Imposibilă mlădiere

"Şi fiecare cusătură e-o nervură de oţel."
Vrei să despici încă o rană, dar te loveşti de el.
Oţelul scoate o scânteie sub lama ce nu-l frânge.
N-o las să izbucneasc-afară cu toate că îmi plânge

o amintire pe sub pleoape, un timp din altă viaţă
când trandafiri înrouraţi vesteau o dimineaţă
şi când din rouă răsăreau cuvinte-adevărate.
Ce-oi fi greşit de ţi se par acum minciună toate?

Te-aş întreba, dar nu mă lasă nervura de oţel
să mă mlădii pe cât aş vrea... Nu, nu mai sunt la fel,
dar sunt aşa de mai demult; şi alţii au tăiat
în carne vie cu cuvinte rostite cu păcat.

Când scuturi trandafiri ce-aveau încă de înflorit,
ştiu că, de fapt, prin anotimpuri, cumva, te-ai rătăcit.
Şi ţi-aş întinde, totuşi, mâna, dar simt că ai, la fel,
şi tu prin suflet petrecute nervuri de dur oţel.

Cum două săbii ar putea să spintece-n tăcere
când nici nu au ieşit din teci? N-a fost numai părere?
Nu-nchid în urmă uşi, nu le încui cu lacăt
şi nu cred că-ntre oameni un drum îşi are capăt.
(2014)

Poveste de neuitat

Colinde în murmur îngână poveste.
Sub un brad rămuros şi gătit poposeşte
o sanie ninsă şi trasă de reni.
Un Moş o conduce de veacuri prin ierni.

Ticsită cu daruri şi, în plus, cu iubire
a zburat pe cărări de zăpadă subţire
spulberată-n văzduh ca o horă de stele,
ascunzând-o în ea ca sub fald de perdele.

Un elf rătăcit de pe alte meleaguri
face s-apară decoraţiuni peste ramuri.
Mirosuri tentante de cozonac şi sarmale,
de răcituri şi friptură se revarsă din oale.

În vacanţă, cei ce au în inimi candoare
primesc bucuria ca pe o sărbătoare
şi în dar dau iubire din spirit curat.

Moş Crăciun e-o poveste, dar e de neuitat.
(2014)

Vă doresc bucurii, sănătate, fericire
şi să fiţi înconjuraţi de iubire!
Alte urări în alte duzini de cuvinte
se adună la Eddie, vă aduceţi aminte.

Leg albastru de pământ

Mă simt pustie ca zarea în deşert.
Atât de mult albastru şi-atâta de inert...
Nimic nu pare că poate să mă schimbe
când inima-i plecată din mine să se plimbe.

Dar dincolo de zare m-aşteaptă înc-un drum
pe care n-am ars încă şi unde nu e scrum,
iar inima-mi zăludă se scaldă-n ploi cu soare.
De toate însetată, se umple de mirare.

Cât mai zăresc în faţă o linie subţire
ce leagă de pământ albastrul în trăire
ştiu că-naintea ei e lutul gras şi moale,
că între munţi se-adună izvoarele pe vale,
că încă pot ca lutul să mi-l frământ în pumn
şi să găsesc izvorul cel nesecat şi bun.

Mă simt pustie azi, cu-albastrul fără zbor,
şi ştiu că mi-e pustiu când aripa-i un dor
fiindcă îmi lipseşte ce-a fost de drept al meu:
o margine de zare, izvor de curcubeu.

Dar căutarea nimeni nu poate să mi-o ia
şi, cât îmi caut calea şi inima pe ea,
eu mă frământ din lut şi mă croiesc din zare
şi leg de-al meu pământ albastrul din visare.
(2014)

Incandescenţe XIII

Intersecţie

Un singur cuvânt
poartă gândul pe cărări
surprinzătoare...

Creion

Incendiu-ntr-un vreasc,

creează sau distruge

c-o urmă de gând.

Iluzie

Fericirea e
clipa pe care ai vrea
s-o faci eternă.

Întrebare

Motiv pentru gând

să cutreiere atins

de înţelesuri.

(2014)

Nehotărâtă

Mi s-au lipit ninsorile-n cuvinte
şi s-au albit sub falduri de dantelă,
dar nu mi-au îngheţat şi inima, rebelă,
cea care niciodată nu se învaţă minte.

Încă îmi cere şi încă jinduieşte.
La ce? Nici ea nu ştie ce... La ce nu poate-avea.
Un dor o tot frământă. De-i dau, încă mai vrea
ceva ce nu există, dar care-o împlineşte.

De-ar ninge cu dorinţe, ea le-ar primi pe toate.
Troiene mi s-ar strânge ca munţii împrejur.
De ar ploua cu doruri, oceanul nu-i destul
să le cuprindă-n ţărmuri continuu destrămate.

