfârșit,
cu slovă veșnic tremurată
și gândul potrivit
mă căutasem printre ere
nebune sau tihnite
ca o idee care cere
aripi de la ispite.

O foaie zboară peste vânt;
cuvintele-s uitate.
Eu scriu cu viața alt pământ
și lutul îmi e carte.
Și-am să mă uit, și-am să-mi rămân
cu colțul îndoit,
cu un cuvânt ținut la sân,
uitat la infinit...
(2019)

Ne amintim ce am uitat
pe-o foaie-ngălbenită.
Ne învârtim ca altădat'
la Eddie pe orbită.

Cheia

Când mă funie prea strâns trecutul
și prin tot sfârșitul și-nceputul
de cărare, de aripă și de suflet
nu mă foarfecă albastru și nici sunet,
ștrangulată de cenușa nopții mele
fără lună, Căi Lactee și cu iele
năboind prin stații de metrou,
mă răscol ca să respir din nou.
Îmi sfâșii cu funia odată
diminețile cu inimă curată,
smulg din mine oameni care dor,
nu pășesc pe ei, îi fac decor
cotropit de umbră, de uitare.
Dacă mi se prind la cheutoare
cum se prinde scaiul de nădrag,
îi mai duc cu mine înc-un prag.
Mă împiedic, cad sau, poate, nu,
dar descopăr în cădere un atu:
când privești de-aproape în cenușă
mai găsești vreo cheie pentr-o ușă
către mâine, către mâinile întinse
fără lațul care ieri mă amăgise.
Cheia o pierdusem altădată,
tot eu, rătăcită sau furată.
(2019)

Un gând pentru Daniela.

Fluturi

Stau ascunsă sub o frunză de mărar.
De mă cauți, mi se pare că te fluturi în zadar.
Mă privești și tot ce vezi e o oglindă.
Eu mă flutur de sub frunză, aburindă.

În oglindă se aprinde-un fulger. O secundă
adevărul se făcuse val din undă.
De sub frunza de mărar mijea speranța
că-mi recunoscuseși sufletul și fața.

Și mă prinzi în pumni ca pe-o idee
care se agață de lumină prin curmeie.
Nu te las s-adormi și mă arunci
în hățiș de judecăți și de porunci.

Stau ascunsă sub o frunză de mărar.
Poate că nu flutur în zadar
fluturii care se scurg din gând
când îți par oglindă... cugetând.
(2019)

Sunt încă vie

Dacă mă doare un cuvânt
spus dinadins sau vorbă-n vânt,
e semn că pacea nu mă știe,
dar încă-s vie.
Dacă mă plec sub o povară
cu inima de tot amară,
e semn că greul mă sfâșie,
dar încă-s vie.
Dacă o lacrimă mă seacă
de cântece, surâs și joacă,
e semn că totuși nu-s pustie
și încă-s vie.
Dacă minciuna mă-nconjoară,
dar nu mă dă din mine-afară,
e semn că încă am mândrie
și-s încă vie.
Dacă atâta nedreptate
mișel mă taie pe la spate
și nu mă-ncui în colivie,
sunt încă vie.
Și dacă-s vie mai e vreme
să caut pacea în poeme,
greul să-l scutur de pe zbor
și nedreptatea s-o dobor,
din lacrimă să-mi fac izvor
de adevăruri ce nu dor,
să mă cuprind cu duioșie
într-o speranță sau o mie
și timpul ce-a rămas să-mi fie
plin de magie.
(2019)

Un gând pentru Ioana.

O gutuie și-un dovleac

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
E un fel de gălbinare
dobândită de la soare
sau, poate, o alergie
la lumina aurie
strecurată prin rugina
ce le-a invadat grădina.

Au chemat o doftoreasă,
o ciupercă albă, grasă,
ce purta pe cap un șal
din frunziș de loldilal
peste pălăria roasă
de-un colbec în drum spre casă,
care-a flămânzit subit.
(Ciuperca l-a otrăvit.)

Doftoreasa i-a cătat,
i-a rotit, i-a scuturat
și le-a spus că-i boală grea,
sfârșeală la lingurea,
că-s în stadiul terminal
și că le va fi fatal
soarele care i-a copt,
și le-a dat zile - vreo opt.

Dar ca să își ia răsplată
le-a prescris, detaliată,
o rețetă inutilă:
dimineața, o pastilă
și o cremă pe la prânz,
din extract curat de spânz,
iar seara un degetar
de must dulce de arțar.

Gutuia a ascultat
sfatul ei documentat,
dar dovleacul, mai căpos,
și aflat ceva mai jos,
deci lipsit de perspectivă
și cu mintea în derivă
n-a luat niciun tratament
că-i părea incongruent.

În a cincea zi gutuia
s-a desprins de ram că nu i-a
mai ținut nici pețiolul
și-a căzut de-a rostogolul
tocmai până la dovleac.
- Măi gutuie, și cu leac
ai picat din înălțime
și-ai ajuns lângă prostime?

- Măi dovlece, tu mă iartă,
că nu-mi arde-acum de ceartă!
Am făcut o încercare,
că ziceau că moarte n-are.
Ea poate n-o fi având,
dar nouă ne fac comând
cât de repede, se pare.
Nu-i speranță de scăpare!

Nici n-a terminat de spus,
că a fost luată pe sus
într-o mână. În cealaltă,
întinsă și răsfirată,
stătea în balans dovleacul
mai să cadă că, săracul,
era umed și lucios
și aluneca vârtos.

Gutuia a fost spălată
și i-a fost înlăturată
coaja ei cu gălbinare.
Dată crud pe răzătoare
a fost pusă cu blazare
pe-aragaz, să clocotească
de mânia ei firească.
A făcut întâi o bulă,
pe urmă, de tot sătulă
de atâta maltratare
și plină de indignare,
a umplut oala cu spumă,
că ea nu-i de luat în glumă!
Când a stat zeama mărgea
în apa de la cișmea,
cu nespusă nepăsare
au depus-o la păstrare
în borcane în cămară
lângă gemul cel de pară.

Cu cuțitul în dovleac
întâi au tăiat capac,
i-au scos miezul și l-au ras
pe urmă l-au pus la ars
(lui așa i s-a părut)
învelit în așternut
moale care îl alintă
și l-au denumit plăcintă.
L-au întins pe farfurie.
Numai bine n-o să-i fie!

În carcasa lui cea goală
(cu capac, precum o oală)
au săpat ochi, nas și gură.
L-au dus pe-un buștean, în șură,
când e bezna mai adâncă
și teroarea îl mănâncă.
I-au înfipt o lumânare
în găoacea din dotare
și-o aprind pe la chindie.
A ajuns o jucărie!

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
Sunt în stadiu terminal,
mai precis, autumnal,
de plăcintă sau dulceață.
Iar în șură, când e ceață,
agățat sus, într-un par,
se zărește-un felinar
cu lumina sângerie,
tremurată și pustie,
chip lugubru ce-nfioară...
Sau e frigul de afară?
(2019)

De dovleac şi de gutuie
ştiţi cu toţii fiindcă nu e
o poveste aşa nouă.
Ca să mai citiţi vreo două
căutaţi aici tabel
cu duzinile în el.

Vioara fermecată

Când ai găsit arcușul prins mai demult în palmă
și când mișcarea lui, când iute și când calmă,
era o prelungire de suflet și de gând,
când sunet revărsa din codrii fremătând
într-o cutie strâmtă de codru cu ecou
ce răzbătea prin inimi, le-alcătuia din nou,
când degete curgeau pe strune sau pe corzi
întinse de emoții pe care le înnozi
și-apoi le descâlcești ca să stârnești lumină
din care se desprind aripi din rădăcină
să caute o zare pe care ne-o știau,
când măști tăiate-n piatră pe rând se sfărâmau,
se rotunjise clipa în drum spre veșnicie,
atât de efemeră și plină de magie...
(2019)

Din farmecul viorii se nasc arar cuvinte.
Le adunăm la Eddie ca să le ținem minte.

Simplitatea bucuriei

Un far pe țărm stâncos de mare,
ghid pentru bravi corăbieri
ce spintecau prin val cărare
cu vântul prins în vele, ieri,

e azi, asemenea, un astru
în calea altor marinari
când zarea pierde din albastru
și aripi de-ntuneric mari

se-ntind pe cer noapte de noapte.
El luminează debordant
când se croiește drum din șoapte
între cârmaci și comandant.

Când valul spart la țărm de stâncă
rostogolește un ecou
în noaptea tainică, adâncă,
acea lumină cu halou

din aburi destrămați din mare
e pacea inimilor lor
pe apa neîndurătoare
care li-i drum amăgitor.

Nu-i joc și nu-i loc de blazare,
voința nu se lasă roasă
când e atâta depărtare
între covertă și acasă.

Un trai anost și-un dans de iele
se-nlănțuie zi după zi.
Deasupra dorm aceleași stele
și-acum, și când ei n-or mai fi.

Se schimbă farurile totuși,
și porturi... care par la fel.
Sunt delte unde printre lotuși
surâs pe chipuri de oțel

mai înflorește câteodată.
Dar cel mai trainic din surâsuri
și cel din care-i adăpată
speranța - paznic peste-abisuri -

e cel iscat când prin eter
sau pe-o hârtie parfumată
sosește-un gând plin de mister
într-o misivă așteptată

de unde doru-și are leac,
de unde farul luminează
astăzi la fel ca peste veac
și dragostea e veșnic trează.
(2019)

O scânteie aprinsă de Diana a iscat poveste cu duzina de cuvinte în ea și răspuns la provocarea acestei săptămâni.

În miez suntem poem sau Timpul și omul

La început a fost doar timp
nemăsurat nici cu nisip.
Clepsidră încă nu era
cândva.
Apoi un om s-a ridicat
și-ai lui, pe rând, l-au imitat,
fiindcă zarea se lărgea
așa
și-alcătuia o-ntreagă lume
de lucruri care n-aveau nume.
Strigătul omului s-a frânt
cuvânt.
Un gând, o lacrimă, un dor
sau o uimire ori un zbor
au înflorit în primul vers
un univers.
Și de atunci nemăsurat
e timpul metamorfozat
în orizonturi de idee
scânteie
pe care-un om s-a ridicat.
Ai lui i s-au alăturat
fiindcă toți în miez suntem
poem.
(2019)

Cugetări pe marginea unui poem în proză scris de Dana Alistar care se potrivesc de minune provocării lansate de Eddie.

