Leg albastru de pământ

Mă simt pustie ca zarea în deşert.
Atât de mult albastru şi-atâta de inert...
Nimic nu pare că poate să mă schimbe
când inima-i plecată din mine să se plimbe.

Dar dincolo de zare m-aşteaptă înc-un drum
pe care n-am ars încă şi unde nu e scrum,
iar inima-mi zăludă se scaldă-n ploi cu soare.
De toate însetată, se umple de mirare.

Cât mai zăresc în faţă o linie subţire
ce leagă de pământ albastrul în trăire
ştiu că-naintea ei e lutul gras şi moale,
că între munţi se-adună izvoarele pe vale,
că încă pot ca lutul să mi-l frământ în pumn
şi să găsesc izvorul cel nesecat şi bun.

Mă simt pustie azi, cu-albastrul fără zbor,
şi ştiu că mi-e pustiu când aripa-i un dor
fiindcă îmi lipseşte ce-a fost de drept al meu:
o margine de zare, izvor de curcubeu.

Dar căutarea nimeni nu poate să mi-o ia
şi, cât îmi caut calea şi inima pe ea,
eu mă frământ din lut şi mă croiesc din zare
şi leg de-al meu pământ albastrul din visare.
(2014)