Mi s-au lipit cuvintele-n fereastră.
Se zbuciumă-napoia sticlei mute.
Un trecător se-opreşte să le-asculte
şi ia cu el ninsoarea spre zarea cea albastră.
(2014)

Când oameni de zăpadă se topesc...

Când i-ai văzut grăbindu-se pe stradă,
atât de îngheţaţi în nepăsarea lor,
păreau fugiţi din viaţă şi pustii de dor
şi patinau ferindu-se să cadă.

Căderea i-ar fi sfărâmat mărunt
şi peste ei ar fi trecut prăpăd
de paşi purtând alţi oameni ce nu văd
din orizont decât un singur punct.

Par ţepeni şi cuvintele le-ngheaţă
pe buze reci cu promoroacă împrejur.
Le scuipă-n palmele de crengi şi dau contur
unei idei care nu prinde viaţă.

Aproape că ţi-e milă de-nţepenirea lor,
i-ai scutura de morcovi, de tăciuni,
i-ai implora să fie calzi şi buni,
le-ai curăţa în suflet rugina pe zăvor.

Dar e de-ajuns să îi priveşti în ochi,
să uiţi îngheţul care molipseşte,
să îi surprinzi c-un zâmbet, şmechereşte,
să sufli peste ei descântec de deochi,

să cauţi mai adânc sub alba carapace
şi să le intri-n inima înfrigurată
ce-aşteaptă de-o vecie o bătaie-n poartă
şi-i ca un mugur ce încearc-a se desface.

Le-ar fi destul ca să dezamorţească
iubiri, dureri, speranţe, toate-năbuşite
sub straturi de zăpadă bătucite
şi s-ar topi, s-ar despuia de mască.

Când oameni de zăpadă se topesc
ai zice că în urmă doar noroiul creşte
şi pare-adevărat, căci curg din ei, fireşte,
un fel de lacrimi şi-n ţărână şiroiesc.

Dar din noroi răsar mereu mlădiţe
cu mugurii avizi de soarele iubirii
şi înfrunzesc supuşi orânduirii firii,
şi înfloresc, exuberante coroniţe.

De teamă, de nevoi, de griji care sporesc
au îngheţat cândva în nepăsare,
oameni în miez cu miezul în uitare...
Dar oameni de zăpadă se topesc.
(2014)

Alma Nahe a născocit (sau nu) un început de poveste, l-a însemnat pe blogul ei, ne-a ademenit să inventăm o continuare... Rezultatul e mai sus. Să mă înscriu la concurs?

Alma ne ispititeşte cu poveste şi ne ispiteşte cu omulţeţi de zăpadă ieşiţi nu din troienele acestei ierni nehotărâte, ci din mâinile ei dăruite cu har. Alte minunăţii făptuite de Alma sunt expuse în vitrină aici.

Întrebări... sub felinare

Din ascunzişul inimii adun sub felinare
atâtea întrebări, atâtea ezitări
care n-au îndrăznit să se ivească-n soare
şi să se dezvelească de temeri şi mirări.

Simţeam că-s în pericol de a se risipi,
împrăştiate-n pripă în sânge prin artere,
şi le-aş fi lămurit, dar, poate-ntr-altă zi,
când ar fi prins curaj să-ncerce ori să spere.

Le-am amânat mereu şi nu mi-a fost uşor,
dar mult mai greu mi-ar fi să nu le-amân.
Ca un intens supliciu, un surogat de zbor
îmi ţine loc de clipă când vin, dar nu rămân.

Acum, când le contemplu şi caut un răspuns
din câte-or fi pe lume lăsate-n drumul meu,
mă tem că unul singur nu-mi va fi de-ajuns
să-nchidă răni, să pună punct la greu.

Cărarea mea-i îngustă, pierdută printre smide
ce se întind cu gheare de spini să-ncetinească mersul,
dar nu mereu, căci drumul adesea se deschide
spre orizonturi limpezi lărgindu-i înţelesul.

Sub felinare-aplec în palidă lumină
momente-nlănţuite ca într-un film alb-negru,
şi mut, şi fără subtitrare... ca astfel să revină
dintre uitări şi întrebări cu un răspuns integru.

Încă mă caut şi-mi mai descopăr sensuri,
mă-ncheg din amănunte, îmi cern vreun gând ascuns,
eminamente eu, cu umbre printre versuri
şi ştiu că niciodată n-am să îmi fiu de-ajuns.
(2014)

În spiritul sărbătorilor, cel care pare să comprime timpul, am comprimat şi eu duzina de cuvinte şi cele două teme. Alte răspunsuri la provocările săptămânii sunt găzduite, ca în fiecare luni, de Eddie.