Concentrat de duzină

Viitor

Artizan ascuns,
cu speranța în palme
și timp drept sprijin.

"Te iubesc"

O emoție,
mesaj repetat divers,
alb de-atât zâmbet.
(2019)

Duzina de cuvinte

Zâmbet repetat,
artizan emoției,
divers ca mesaj.

Arome de toamnă

O revărsare de-arămiu sub pași și-n zare,
purtată-n vânt, în zbor teribil de banal,
și oglindită-aidoma pe cerul matinal
ca într-o anodină provocare,
mă trece peste punte înc-o dată
din astăzi și aici într-o poveste
în care o gutuie se-aude cum jelește
împrăștiind arome toamna toată.
Și-i simt parfumul ca pe o ispită
cu milă stinsă-apoi de ploile ce scurg
în tină un potop de frunze în amurg
de viață repede prelinsă, risipită.
Cum ulmii și stejarii se despoaie
și-și macină sub pașii vremii cerul
cel jilav, rămuros și-așteaptă gerul
cu un alai de flăcări și șuvoaie
de frunze veștede întinse prin văzduh,
și eu mă scutur de cuvintele uscate,
le duc la moara sorții deolaltă cu păcate,
cu tresăriri rebele și vorbe moi de duh.
Le macină pe toate și-mi picură în oase
sămânța frigului de după destrămare;
eu mă adun, mă caut în fuioare
de fum iscat din hornuri de pe case
prin care-mi așternusem întâmplare.
(2019)

Târziu răspuns la astă provocare
nu mai ajunge la Eddie în tabel,
dar vă invit să-l răsfoiți la fel,
cu drag de vorbe și de cugetare.

Necugetare

Cineva cântă o melodie în mine,
cineva are acces la un gând,
cineva trece prin vise și vine,
un tunel străbătând.

Cineva scrie pe pagini curate
și le pune metodic în plic.
Le trimite prin poștă pe toate
și primește nimic.

E un teatru întreg, mi se pare.
Personaje apar și dispar în decor.
Le adun și le leg pentru-a lor temperare
în interior.

Sunt o sumă din ieri și din mâine
și din cei ce m-au scris pe curat.
Mușc din viață ca din codrul de pâine,
tot necugetat...
(2019)

Ne jucăm cu duzini de cuvinte
și ni-i poftă de joc.
Ne adună spre-aducere-aminte
Eddie, la un loc.

Cotropire (Dialog cu toamna)

Te-ai strecurat tiptil cu câte-o vâlvătaie prin livezi
și poleieli în codri, în arborii odată verzi.
Te-ai furișat ușor cu un fior ce tremură-n frunziș
și mână aripi către sud, să taie zarea curmeziș.
Te-ai răsfirat prin iarbă și trandafirii spun că nu le pasă
și-n răzvrătire floarea lor se-aprinde încă mai frumoasă
de parcă ar fura din focul tău nebun scânteie
și ar schimba-o pe furiș din destrămare în idee,
iar în grădină, lângă ei, ca să le facă-n ciudă,
tot curcubeul se dizolvă ca o vopsea zăludă
în tufănele-mbrățișate să nu le fie frig.
Și te-ai întins pe văi că știi că eu te strig,
te chem cu ploile domoale și cu miros de humă,
cu foi vremelnic călătoare pe-aripa vântului spre brumă,
cu înserările devreme când se topesc pe zare
pădurile muiate-n foc și parcă iau culoare
din asfințitul sângeriu prin care mai străpung
fâșii de catifea lumină ca un ecou prelung
al dorului lăsat în mine de toamne de-altădată.
Te-ai strecurat tiptil și m-ai umplut cu toată
tandrețea vântului prin plete și-a ploilor pe față,
cu roua inimii-n poeme, cea care nu se-nvață,
cu-aripi ce-mi taie brazdă-n suflet când cerul îl măsoară,
cu vâlvătăi fără măsură când în adânc coboară.
M-ai cotropit furiș cu șoapte și m-ai cuprins de tot,
și iar mă tem că fără tine îmbrățișări nu se socot,
că mor iubiri fără tandrețe și sărutări nu se întâmplă,
mă tem că mi te-ai prins de suflet și mi te-ai infiltrat sub tâmplă
și c-ai să pleci și-ai să mă furi pe mine din ce sunt
și-am să rămân pe-aici pustie de flăcări, patimi și cuvânt...
Dar focul tău care mă umple îmi spune c-are să-mi rămână
și m-o purta prin anotimpuri ținându-mă mereu de mână
și încălzindu-mi ierni în suflet, și răspândind scântei în gând,
ca toamna mea să țin-o vreme și să mă treacă fremătând.
(2019)

Eddie găzduiește celelalte dialoguri cu toamna închipuite de jucăușii noștri.

