și prin tot sfârșitul și-nceputul
de cărare, de aripă și de suflet
nu mă foarfecă albastru și nici sunet,
ștrangulată de cenușa nopții mele
fără lună, Căi Lactee și cu iele
năboind prin stații de metrou,
mă răscol ca să respir din nou.
Îmi sfâșii cu funia odată
diminețile cu inimă curată,
smulg din mine oameni care dor,
nu pășesc pe ei, îi fac decor
cotropit de umbră, de uitare.
Dacă mi se prind la cheutoare
cum se prinde scaiul de nădrag,
îi mai duc cu mine înc-un prag.
Mă împiedic, cad sau, poate, nu,
dar descopăr în cădere un atu:
când privești de-aproape în cenușă
mai găsești vreo cheie pentr-o ușă
către mâine, către mâinile întinse
fără lațul care ieri mă amăgise.
Cheia o pierdusem altădată,
tot eu, rătăcită sau furată.
(2019)
Un gând pentru Daniela.
Am venit, am citit; mi-a placut. :) Ce-mi ramane de facut? Sa fac decor din oameni care dor - tare-mi place cum ai zis.
RăspundețiȘtergereTe las cu bine!
Am căutat rimă și așa s-au potrivit cuvintele cu gândul.
ȘtergereMulțumesc iar, că vii, că citești, că lași semn!
Numai bine și ție!
Eu nu las semn de fiecare dată când trec pe-aici, dar să ştii că trec. Citesc tot şi-mi place tot ce citesc.
RăspundețiȘtergereȘtiu că treci. Parcă dintotdeauna. Cum îți faci timp printre traduceri și munci mi-e greu să pricep. Iar faptul că revii mereu e pentru mine încurajare, confirmare, semn că fac rimele cel puțin decent. Și mulțumesc iar, din suflet, ca de fiecare dată.
Ștergere