Alb

Un nor alb lasă
o umbră în lumina
care-l înălbeşte.

Culori se-adună
într-o singură rază
imaculată.

Cum afli albul
sub scrum, când nu ştii focul
şi arsura lui?

Pete de viaţă
spăl de pe mâini ori faţă...
Albul se-nvaţă.

Pe frunte gând alb,
în suflet sentiment dalb,
azi, după scăldat.

Cad ninsori în păr,
albă înţelepciune...
Apoi, amintiri...

Dantele albe
se ţes pe gherghef de ram
când plouă stele.
(2014)

O provocare
îşi primeşte răspunsul
alb în cuvinte.

Fiecare îşi are propriul adevăr

Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.

Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.

Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.

Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.

Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.

Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.

Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.

Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.

Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.

Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)

Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.

Haiku dicţionar

Creion

Trasează semne,
umbre ce luminează
albul hârtiei.

Pahar

Alege oameni -

optimişti sau pesimişti -

dintr-o privire.

Papuc

Confort domestic
atunci când nu te afli
dedesubtul lui.

Acuarelă

Adaos apei

în curgerea-i în emoţie

de la ochi la ochi.

Triunghi

Poligon închis
ce defineşte un plan
fără limite.

Brânză

Burduf de câine

cu mult potenţial ascuns

de ochii lumii.

Cochilie

Dacă o asculţi
ţi-auzi sângele zvâcnind
ca valul mării.

Glob

Minune vie,

stoarsă şi consumată,

încă acasă...

Producţie

Creată de om
pentru a trăi uşor,
face viaţa grea.

Gând

Înmugurire,

înrămurare şi-apoi

o înflorire.

Cal

Libertate smulsă
de hamuri şi de frâie
galopând sub şa.

Jucărie

Realitate

cu tentă ideală

în minţi de copii.

Broşa

Detaliu discret
purtat cu eleganţă...
bine înfiptă.
(2014)

Duzina celor
treisprezece cuvinte

se-nscrie-n tabel.

Magie albă

Fulgi de păpădie tandru îngheţaţi
se rostogolesc alene din înalt
şi îngenunchează simplu pe asfalt
ca să se sfârşească destrămaţi.

Se întind oglinzi privind spre cer,
mohorâte ca cenuşa întristării.
Prind în ele-ntunecarea zării
adâncindu-se în ultimul mister.

Paşi grăbiţi le sparg. În tulburare
tremură de frig pe pojghiţa subţire
norii sfâşiaţi în aşchii, a pieire,
şi sclipiri firave ca de lumânare.

Toamna, ca un puf de păpădie,
se deşiră pe o aripă de vânt
împlinind acelaşi legământ
de pustiu şi de nimicnicie.

Strălucirea iernii, albă şi curată
nu alină dorul. Gerul e tot moarte.
Fulgi de păpădie îngheţaţi împarte
ascunzându-i toamnei rochia pătată.

Un decor de vis, un castel de gheaţă,
candelabre zvelte de cristal fragil,
dantele suave cu contur labil,
închid în iluzii a naturii faţă

şi ne amăgesc cu magie albă
şi cu har de sculptor fără dalte-ori lut.
Ni se face alb în suflet viscolit şi mut,
prins la gâtul iernii... un trofeu în salbă.
(2014)

Cristale

Destin

Dărâm iluzii
din acel glob de cristal
al ursitoarei.

Candelabru

În miez de cristal
cascade de lumină
dizolvă mister.

Colier

Roşu transparent
înfloreşte a păcat
mătasea pielii.
(2014)

Despre cristale
au scris şi jucăuşii
înscrişi în tabel.

Vânând secunda

Am plecat în concediu pe-autostrada tinereţii,
mi-am scâlciat bascheţi, pantofi şi bocanci,
vânând secunda acerb, aşa cum vânează ereţii,
şi-aş fi vrut să mă vindec de timp, să-mi fiu vraci.

Mi-aş fi făcut sărbătoare din fiece pas,
din fiece sâmbure aş fi-ncolţit câte-o stea,
aş fi spart orice-oglindă la răscruci, la popas,
mi-aş fi smuls din iubiri ce povară-i prea grea.

În păr mi-aş fi prins lăcrămioare, parfum
din fragede cupe să-mi adie a soare,
în mâini aş fi strâns moi petale de fum
din visuri albastre, să le scarmăn fuioare.

Câte secunde-oi fi prins nu mai ştiu...
La vindecări, la examen am rămas cu restanţă
fiindcă un rid mi-a scăpat şi un fir argintiu
s-a strecurat printre lăcrămioare în faţă.