Conquering

You stealthily sneaked in through orchards with sparks and flames here and there,
you sprinkled trees once green in meadows with golden strokes so they would flare.
You slowly creeped in through the branches, a shiver of the trembling leaves,
to drive the wings away to south, over the horizon which grieves.
Spread in the silken grass you quivered, but roses didn't seem to care
and their more enchanting blossoms, defiantly scented the air
and stealing from your crazy fire a spark they took away your madness
and changed in burning bright idea the sad decay silent and mindless,
while beside them, in the garden, to make them blush in shame and faint,
the rainbow fell and all its colours dissolved like an unruly paint,
tinted the chrysanths' large, dark bushes, their stems embraced to keep the warmth.
Unfolded like a rug in valleys, you know I called for you thenceforth,
I called you with smooth drops of rain and with the smell of the wet earth,
with leaves which travel for a while on wings of wind toward their death,
with early evenings when the woods melt on the horizon in flames,
soaked in the scarlet of the sky when to that colour their soul aims.
The fire spread over the sky mirrored by the decaying scape,
the bloody dusk is pierced by strips of light like velvet in a drape,
a distant echo of the longing ingrained in me by other fall.
You sneaked in and you filled me gently with a deep yearning meant for all
the tenderness of wind through tresses, on my soft skin - the moist of rain,
the dew of heart gathered in poems... for learning it might be in vain,
You gave me wings drawing a furrow deep in my soul to match the sky,
and you alighted flames in there unleashing passions to live by.
With stealth you flooded me with whispers and overtook my everything,
and I'm afraid again: without you hugs will not count more than a fling,
love will grow faint without devotion and kisses will not happen ever;
I fear my temple and my soul will be your nest from now forever
and you will leave and you will steal all that I am and all my worlds
and I'll remain hollow, deserted of flames, of passion, with no words...
But filling me your fire tells me that it will stay with me a while
and it will carry me through seasons, holding my hand for any trial
and warming winters in my soul, and spreading sparks across my mind,
for all my autumns to hold on and be my rustling nest in kind.
(2020)

Întrebări existențiale

Alergăm după himere
într-o lume fără sori,
căci din a avea și-a cere
am închipuit valori.
Am uitat de bucurie,
cea măruntă și sublimă,
căci visăm la avuție,
nu la cânt, penel sau rimă.
Nu ne mișcă neputința
păsării fără pădure,
nu ne mână stăruința
în zidire, ci-n secure.
Dacă ridicăm castele
de știință ori de piatră
pângărim cu ele stele,
ruinăm ce ne-a fost vatră.
Oare cât ne mai îndură
țărna, marea și văzduhul?
Noi, venin pentru natură,
nu vedem că ne dăm duhul..
Ne-om înțelepți 'nainte
de-a distruge tot ce-i viu
sau cea de pe urmă minte
ne-o izbi mult prea târziu?
(2019)

Comentariu la articolul Laurei

Nu te părăsi!

Tot alergând prin viață,
cotrobăind prin lume,
ca negustor în piață,
cea mare, fără nume,
în căutare-alertă
de lucruri ce îți par
de trebuință certă
și nu ți-s în zadar,
ba chiar îți e validă
și bine-argumentată
poftirea cea avidă
de piața reputată,
dorind să fii asemeni
vecinului cel vrednic,
chiar dacă tot ce semeni
s-a dovedit vremelnic,
te pomenești deodată
cu supraîncărcare
de sarcină purtată
fără vreo partajare.

Ai cere altă lege
pentru negoț cu timpul
ca să îți poți alege
balastul și-anotimpul,
ai vrea o permutare
de vârstă spre devreme,
când îți erau mirare
și zâmbete poeme
iscate dintr-o floare
sau jocuri de lumină
în iarba visătoare
cu sens în rădăcină.

Ce tristă adaptare
te-a îndemnat să uiți
de razele de soare
de cântece, de punți
între un ochi de geam
și ochii ce priveau
spre codrul tău de basm
în care înfloreau
atâtea întrebări
cu-aromă de vecie
și-ți răspundeau visări
ce așteptau să fie?

Azi te-ai redefini,
chiar dacă e târziu,
'nainte de-a orbi,
cât încă îți e viu
din codrul des un ram,
cât încă-ți înfloresc
uimirile pe geam
și nu te părăsesc
poeme din lumină
și vis iscat din iarbă
cu sens în rădăcină
și dorul să îl soarbă.

Tot alergând prin viață
pierzându-te aproape
vândut pe-un ban la piață,
când îndărăt de pleoape
te-ai regăsit în tine
tu nu te părăsi,
căci sunt și-așa puține
cărările-argintii
pe care timpul trece
încet cât tu îți ești.
Negoțul se petrece
atâta cât clipești
și nu-i cinstit vreodată,
și fură pe sub mână,
dă rid în chip de plată.
Pe chip surâs rămână...
(2019)

Un joc de cuvinte
e-o simplă scânteie
ce-aprinde în minte
oricui o idee.
Eddie păstrează iască și-amnar
și pentru idei tabel inventar.

