O casă bătrână

E-o casă bătrână, cu două odăi,
în care stă timpul, cu ochii lui răi,
şi ceasul ce viaţa-i măsoară priveşte,
urcând în pereţi putregaiul ce creşte.

E-o casă ce încă respiră şi ştie
poveşti petrecute-năuntru— o mie
oamenii care-au păşit pe covoare,
cu vorbele lor, cu sufletul mare.

Şi are, nescrise, reguli şi legi
pe care le-accepţi şi când nu le-nţelegi,
fiindcă de cei ce-au clădit-o-s lăsate,
şi-au fost moştenite împreună cu toate.

Să intri desculţ, cu capul plecat,
tavanul cel scund te îndeamnă îndat'.
Într-un colţ de odaie dacă te-aşezi,
afli de taine cum n-ai să mai vezi.

Pe paturi, ieşite ca din amintire,
se-aşten cuverturi ţesute din fire
cu bucle trecute prin degete iuţi,
cu forme şi semne de care nu uiţi.

Pereţii-s bătrâni, cu var alb şi curat,
comoară de flori pe ei s-a pictat,
flori scrise în lână de inimi de maici
sau de străbunice cu suflete dragi.

Au tors şi-au ţesut cu fire de lână,
bucăţi mari de suflet, de inimă bună;
şi, chiar de n-ai fost pe când au trăit,
mintea ţi-ating cu ce-au dăruit.

Şi-apoi, cu mirare, bufetul sculptat,
dulapuri, şi mese, şi bănci, şi un pat
priveşti şi întrebi cine oare-a făcut,
cu care unelte şi cât de demult.

Şi afli c-alături, un pic mai în spate,
bunicul scotea din lemnele moarte,
tot ce-ai văzut şi viaţă sufla
în vreme ce, harnică, mâna lucra.

Asculţi în tăcere cum umbrele spun
despre poveşti înşirate pe fum
ieşit din memoria casei bătrâne
unde mai stau doar zile puţine,

câte-au rămas până când în ruină
va trece căsuţa care încă le-adună.
Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare
bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,
şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.
Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă
şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,
şi acul şi aţa în mâini prima dată,
vacanţa cea mare cu miros de şerbet,
dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea
ce taine ascund, voci de catifea,
uitate demult, şoptind de dureri
şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Dar, dacă şi ploaia, şi vremea-mpreună
vor dărâma căsuţa bătrână,
în minte le-om ţine pe toate mai vii,
le-om trece o parte şi către copii,

vom face icoane din dragi amintiri,
din vechile-albume, din care priviri
din poze alb-negru, tăcut răscolesc;
cât noi suntem încă, ele încă trăiesc.
(2010)