Nicio cremă nu-mi umple ridul şi nici
vreo vopsea n-ar ascunde argintul mereu.
M-am rătăcit la răscruci, de aceea-s aici,
într-altă drumeţie, dar ştiu, sunt tot eu.

Sunt tot cea plecată cândva pe o stradă
ce-mi promitea altceva, dar m-a dus
prin timp înainte, iar mersul corvoadă
s-a făcut de când drumul e-ntins spre apus.

Figurină fragilă din sticlă casantă
în care se scurge implacabil nisipul,
azi fug de secunda alergând în turnantă
spre albumul umplut prea devreme de timpul

de care credeam că mă pot vindeca.
Un urs mă vânează cu pas apăsat
oricât m-aş opune, oricât mi-aş striga:
"Tu să caşti ochii bine cât ai de umblat..."

Privesc înainte spre strada cea largă
pe unde îmi mân visuri vechi sau mai noi,
dar din trecut câte-o clipă prea dragă
răsare şi-atunci privesc şi-napoi.

Pe drum, între ieri şi ce-are să fie,
din praf ridic zaruri cu semne de stele
sau semne de nor şi furtună, şi-s vie,
cu sâmburi, vânări şi iubirile mele,

tot eu, cea tânără mereu, aici, unde se-aude
o inimă bătând şi alergând secunde.
(2014)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au legat în alte gânduri şi s-au adunat în tabelul găzduit de Eddie.

Vreascuri

Vreascuri trosnesc între două tăceri,
când paşii de azi se-aştern peste paşii de ieri.
Paşii de ieri ezitau căutând începuturi,
paşii de azi scriu istorii despre ziduri şi scuturi.

Un regret ca o toamnă în care ploaia îngheaţă
te încinge, şi-orbit de sălbatica ceaţă,
te sfărâmi ca un vreasc, te aduni într-o vale
ca un râu istovit de năpraznica jale,

şi curgi tulburat dintr-un vechi obicei,
şi nu ştii ce aştepţi ori s-aştepţi de mai vrei...
În plutire, pe ape putrezesc frunze moarte;
amorţeşti în trecut, dar te scurgi mai departe.

Înapoi ţi-a fost tot, înainte-i o zare...
Nu te cheamă... Tu fugi înspre ea; ţi-e salvare.
Te despoi de regrete ca şi cum ai fi pom,
îţi rămân frunze-n urmă cât să-nchege un om.

Cum ai fost încă eşti, doar veştmântul ţi-e nou.
N-ai ieşit prin miracol înc-o dată din ou.
Vreascuri trosnesc între două tăceri
şi se scutură-n vânt vorbe strânse mai ieri

şi în ele-s cuprinse nişte zgomote vii.
Când te faci că n-auzi şi că nu le mai ştii,
tot îţi bat ca un ceas măsurându-ţi trecut,
un tic-tac nu de timp, ci de inimi... sub scut.
(2014)

Roţi dinţate

Parc-ar fi stele cu razele frânte,
încarcerate de-alte stele cu dinţi.
Se rotesc împotrivă, supuse, înfrânte,
petrecându-se ştirbe în lăcaşuri cuminţi.

Au rosturi mici între ele şi-n ele,
dar împreună dau timpului rost,
o galaxie, un şir de inele,
un mecanism monoton şi anost.

Le pândeşte rugina, le înoadă rotirea,
le ciobeşte rotundul. Înfrânate subit,
li se uzurpă cu tristeţe menirea
şi se opresc. Timpul nu-i de oprit.

De câte ori nu le suntem asemeni,
rotiţe dinţate prinse strâns în urzeală
de braţe străine ori mâini calde de prieteni?
Ne macină timpul, ne pândeşte vreo boală,

ne învârte nevoia ori vreun dor mai înalt.
Ni-i foame de spaţiu, alţi dinţi ne-nconjoară.
Ni-i sete de altfel, ne-nvârtim cu păcat
într-un fel cunoscut pentru-a trei mia oară.

Ne strâng dinţi ce muşcă din visuri şi leagă
aripi nenăscute de umerii bonţi.
Roţi de alături par să-nţeleagă...
Ne punem piedici ca nişte netoţi.

Doar o mişcare ne este permisă,
un singur sens şi-i lipsit de-nţeles,
de multe ori, când dorinţa-i ucisă
în resemnare, neavând de ales.

In angrenaj, dovedit că-i fiabil
de generaţii de rotiţe dinţate,
când una dispare, un destin implacabil
trimite o alta la-nvârtit mai departe.

De cât curaj e nevoie să schimbi
ce ţi se dă prin lege ca soartă,
să opreşti învârtirea, să pleci să te plimbi,
să deschizi printre dinţi cu cuvântul o poartă?

