transformă zarea într-un port spre vis.
Pe-un nor pe care noaptea 'nainte l-a trimis
îmi sprijin tâmpla de-nstelare plină.
Un râu de flăcări împrejur se-ntinde,
m-adună iertător în curgerea lui calmă,
în cerc de raze mă cuprinde-n palmă
pe mine, cea de lut, cu ramuri aburinde.
Nu-s ramuri glorioase de laur, ci au spini
crengile mele de trăiri în floare
ce se înfing cu sete în culoare
și o absorb compact prin visuri rădăcini.
La asfințit vitralii de lumină
se sting în nicăieri și în mereu.
Pe cerul nopții, ei, și tu, și eu
culcăm o tâmplă de-nstelare plină.
(2019)
Prezent în portul nostru către vis
Eddie a mai deschis o pagină pe care
duzinei de cuvinte să-i sufle fiecare
o viață, o idee, poveste, gând, înscris.
Mi-a fost tare dor de versurile tale superbe. Ma bucur mult ca ai reintrat in joc.
RăspundețiȘtergereN-am plecat niciodată de tot. Am luat o pauză de la scris... Din întâmplare. Am scris atât de mult în anii din urmă, că aproape mă golisem de cuvinte. Și simțeam că mă repet... Cred că nici acum nu am mai nimic nou de spus, dar mi s-a făcut poftă de vorbe cadențate și de metaforă.
ȘtergereMulțumesc mult! 😃
Imi place mult ideea acelui port spre vis!
RăspundețiȘtergereLa buna reauzire, draga Carmen! Nu pot intersecta ideea de 'tine' si de 'golire de cuvinte'. Pur si simplu nu pot! :D
Toate cele bune si frumoase la voi toti!
Atunci golire de cuvinte cu rost. Că "e ușor a scrie versuri ce din coadă au să sune"...
ȘtergereÎn fiecare asfințit e-un port spre vis.
Destul e să ignori acel sens interzis
pe care realitatea îl pune când încerci
să nu mergi cu norodul după aceleași legi.
Numai bine și bucurie ție și celor care te înconjoară!