Ducă-s-ar pe pustie! (2)

Stătea-ntre valuri și visa
cum zarea lumii se lărgea,
cum din pământul roditor
creștea spre cer biruitor
copacul vieții cel întins
cu rădăcini în stâncă prins,
cu ramuri ce urcau mereu
și se-ncâlceau în curcubeu,
se înălțau gând după gând
în vântul vremii fremătând
din frunze ce foșneau cuvinte
și-apoi pluteau din minte-n minte.
Visa apoi pe vârf de ram
că se-aprindeau pe-al nopții geam
făclii ce-și întețeau scânteia
în ele când sufla ideea
și se iscau mirat din ele
pe ici, pe colo niște stele.
Apoi din stele nășteau sori
care împrăștiau culori
pe zarea lumii tot mai largă,
mai luminată, mai întreagă...

Stătea-ntre valuri și visa...
Iar când pe-acolo ajungea
vreun trecător din întâmplare
și-l întreba de-a lui visare
el răspundea căzut pe gânduri
doar ce se pierde printre rânduri.
Drumețul își scuipa în sân
boscorodindu-l pe bătrân:
"Nebun cu fluturi la cutie!
Ducă-s-ar astăzi pe pustie!"
El răspundea șoptit în barbă:
"Te du și tu și-ți vezi de treabă,
că în zadar suflă ideea,
tu ți-ai pierdut demult scânteia..."
Și se-nchidea 'napoi de pleoape
pân-o veni pe cele ape
vreun alt drumeț cu sori în minte
care să-i soarbă din cuvinte,
care să-i ducă mai departe
visarea lui și după moarte.
(2019)

Arde

Arde, arde pân' la zgură
lacrimi seacă și pe gură
strigăt mut se zvârcolește
Arde-n miez și veștejește.
Scuipă fum, scuipă scântei
și se prinde cu cârcei,
și se-ntinde și pătrunde
peste tot și în niciunde,
și își face loc și drum
din cenușă și din fum.
Arde tot și pustieste,
împrejur încolăcește
și ce strânge se-nchircește,
se destramă, se topește
printre limbile de pară
care cresc în loc să piară.
Arde viu, arde mocnit,
arde fără de sfârșit
și-i sfârșit a tot și toate.
O sămânță rea de moarte
încolțeste, năpădește
și înghite ce găsește.
Arde ieri, astăzi și mâine
aer, apă, viață, pâine,
arde când nu bagi de seamă,
arde când îți este teamă,
arde și dacă îți pasă,
și când stai sătul la masă,
și când dormi pe perne moi,
și când cauți în gunoi,
când faci planuri, când visezi,
când te rogi, când nu mai crezi,
când ești rău și când ești bun,
sănătos, bolnav, nebun...
Arde ce n-a răsărit
și ce încă n-a trăit.
N-auzi pruncii nenăscuți
blestemând c-au fost făcuți,
că a respira e-un chin,
că li-i timpul prea puțin
sau că nu le e deloc,
că-s bătaia ta de joc?
Arde, arde pân'la zgură,
lacrimi seacă și pe gură
strigăt mut se zvârcolește...
Haide, omule, gândește,
stânge-ți puiul blând la piept
și trăiește înțelept,
dă-i iubirea ta cu lunci,
cu păduri, cu ape dulci,
cu azur din zare-n zare,
fluturi, iarbă, ploi și soare!...
(2019)

Puncte de vedere

Din punctul de vedere al omului, omul e o pădure de gând;
Din punctul de vedere al pădurii, omul e rana și pârjolul flămând.
Din punctul de vedere al omului, omul e apa ce-și macină cale;
Din punctul de vedere al apei, omu-i otravă prelinsă pe vale,
Din punctul de vedere al omului, omul e-un petec albastru de cer;
Din punctul de vedere al cerului, omul e firul de praf efemer.
Din punctul de vedere al omului, omul e-o gură de aer curat;
Din punctul de vedere al aerului, omul e fumul întunecat.
Din punctul de vedere al omului, omul e o pasăre în zbor;
Din punctul de vedere al păsării, omul e-un plumb zburător.
Din punctul de vedere al omului, omu-i pământ atingând apogeu;
Din punctul de vedere al pământului, omu-i lăcusta ce crede că-i zeu.
Din punctul de vedere al omului, omul e focul ce crește un vis;
Din punctul de vedere al focului, omul e scrum pustiind pe cuprins.
Din punctul de vedere al omului, toate acestea sunt adevărate...

Când am deprins gândirea și-am râs în pumni de moarte,
căci știm s-o amânăm în timp tot mai departe,
am invadat Pământul ca stolul de lăcuste
și nu ne mai ajunge, și toate ni-s înguste.
Îngust ne e și gândul mânat de lăcomie...
Furăm ziua de mâine de proști și din trufie,
când am putea să fim pământ la apogeu
și visul avântat pe pod de curcubeu.

Unii aruncă-n mare vapoare-ntregi de grâne,
iar alții n-au să dea copiilor nici pâine.
Fac arme și rachete și joacă șah pe hartă;
ai ridica orașe cu bani din sport sau artă,
când sunt copii destui ce merg desculți la școală
dacă au școli în sat, sau dacă n-au vreo boală
cu leac demult știut prin alte țări bogate.
Și-acolo prea puțini încă învață carte...