De cât curaj e nevoie să-ntorni
în alt fel lumea cea mică în care
c-o mişcare de braţ ai putea să răstorni
o idee pe dos şi să afli cărare

şi, în loc să te-nvârţi pe un ax imobil,
să înveţi că există o culisare spre zare
şi apoi să descoperi, cu un zâmbet subtil,
că lumea întreagă-i cu atâta mai mare?

"Răzvrătire!" se strigă din piepturi prea strâmte
de roţi ce poartă ochelarii de cal.
Ţie nu-ţi pasă, fiindcă vine să-ţi cânte
amintirea de braţ care spintecă val,

fiindcă ştii că au fost răzvrătiri
ce-au demontat angrenaje, le-au salvat de rugină.
Din când în când se preschimbă rotiri
în spirale prelungi, terminate-n lumină.
(2014)

Astăzi, rotiţe dinţate şi mici,
am avut un prilej să-nvăţăm culisarea.
Cu speranţa că n-am irosit o şansă în marea
de vorbe făţarnice ale unor pitici,
vă invit să citiţi despre alte-angrenaje
de la Eddie -  pe link-uri, în controlate picaje.

Areal

Areal nestăpânit unde arta se-nfiripă
când lumina se scufundă după zare într-o clipă,
iar arbitrii arlechin, arătări ca de poveste,
fac hotar dintr-un arac între umbre sus pe creste,
despletire de arin desluşită-n prag de seară,
destrămare de arcuş pe a cerului vioară,
armătură din aripi răscolind argintul lunii
când se-aruncă-nvolburate cum arau în vis nebunii
vântul aromat de flori asfinţite-n fân la soare,
toate-acestea-s plăsmuirea unei inimi călătoare

care-şi caută un loc unde să-şi înstăpânească
ritmul ei domol ce-odată se încumetă să crească
într-un vaiet de vioară răscolind până departe
văi adânci de dor şi creste - bucurii nemăsurate;
areal pestriţ în care ca un arlechin să-şi pună
ce culoare-i vine bine sub argintul scurs din lună,
ce parfum i se năzare din fâneaţa înflorită
înainte s-o cosească o cădere în ispită;
cer pe care se desfac ramuri de arin în scară
ca să urce pân' la aripi sunetele de vioară,
iar de la hotar încoace umbra să fie subţire,
numai umbră de aripă unduindu-se-n plutire.
(2014)

În arealul de cuvânt prin porţi deschise ne-ntâlnim
atâtea inimi călătoare: veniţi pe Blogul lui Cartim.

Nopţi albe

Ştii câte nopţi mi s-au albit de stele,
ştii câte stele-am numărat pe cer,
ştii cum dansau nebunele de iele
prin gândurile mele ascunse în mister?

Ştii cât mi-au strălucit de rouă
îndepărtând lumina şi lăsând în noapte
ochii aceştia orbi? Şi oare ştii cum plouă
pe suflet, pe iubire şi pe şoapte?

Ştii cât de lungă poate fi tăcerea
miezului stins de noapte îngheţată,
când încă n-ai gustat din fierea
cuvântului din urmă - niciodată?

Ştii cum o clipă ţine cât o oră,
ştii că o noapte nu se mai termină
şi spun că-i albă când se prind în horă
secundele, să nu spun că e vină?

Poate că ştii. Ţi s-a-ntâmplat şi ţie
în altă noapte, în altă renunţare
ce te-a adus în prag de insomnie...
Te-oi fi gândit la mine, oare?

Nu te-ai gândit, căci noaptea ţi-era plină
de un alt chip. Dar nu-i nimic.
Albă-ţi fu noaptea. Nu de la lumină...
Ai strâns în palmă stele şi le-ai pus în plic.

Le-ai fi trimis, dar nu ştiai şi unde...
Uşa închisă-n urma ei dispare.
A secerat cărări şi gândul nu pătrunde
în viaţa ei cea nouă şi te doare.

Cât doare? Cât de-adânc şi câtă vreme?
Ai să înveţi şi tu la fel ca mine.
Durerii te supui şi n-ai de ce te teme.
Aştepţi cu disperare să-ţi fie iarăşi bine.

Să-ţi spun acum secretul ori să fiu nemiloasă
şi să te las să-l afli singur şi fără ajutor,
când noapte după noapte cu albul lor apasă
şi albul lor e tot încercuit de dor?

Doare cât vrei, cât laşi, cât te supui,
doare cât sufletul neostoit încape.
Când ţi-e de-ajuns şi că-i destul îţi spui
nopţile albe îşi înnoadă ape

şi, dacă ţi-au rămas lacrimi neplânse,
ai să le-nchizi într-un adânc de amintire
şi ai s-adormi visând la stele strânse
în palmă... pentru încă o iubire.
(2014)

Nopţi albe sunt trecute în cuvinte,
poate c-un strop mai multă minte,
de cei care-au au răspuns la provocare.
Eddie e gazda noastră primitoare.
Sămânţa nopţilor acestea nedormite
a fost un gând dezvăluit pe blog
de Drugwash şi mă pun zălog
că l-am recunoscut şi că nu minte.

Pietre de duzină

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Şi o brichetă-ar fi, cu flacăra ei albă,
mult mai strălucitoare în freamătul lumesc.

Îmi pun un colier din pietre de duzină
peste cămaşa neagră a nopţii fără stele
Nici luna nu răsare, nici pietrele lumină
nu strâng în răsucirea de zar cuprinsă-n ele.

În ghete ascund gheare, la fel şi în mănuşi.
Îmi ţin cu dinţii strânşi mâniile captive,
să nu-şi găsească ţinta pe după cele uşi
care închid pretexte şi falsuri drept motive.

Să fie, să pretindă, să se prefacă-n fapte.
Şi faptele tot prefăcute or fi şi s-or petrece.
Eu am să fiu acolo sau poate-oi fi departe...
Ce cern prin sita vrerii, cum n-ar fi fost s-o trece.

Rămân în sită strânse doar pietre de duzină
cu greutate-n înţeles şi adevăr în miez.
Le ţin ca pe-o comoară în palmă şi mi-e plină
de liniştea din ele speranţa când visez.

Le prind una de alta şi fac un bibelou,
o operă de artă mereu neterminată,
un bulgăre diform (îl şlefuiesc), un ou
în devenirea firii, o lacrimă-ngheţată.

Trec în revistă vremuri, subtile transformări
ce-au dobândit cândva contururi şi volum.
Cu pietre de duzină am bătucit cărări,
din ele am să-mi fac în faţă, iarăşi, drum.

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Ca un dragon bătrân, în ou cu coaja albă,
speranţa, drept comoară, o apăr şi o cresc.
(2014)

Cu pietre de duzină la Eddie în tabel
m-alătur duzinarilor încă o dată.
Au scris cu-aceleaşi vorbe şi nu mai sunt mirată
că au găsit alt sens şi-au scris într-un alt fel.

Singurul lucru pe care îl au în comun

Azi cântăm.
Am lăsat deoparte pixurile,
am uitat de toate instrumentele ascuţite.
Unele lasă urme nobile,
sânge albastru
din cel strâns în urna aceea
în care ar fi trebuit să ascund
cenuşa gândului
din calea vântului.
Altele fac sângele cel adevărat să iasă la lumină,
ruginiu şi stins,
o pată pe albul imaculat al pânzei,
al hârtiei.
Şi hârtia are muchii ascuţite.
Da, dar înainte de a fi strânsă în pumn,
înainte de a fi făcută ghem.
E bine să depeni hârtia cât e încă nepătată,
cât încă n-au ars-o cerneluri.
Jocul de lumini şi umbre ucide curiozitatea.
Urmele de cenuşă
ar putea să te facă să o întinzi
ca pe o petală de trandafir
din care ai scurs seva.
Azi cântăm fără cuvinte,
fără regrete,
fără mirări.
Cântăm despuiaţi de ele,
alb, cu altfel de emoţie.
Una pe care cuvintele nu o pot prinde
ori n-o pot cuprinde.
Şi-atunci ne rămâne închisă
într-un zâmbet,
într-o lacrimă,
într-o clipă.
Singurul lucru pe care
toate acestea îl au în comun
e trecerea.
(2014)

Noiembrie

Îmi curge prin vene noiembrie iar,
îmi curge în râuri de frunze pe vânt,
îmi lasă în vreme un semn de hotar
între mine şi mine, cea din cuvânt.

Îmi intră noiembrie-n inima plină
de toamne-adunate din vârstele mele,
în cuibar închegat din scântei de lumină
culese din ploaia de frunze, de stele.

Se prelinge noiembrie în oase pe-ascuns,
se închide-n durere ca şi cum i-ar fi casă,
îmi sărută obrajii cu ploi şi-i de-ajuns
ca să iert şi mă minte că-s încă frumoasă.

Despletit se răsfiră prin pletele mele
şi-i devin prelungire din zare în zare.
Sunt noiembrie eu ca o horă de iele,
închegată din vânt, luând din flăcări culoare.
(2014)

Timpul ne-alungă în toamna târzie,
înfiorări ne cuprind în decorul aprins,
cuvântul ne-adună şi iar ne îmbie
să ardem în el păstrându-l nestins.
Şi-apoi ne găsim într-un loc primitor
şi citim lângă sobă despre-un gând, despre-un dor...

