la care am pus semn
un colț ce știe să se-ndoaie
fără nici un îndemn
mă dezbrăcasem de-nțelesuri
incerte, lunecoase
și rămăsesem miez de versuri,
și foaia mă uitase.
Ca un cuvânt nescris vreodată
întreg, pân' la sfârșit,
cu slovă veșnic tremurată
și gândul potrivit
mă căutasem printre ere
nebune sau tihnite
ca o idee care cere
aripi de la ispite.
O foaie zboară peste vânt;
cuvintele-s uitate.
Eu scriu cu viața alt pământ
și lutul îmi e carte.
Și-am să mă uit, și-am să-mi rămân
cu colțul îndoit,
cu un cuvânt ținut la sân,
uitat la infinit...
(2019)
Ne amintim ce am uitat
pe-o foaie-ngălbenită.
Ne învârtim ca altădat'
la Eddie pe orbită.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu