Când oameni de zăpadă se topesc...

Când i-ai văzut grăbindu-se pe stradă,
atât de îngheţaţi în nepăsarea lor,
păreau fugiţi din viaţă şi pustii de dor
şi patinau ferindu-se să cadă.

Căderea i-ar fi sfărâmat mărunt
şi peste ei ar fi trecut prăpăd
de paşi purtând alţi oameni ce nu văd
din orizont decât un singur punct.

Par ţepeni şi cuvintele le-ngheaţă
pe buze reci cu promoroacă împrejur.
Le scuipă-n palmele de crengi şi dau contur
unei idei care nu prinde viaţă.

Aproape că ţi-e milă de-nţepenirea lor,
i-ai scutura de morcovi, de tăciuni,
i-ai implora să fie calzi şi buni,
le-ai curăţa în suflet rugina pe zăvor.

Dar e de-ajuns să îi priveşti în ochi,
să uiţi îngheţul care molipseşte,
să îi surprinzi c-un zâmbet, şmechereşte,
să sufli peste ei descântec de deochi,

să cauţi mai adânc sub alba carapace
şi să le intri-n inima înfrigurată
ce-aşteaptă de-o vecie o bătaie-n poartă
şi-i ca un mugur ce încearc-a se desface.

Le-ar fi destul ca să dezamorţească
iubiri, dureri, speranţe, toate-năbuşite
sub straturi de zăpadă bătucite
şi s-ar topi, s-ar despuia de mască.

Când oameni de zăpadă se topesc
ai zice că în urmă doar noroiul creşte
şi pare-adevărat, căci curg din ei, fireşte,
un fel de lacrimi şi-n ţărână şiroiesc.

Dar din noroi răsar mereu mlădiţe
cu mugurii avizi de soarele iubirii
şi înfrunzesc supuşi orânduirii firii,
şi înfloresc, exuberante coroniţe.

De teamă, de nevoi, de griji care sporesc
au îngheţat cândva în nepăsare,
oameni în miez cu miezul în uitare...
Dar oameni de zăpadă se topesc.
(2014)

Alma Nahe a născocit (sau nu) un început de poveste, l-a însemnat pe blogul ei, ne-a ademenit să inventăm o continuare... Rezultatul e mai sus. Să mă înscriu la concurs?

Alma ne ispititeşte cu poveste şi ne ispiteşte cu omulţeţi de zăpadă ieşiţi nu din troienele acestei ierni nehotărâte, ci din mâinile ei dăruite cu har. Alte minunăţii făptuite de Alma sunt expuse în vitrină aici.