Dor cuminte

Am lăsat timpul să domolească furtuna,
am lăsat liniştea să cadă pe timp,
am lăsat noaptea să-şi adauge luna,
am lăsat răsăritul să se spele pe chip.

N-am înţeles şi-am cătat adevărul,
nu l-am găsit şi-am uitat să-nţeleg.
Nici n-am nevoie să muşc iarăşi din mărul
ispitei spre-a şti. Vreau mărul întreg.

N-am judecat şi am dat ce-am cerut
când să nu fiu judecată pretind.
Când în mister te-ai cuprins şi-ai tăcut
mi-am amintit de tăcere cu jind.

Căci şi pe mine tăcerea mă-mbie
în adăpostul ei cald şi pufos.
Priviri se opresc pe acea cochilie
în care nimic niciodată n-a ros.

Mi-s nopţile blânde, cuvinte nu-mi pleacă,
ci mi se-adună cum ştiai înainte.
Inima timpul îl bate, nu-i seacă,
tu îmi lipseşti, dar doru-i cuminte...
(2014)

Vindecare

În timp ce pensula îi dezmierda tabloul,
în timp ce pânza îşi pierdea din puritate,
halba de bere se golise jumătate,
iar din ţigară lângă filtru rămăsese scrumul.

Cu degetele răsfirate, tremurând nervos,
îşi răvăşise freza din nou, a suta oară.
Pe masă, în pachet avea doar o ţigară,
iar prin fereastra largă-l privea un cer lăptos.

Se destrămau cocorii către zare,
nori se-ntremau în flăcări din geana de lumină,
dorul albastru se stingea în vină
şi flori se răzvrăteau în ultima visare.

Într-un dovleac se cuibărise spaima
arzând prin ochii larg deschişi în noapte.
Tăceri prelungi se desfăceau în şoapte
de fâlfâiri de aripi amintindu-i taina.

Fiori de frig, fiori de teamă deasă
îl scuturau din amorţirea firii.
Pietre ieşeau din somnul nemuririi
şi se făceau nisip în scrâşnetul de coasă.

În ochii de pisică lucea un colţ de iad
pe-o pată de-ntuneric cu umbra şi mai neagră,
alunecare iute, groază care aleargă
pe-acoperişuri ude în timp ce stele cad.

Maşina timpului încremenise în rugină.
Cu sufletul la gură, ţinându-şi răsuflarea
se-oprise clipa. Neîntâmplată, întâmplarea
dormea în aşteptarea seminţei de lumină.

Tabloul său lugubru înlănţuise-n ramă
un colţ întunecat de suflet chinuit.
Îi amintea coşmaruri şi cât a suferit...
Culorile şopteau de crâncena lui teamă.

Eliberat de demoni, a luat o pânză albă
şi l-a acoperit. Stafia spaimei lui
a dispărut sub giulgiu. De-atunci apusul nu-i
decât moment de zâmbet şi de visare calmă.
(2014)

Din sărbătoarea de import şi duzina de cuvinte
un tablou mi s-a ivit într-un colţ ciudat de minte.
L-am pictat cu-alte unelte decât cele-obişnuite
fiindcă pânza şi penelul mie nu mi-s potrivite.
Iar la urmă, leacul meu nu-i să îl ascund de mine,
ci să îl aduc la Eddie printre scrieri mai senine.

Diamant

Perfecţiune ce spintecă lumina-n şlefuire,
făcută să împodobească o altă perfecţiune
cu muchii ascunse care taie genune
în suflet şi-o umplu cu vis - peste timp arcuire.

Legământ veşniciei când ne sunt frunze-n vânt
clipele focului, clipele setei de ploaie,
când curajul cel orb ramul nu şi-l îndoaie
de teamă de ce-i neştiut pe pământ.

Un bob de lumină ce întrece oţelul
în lupta cu timpul şi materia surdă,
un fulger de gând ce n-avea să se-audă
când în el, fără tunet, se-adunase tot cerul.

O ispită ce prinde înăuntrul ei stele
şi-apoi le împrăştie iar împrejur
desfăcându-se-n raze care trec de contur
şi dansează lumina ca o horă de iele.

Diamant

(acrostih inspirat de Matilda)

Desferecat din tină,
Inimă de lumină ,
Adevăr şi dorinţă,
Mărturiseşte credinţă
Aprinsă de iubire
Niciodată trădată,
Taina şi dezvăluire.
(2014)

Diamant în cuvinte au scris astăzi cu toţii
şi-l lasă-n vitrină în cumpăna sorţii,
să furăm înc-un zâmbet, să ne pună pe gânduri
când citim diamantul - raze vii printre rânduri.