E mai ușor să mâni sărmanul care știe
numai ce-i pui sub nas și care vrea să fie
exact cum e vecinul: cu casă și mașină,
și-ar mai dori în plus un petec de grădină...

Și chiar de sunt destui cei care văd pădurea
ciuntită sau arzând, câți n-or lua securea
lăstari să ciopârțească pentru vreo boarfă nouă
ce nici de cald nu ține, și-oricum mai au vreo două?

Trăim înghesuiți în astăzi și aici,
avem nevoi meschine și țeluri foarte mici
și ne înconjurăm de pietre și de ziduri,
ca nu cumva pământul brăzdat adânc de riduri
să ne trimită-n dar vreun firișor de iarbă
care să ne distragă o clipă de la treabă
și să ne dea prin gând că am putea schimba
puțin, și fiecare, chiar de acum... ceva...
(2019)

Furtuna din chitară

Chitara-i o cutie ce-aduce, mi se pare,
cu trupul unei nimfe cu nuri și năbădăi,
dar găunoasă-n miez ca să răsune tare,
cum crește și ecoul rostogolit prin văi.
Cum sunetul ei naște din corzile întinse
când degete cu har le mângâie, le dor,
și corzile de suflet vibrează de-s atinse
de aripi de furtună ce-n noi își cată zbor.
Și-atunci când umplem hăul din miezul de chitară
smulgând din noi furtuna aripă cu aripă
ea strânge tot ce-i dăm, dar nu-i deloc avară
și-mprăștie în lume un dar de-un veac... de-o clipă...
(2019)

De vorbă cu Ana-Veronica Mircea

Cititorului

Privești în poem
cum te uiți în oglindă.
Eu fac lumină.
(2019)

O tâmplă de-nstelare plină

La asfințit vitralii de lumină
transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.

Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.

Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.

La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)

Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.

Trăim sperând

Robin Wight

Trăim sperând că dragostea-i eternă
când noi suntem atât de efemeri.
Trăim sperând că viața nu e ternă
și-o risipim pe umbre și păreri.

Trăim sperând că boala ne-ocolește,
că bătrânețea nu e pentru noi
și-atunci când ne ajung așa, firește,
am vrea să-ntoarcem timpul înapoi.

Trăim sperând să ne găsim un rost,
să dăm sens clipei care suntem pe pământ
și când privim în urmă la ce-am fost
găsim un gest, un gând ori un cuvânt.

Trăim sperând că nu există moarte
fiindcă gândul scris n-are apus.
Prin el străbatem timpul și-l supunem (poate)…
Cu modestia între paranteze-am spus.
(2019)

Desferece porți

Suspendat între clipe, pe-un acord de chitară
cu sufletul strâns într-un murmur de cânt,
cu o voce șoptită, pătrunsă de seară,
păstrează în el întregul Pământ.

Și-l inundă cu marea ce-i curge pe strune
când gândul izbește în țărmuri de piatră.
Desferece porți în noapte și-adune
din talazuri o perlă, să-nceapă o vatră.

În casă, pe cer arc de stele-și aprinde.
Îl culege și-l dă pe-un surâs și pe-un zbor.
Surâsul îl ține, iar zboru-i desprinde
de colbul anost pe cei care vor.

Un lanț de secunde împreună ne leagă
mai liberi în noi, mai aproape de miez.
Par jocuri, dar cei care pot să-nțeleagă
își fac din talazul acesta un crez.

Când strunele tac și vraja se stinge
ecoul răsună din palme ce dor,
mulțumire de-o clipă ce totuși atinge
și lasă în urmă un dor de alt zbor...
(2019)

Oceanul sau un strop de rouă

Vladimir Kush

S-ar umple inima prin vreme de iubire,
de dor, de supărare sau mânie oarbă.
Atâtea sentimente ni-s în fire
și ea le stăpânește și li-i roabă.
Și-atunci pe unele le risipim tăcut
în marea nesfârșită a uitării.
Păstrăm prin colțuri din acest tumult
ecouri din aripile visării.
Și bucurie, și durere deopotrivă
rămân înfipte-n amintire ca un ciob
pe când ce-i anacronic, în derivă,
din sine se destramă, scrum și colb.
Căci e uman balastul ce apasă
să-l uiți, să-ți scuturi cerul să respire,
iar răsuflarea-i poartă care lasă
să-l umple altă lume de trăire.
Și fiecare lume nouă
puternic și tulburător descrie
oceanul sau un strop de rouă,
clipă cu miez ori veșnicie.
(2019)

Alte scrieri (mai puțin anacronice) cu aceleași douăsprezece cuvinte s-au înscris ca de obicei la gazda jocurilor noastre.

Pe unii i-a furat iubirea

Eram cu toții împreună
pe undeva prin univers;
coseam cuvintele cu lună
și-apoi le picuram în vers.

În vers creșteau, iscau idee;
pe ea ne-o dăruiam cu jind
și-o aprindeam în curcubeie,
punți între inimi zămislind.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții banul ni i-a luat,
mândria vană și mărirea
și-au cerut partea și-au plecat.

Unii s-au risipit în stoluri,
alții prin alte galaxii
și-au înălțat măiastre zboruri
lăsând 'napoi locuri pustii.

