Pietre de duzină

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Şi o brichetă-ar fi, cu flacăra ei albă,
mult mai strălucitoare în freamătul lumesc.

Îmi pun un colier din pietre de duzină
peste cămaşa neagră a nopţii fără stele
Nici luna nu răsare, nici pietrele lumină
nu strâng în răsucirea de zar cuprinsă-n ele.

În ghete ascund gheare, la fel şi în mănuşi.
Îmi ţin cu dinţii strânşi mâniile captive,
să nu-şi găsească ţinta pe după cele uşi
care închid pretexte şi falsuri drept motive.

Să fie, să pretindă, să se prefacă-n fapte.
Şi faptele tot prefăcute or fi şi s-or petrece.
Eu am să fiu acolo sau poate-oi fi departe...
Ce cern prin sita vrerii, cum n-ar fi fost s-o trece.

Rămân în sită strânse doar pietre de duzină
cu greutate-n înţeles şi adevăr în miez.
Le ţin ca pe-o comoară în palmă şi mi-e plină
de liniştea din ele speranţa când visez.

Le prind una de alta şi fac un bibelou,
o operă de artă mereu neterminată,
un bulgăre diform (îl şlefuiesc), un ou
în devenirea firii, o lacrimă-ngheţată.

Trec în revistă vremuri, subtile transformări
ce-au dobândit cândva contururi şi volum.
Cu pietre de duzină am bătucit cărări,
din ele am să-mi fac în faţă, iarăşi, drum.

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Ca un dragon bătrân, în ou cu coaja albă,
speranţa, drept comoară, o apăr şi o cresc.
(2014)

Cu pietre de duzină la Eddie în tabel
m-alătur duzinarilor încă o dată.
Au scris cu-aceleaşi vorbe şi nu mai sunt mirată
că au găsit alt sens şi-au scris într-un alt fel.