Următorul paragraf

Un arhivar de amintiri
rafturi umplea, umplea sertare
cu file strânse în dosare
supuse lentei prăfuiri.

Totul se ordona precis,
c-un simţ al vremii infailibil,
detaliat şi-aşa sensibil
încât le-ai fi găsit şi-n vis.

Un raft pe-o stinghie fragilă
a scârţâit, a pârâit
şi-apoi s-a răsturnat subit
rupând ori rătăcind o filă.

Iar arhivarul, schimbând feţe acre,
s-a apucat de reparat
şi-apoi de strâns şi ordonat
dosarele cu pagini sacre.

În rama vechiului dulap,
cioplind un şanţ cu dalta,
a introdus, luat de gata,
înc-un sertar în care-ncap

anexele adăugate
ca prelungiri în viitor,
urmări ce au avut izvor
în amintirile-arhivate.

La radio se întâmpla
pentru a nu ştiu câta oară
o melodie: o chitară,
un glas vibrant care uimea.

Senzoriala experienţă
lipsea din raftul răsturnat
şi, pe deplin emoţionat,
a-nlocuit acea absenţă

cu amintirea mai recentă,
în alt dosar, pe altă filă
ce-şi aştepta praful, umilă
în trecerea indiferentă.

În lunca vremii vânturam
studiul de caz înscris mai sus
şi cântăream cât praf depus
mi-ar frânge-un raft dacă eram

eu arhivar în locul lui...
Dar eu mai uit, mai pierd, mai scad,
mie secundele îmi cad -
nisip în timpul meu hai-hui.

De-aceea, când găsesc o filă
la care n-am gândit demult
şi-nvii surâsul vechi şi mut,
îmi amintesc de-acea copilă

care nu-şi arhivase visuri,
n-a strâns, ci-a ars în sentimente,
în flăcări iuţi şi-n jaruri lente,
pe pisc ori margini de abisuri.

Nu cântăresc pulberi şi praf .
Măsor distanţe şi albastru,
drum cu tovarăşi ori sihastru
în următorul paragraf.
(2014)

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte sunt arhivate în tabelul găzduit de Eddie.

Ca un mănunchi de maci...

Mi se făcuse-un fel de primăvară
târzie şi-nflorită ca un mănunchi de maci.
Tumultul ei făcuse să apară
în sufletul meu tânăr un alt tumult, stângaci.

Dar repede s-a revărsat pe chipul tău banal
şi repede te-a îmbrăcat în stele,
ţi-a pus coroană şi-am plecat la bal
pe-un cal măiastru îmboldit de iele.

M-ai învârtit în dansuri în văzduh,
flăcări dansau când ne atingeam privirea
ca un mănunchi de maci împrăştiat de-un duh
şi dansului i-am pus un nume nou: iubirea.

Mi se făcuse vară în tot acel pârjol
şi-o sete dezlegată adânc la rădăcină.
Ca un mănunchi de maci mă scuturam de dor
când nu-mi erai aproape, când nu-mi erai lumină.

Te întorceai din când în când cu ploi
şi-mi înfloreau în roşu cuvintele şi zarea,
şi iar dansam aşa cum numai noi
ştiam şi aprindeam sub paşii iuţi cărarea.

Mi-ai spus că munţii nu sunt prea înalţi,
mi-ai spus că marea nu-i de-ajuns de mare
ca dansul să ni-l curme şi că nu sunt alţi
ca tine dansatori sub lună şi sub soare.

Ca pe-un mănunchi de maci m-ai adunat în glastră
şi dansul mi l-ai strâns în strop sălciu de apă,
zarea mi-ai pus-o-n ramă îngustă de fereastră
iar focul mai putea doar în apus să-ncapă.

Munţii erau departe, marea se distilase
sub vântul vorbei uitate în trecut,
curgeau pe-obraji petale, parcă ne blestemase
mănunchiul trist de maci, împuţinat şi mut.

Sub tălpi îmi stau petale, sânge de primăvară,
dansul ameţitor pe toate le-a strivit.
Ca un mănunchi de maci m-am scuturat spre seară...
Oare te-oi fi crezut? Oare te-oi fi iubit?
(2014)

Eddie a lansat a şasea ediţie găzduită de el a jocurilor noastre şi ne-a oferit o melodie ale cărei versuri au stârnit ca reacţie poezia aceasta.

Vorbe frumoase-n cântec şi promisiuni eterne...
Cât dragostea trăieşte şi cât e-adevărată
or fi şi ele împlinite, dar când e scăpătată
cuvintele-s doar umbre, cochilii seci şi terne.