Pe unii i-a furat iubirea,
pe alții - ban, nevoi, durere
ori bucuria sau mâhnirea,
mândrie, sete de putere

și timpul crud care ne cere
secunda s-o alegem iute
între idee și avere,
între ce-am fost și neștiute.
(2019)

Ducă-s-ar pe pustie!

Cine și-ar face cuib în ochiul furtunii?
Unii ar spune că numai nebunii.
Eu cred că acolo ar sta ca un far
cu inima pură, cu mintea pe jar
un visător agățat de visările lui
sădite de vânt în gândul haihui.
Visarea i-ar fi ancorare în toate
ce sunt sau vor fi cândva realitate.

S-ar desfăta-n singurătate.
N-ar îndrăzni nici pași și nici șoapte
să-i tulbure pacea din miez de urgie.
De pază îi stau talazuri o mie:
talazuri idee de care se tem
cei ce nu știu să deznoade un ghem,
când el dezleagă o lume întreagă
și-abia de începe să o înțeleagă...

Și-apoi când întrebi cine stă și visează
în ochiul furtunii cu mintea lui trează,
ei îți răspund: "Un nebun, cin' să fie?"
și-și scuipă în sân: "Ptiu! Ducă-s-ar pe pustie!"
(2019)

"O sămânță de poveste"
a spus Vero. Iată crește,
chiar de încă-i doar un mugur...
De-o-nflori am să mă bucur,
iar de va rămâne-atât
nu e numai vorbă-n vânt.

Ochiul furtunii

Am strâns atâta furtună
nebună,
am lăsat-o să mă cuprindă,
să-mi fie leagăn și grindă,
să-mi dea de înțeles
adânc și ales,
să mă orbească, să mă crească
într-o dezordine firească,
în armonie
de răzvrătire și mânie.

M-am contopit cu potopul, cu vântul,
mi-am răscolit cugetul și pământul,
m-am căutat printre firele ploii,
m-am regăsit unde fulgeră norii.

M-am cuibărit în ochiul furtunii,
am prins inima la cârmă cu funii,
și-am învățat liniștea pe de rost.

Mi-e cald, mi-e plutire, mi-e senin cum n-a fost
înaintea furtunii vreodată în mine,
aripi ascuțite de vânt sunt puține,
uneori se zărește steaua polară
și visez aurore care care vin să mă ceară.

Mă paște furtuna de jur imprejur
și nu mă ascund, dar știu să îi fur
clipa în care îmi face din ochi,
din ochiul furtunii nu mă dezghioc.

Nu știu unde-ncep și unde furtuna,
poate că suntem de-acuma tot una,
de când o tot strâng mi se-adună în palmă.

În ochiul furtunii e marea mea calmă.
(2019)

Regăsirea

Poate că mâine nu mai suntem tineri,
poate că ieri am pus pe orizont un semn.
Era spre seară într-o zi de vineri
și spre duminică simțeam îndemn.

Eram ca totdeauna împreună,
mânați de vânt, de val, de amintiri,
să răscolim pământul în furtună
în căutări de diamante și iubiri.

Dar lunea ne-am întors acasă
unde mocnește-n vatră o scânteie.
Un semn pe zare încă ne veghează
și încă ne mai mână o idee.
(2019)

Chiar dacă unde îmi era acasă
astăzi mă simt un pic străină,
o amintire cheamă și-i frumoasă,
și dac-o pierd doar eu voi fi de vină.

Dor de ducă

Soarbe zările
însetata nălucă -
dorul de ducă.
(2019)

Mânați de un dor
prin cuvinte călător
se-opresc în pridvor...
la Eddie.

Îndemn la viață

Tu știi vreun arbore în larga depărtare
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?

Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)

Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.

Șoaptă-n vânt de verde crud

Șoaptă-n vânt de verde crud,
Ochii văd tot ce aud,
Ochii văd lumină vie
Ce cosește peste glie,
Se prelinge prin frunziș
Și prin iarbă pe furiș
Și se leagănă în vânt
Lâng-o umbră de cuvânt,
Mângâiere de mătase
Peste gleznele sfioase,
Pătură de catifea
Prinsă blând sub talpa mea,
Cu iz de copilărie
Rătăcită în vecie.
Destrămare de lumină
Palidă și fără vină
Și o pală de răcoare
Peste fața mea-n mirare,
Soarele răpus pe zare,
Norii sângerii, fuioare...
Eu mai cer o amânare
De la verde, de la floare...
Șoaptă-n vânt de verde crud,
Nu mai văd, nu mai aud,
Rătăcită în vecie
Cu iz de copilărie.
(2019)

Ultima stea întreagă

Îmi curg din ceruri stelele sub pași
și ți le-aș strânge-n palme, dar drumului mă lași,
să mă destram în murmur de cântec pe poteci
pe care n-ai trecut, pe care n-ai să treci.

Și le strivesc sub pași în pulberi fără rost,
un colb pe gheata celui fără de adăpost,
pustiul prins sub tălpi și-mprăștiat prin lume
de cel rămas sărac de dragoste și nume.

