Şoapte

La cetate
ziduri nalte,
munţi cu şoapte
o-nconjoară,
o-mpresoară,

Până sus,
la apus,
unde-i dus
soare-n mare
de foc tare,

Până-n nori
visători
şi uşori,
urcă-n ei
aburi grei.

Şi-n lumină
îşi anină
creasta plină
munţi cu noapte
şi cu şoapte.

Şoapta rece
să nu sece,
chiar de trece
către vale,
face cale

Apă clară
şi sprinţară,
lăcrămioară
din izvoare
cu răcoare.

Vânt şopteşte
şi foşneşte,
împleteşte
frunza deasă,
iarba grasă.

Peste toate
stol de şoapte,
aripi nalte
vis purtând,
dor şi gând.

În cetate,
fum de şoapte
îngânate
printre noi,
printre ploi.

Şi-n senin
şoapte vin
de alin,
inimi leagă
şi dezleagă.
(2010)