am lăsat liniştea să cadă pe timp,
am lăsat noaptea să-şi adauge luna,
am lăsat răsăritul să se spele pe chip.
N-am înţeles şi-am cătat adevărul,
nu l-am găsit şi-am uitat să-nţeleg.
Nici n-am nevoie să muşc iarăşi din mărul
ispitei spre-a şti. Vreau mărul întreg.
N-am judecat şi am dat ce-am cerut
când să nu fiu judecată pretind.
Când în mister te-ai cuprins şi-ai tăcut
mi-am amintit de tăcere cu jind.
Căci şi pe mine tăcerea mă-mbie
în adăpostul ei cald şi pufos.
Priviri se opresc pe acea cochilie
în care nimic niciodată n-a ros.
Mi-s nopţile blânde, cuvinte nu-mi pleacă,
ci mi se-adună cum ştiai înainte.
Inima timpul îl bate, nu-i seacă,
tu îmi lipseşti, dar doru-i cuminte...
(2014)
Mărul întreg, cu-ntregul adevăr
RăspundețiȘtergerepăstrat intact în gaura de vierme,
unde dac-ai ajuns, ai şi uitat
şi neatins rămâi, în lumea veche.
:)
Nu mă ascund în găuri de vierme
Ștergereşi neatingerea îmi este străină.
Numai iertarea cea blândă mai cerne
ce-i doar întâmplare de ce poartă vină.