Singurătate

Ţi-aduci aminte cum, întâia oară,
ai înflorit, tu singură, o primăvară
şi ai făcut privighetori să cânte
şi-apoi le-ai învăţat în zbor să se avânte?

Şi mai târziu, aflat-ai o durere mută
adânc înfiptă în primăvara scurtă,
când aruncai în toţi cu flori,
cu zbor şi cântec de privighetori,
când ţi-au întors numai priviri mirate
şi-ai fost, întâia oară, în singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...

În jurul tău ai oameni care pentru tine
ar face nefăcute, doar ca să-ţi fie bine,
dar când cristalul clar al sufletului plânge
în vorbe ne-nţelese de cel care le-atinge,
cuvinte vii la tine, la ceilalţi ajung moarte,
şi, iarăşi, te întorci către singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...

Tovarăş mut, statornic, de te scufunzi în ea
pe umeri ţi se lasă cu apăsarea grea
care te-nchide-n noapte şi ce-ai crezut cristal
în valul de-ntuneric se creşte ca un val
nebănuit de-adânc, nebănuit de mare,
înlănţuind furtuni, torente şi izvoare.

De-ai să găseşti putere ca valul să-l cuprinzi,
în lumea ta cu noapte, lumini ai să aprinzi,
şi lumânări, şi stele, şi-un soare peste toate,
cristalul clar ce-l afli doar în singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...
(2010)