Cândva m-aș fi spălat cu pulberea de stele
pe față și pe suflet, iar visul scurs din ele
m-ar fi înrourat de o cântare vie
cu aripă furată din tril de ciocârlie.

Dar pulberea de-atunci era lumină pură
sau eu purtam în ochi, pe frunte și pe gură
un cer ce nu plângea cu stele-n destrămare
desperecheri de suflet și doruri orbitoare.

Cândva mi-erai acasă și-aș fi venit la tine,
aș fi lăsat tot colbul pustiului din mine
afară, pe-o suflare de vânt, pe-un fluierat,
aș fi bătut la poartă de suflet, însetat.

Cândva m-ai fi primit cu plinul de iubire.
Azi mă destram în murmur de cântec peste fire,
nu-i cine să m-adune, cine să mă culeagă.
Mi-e cântecul acesta ultima stea întreagă.
(2019)

Cu palmele-am iubit

Eu n-am iubit cu trupul, cu inima, cu mintea.
Iubirea habar n-am unde-și avea sorgintea.
Eu am iubit mereu, aprins și pe-ndelete
cu palmele întinse s-alinte, să desfete.

Cu palmele-am iubit când frământam aluatul
din care am dospit pe urmă, cum nu-i altul,
un vis pentru lăstari, și-apoi i-am răsădit
în palmele crăpate de cât am tot iubit.

Și i-am hrănit cu palmele la rădăcini,
și-am smuls jur-împrejur cu ele spini
până când în coroana lor de stele și făclii
au dat din muguri aripi aurii.

Eu am iubit duios cu palme-nrourate
când am spălat cu ele de păcate
și de tristeți care atârnă greu pe zbor
aripi înfipte-adânc în cerul fără nor.
Le-aș fi ținut și cerul întins din zare-n zare,
dar cerul și-l întinde cum poate fiecare...

Și dacă depărtarea mi-o fura cu sete
din palme ce-am iubit aprins și pe-ndelete,
palmele mele n-or fi pustii vreodată,
ci-or aștepta, în ele păstrând iubirea toată.
Mi-s palmele-nvățate temeinic cu iubirea
de parcă numai asta le-a fost și li-i menirea.
(2018)

Acasa sufletului meu

"Acasa sufletului meu
e mângâierea ta din palmă,
privirea ta cu curcubeu
și adâncimi de mare calmă.

În ea vedeam ce-am fost și-mi pare
că am văzut și ce-am să fiu
cuprins de strașnică mirare
că-mi dai de rost pe mai târziu.

Mi-e dor de palma ta pe tâmplă.
În ea-mi țineai un pui de zbor
și cu o fluturare simplă
fereai din cale orice nor.

Mi-e dor să-mi fie iar acasă,
mi-e dor de șoapte și tăceri
când mă destramă și m-apasă
îmbrățișările de ieri.

Îmi vii în vis, te port în mine
și de aceea mai acut
te caut între ieri și mâine
și îmi lipsești cu-atât mai mult.

Mă voi întoarce-odată, poate,
și poate-ai să mă iei 'napoi
cu zbor, cu nor și cu păcate,
cu toate vechi și totuși noi.

Mă răscolesc adânc și cheamă
seducătorul tău mereu
și mângâierea ta din palmă -
acasa sufletului meu."

Înstrăinat și fără vatră,
pribeag prin ani necruțători,
cu chipul strâmb sculptat în piatră,
cu ploi, furtuni și sumbri nori

s-ar fi întors de ar ști drumul
și pasul de i-ar fi ușor,
dar tot ce i-a rămas e scrumul
și punți tăiate care dor.

Ea nu-l aude și nu-l cheamă,
el de un timp nu-i mai lipsește,
iar mângâierea ei din palmă
s-a scurs uitată printre dește.

Așa-s plecările de-acasă:
sunt pustiire și ruină,
pârjol de suflet care lasă
trecutul smuls din rădăcină.
(2018)

Fără rost

Sfârșită-i ața. Ursitoarea-i fără rost.
I s-a cerut demisia din post
fiindcă nu au îndrăznit s-o dea afară...
Chiar fără ață, dacă îi omoară?
Sau dacă le ursește pe șapte generații
numai necazuri grele și alte complicații?

Dar ea nu pleacă. Suratele-i s-au dus
ținându-se de mână acolo unde nu-s
de rânduit destine și vieți de retezat.
Doar ea mai stă pe gânduri, căci ei îi era dat
pe toate să le-nceapă aproape din nimic
și-acuma rostul ei e șters, e trist și mic.

Parcă-i de timp uitată, șezând in fața roții
și ascultându-și gândul ori, poate, șoapta nopții.
Priveste-n gol și vede văzându-și de-ale sale
întreaga omenire, bătând aceeași cale
sau desfăcând cărări prin neumblate zări
în rătăciri ori nu spre-albastre depărtări.

Ea nu mai toarce firul, dar firele se torc...
Din ce? Nu știe, însă clipe nu se întorc,
destine nu mai sunt ursite ca-n vechime,
dar viețile se trec în zâmbet și suspine,
nici fire nu se taie, dar moartea tot nu iartă
chiar dacă nu e nimeni care să o împartă.
(2018)