joi, 20 septembrie 2012

Zefir

Să fug de tine, să fug din mine?
Să fug de timp, când tot timp vine?
Caut lumină. Când o găsesc nu mă orbeşte.
E cum sunt zorii... lumina creşte.
Sau scade ca la asfinţit?
De-atâta fugă cred c-am obosit...

Să vin la tine, să vin în mine?
Să vin o clipă, cât ne e bine.
Caut un fulger, să mă orbească,
Să mă străbată, să mă cunoască,
Apoi să mă scufunde în întunecime,
Să scutur noaptea, ca pe-o pătură, de rime.

Să stau cu tine, să stau în mine
Atâta cât pământul ţine
La noi, la iarba semănată şi la ramuri.
Din ele ne-am făcut catarg la flamuri
Sau semne puse în unghi drept în cimitir?
Să fug, să vin, să stau? Să fiu... zefir.
(2012)

8 comentarii :

  1. deasupra-ne, balon de păpădie să ne poarte-n zare
    iar din joben, în loc de iepuri să ieşim chiar noi,
    tu să fii suflul blând, ce ne ridică-n stele
    eu să fiu greutatea ce ne ţine împreună, pe pământ.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Când vântul ne desface umbrelele de păpădie
      Plecăm în zbor, ne ţinem de-o sămânţă agăţaţi.
      Chiar dacă ni se risipeşte zborul pe câmpie
      Şi vântul ce ne poartă ne seamănă aiurea
      Şi nu ne mai găsim c-am fost împrăştiaţi
      Vom încolţi sămânţa, c-aceasta ni-i menirea.

      De-aş fi eu suflul către stele şi tu balansul spre pământ,
      Ca să se nască din sămânţă o idee şi-apoi un arbore cu cânt
      Ne prindem nu de mână, ci, la fel ca astăzi şi aici,
      înşiruind pe pagini semne negre, mici,
      ne ţinem amândouă de-un cuvânt.

      Ștergere
  2. să rămâi, carmen... să rămâi tu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. rămân, rămân eu... că nu ştiu cum să plec din mine. :)

      Ștergere
    2. din tine însuți nu te duci
      nici dacă umbra,
      nici dacă șoapta,
      nici dacă păsările trec
      și-ngheț
      atinge frunza.
      din tine însuţi nu rămâi
      şi nu ajungi
      că nu e lacrimă mai mare
      decât să fii cuvânt
      şi nu din întâmplare
      metaforă arzând.

      Ștergere
    3. ştii bine şi tu întâmplarea
      cuvântului când taie zarea,
      când taie inima, cuţit
      cu tăiş dublu, ascuţit,
      când lacrima de-acolo pleacă
      şi, nu ştiu cum, nicicând nu seacă.

      dar ştii şi cum e mângâierea
      cuvântului, alint ca mierea,
      când te îmbracă, te îmbrăţişează
      şi-n inimă cuminte se aşază.

      şi ştii şi-amarul dn cuvânt...
      dar când e-amar l-arunci în vânt
      sau îl îngropi şi-l faci pământ.
      cu greul lui cel greu să se scufunde
      şi-apoi să uiţi când l-ai găsit şi unde.

      Ștergere
  3. Nu fugi nicăieri. Ești tu, si toată poezia e în tine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu ştiu dacă e toată poezia în mine. Câteodată, când fug, mă ascund eu în ea.
      Mulţumesc! :)

      Ștergere