Să fug de timp, când tot timp vine?
Caut lumină. Când o găsesc nu mă orbeşte.
E cum sunt zorii... lumina creşte.
Sau scade ca la asfinţit?
De-atâta fugă cred c-am obosit...
Să vin la tine, să vin în mine?
Să vin o clipă, cât ne e bine.
Caut un fulger, să mă orbească,
Să mă străbată, să mă cunoască,
Apoi să mă scufunde în întunecime,
Să scutur noaptea, ca pe-o pătură, de rime.
Să stau cu tine, să stau în mine
Atâta cât pământul ţine
La noi, la iarba semănată şi la ramuri.
Din ele ne-am făcut catarg la flamuri
Sau semne puse în unghi drept în cimitir?
Să fug, să vin, să stau? Să fiu... zefir.
(2012)
deasupra-ne, balon de păpădie să ne poarte-n zare
RăspundețiȘtergereiar din joben, în loc de iepuri să ieşim chiar noi,
tu să fii suflul blând, ce ne ridică-n stele
eu să fiu greutatea ce ne ţine împreună, pe pământ.
Când vântul ne desface umbrelele de păpădie
ȘtergerePlecăm în zbor, ne ţinem de-o sămânţă agăţaţi.
Chiar dacă ni se risipeşte zborul pe câmpie
Şi vântul ce ne poartă ne seamănă aiurea
Şi nu ne mai găsim c-am fost împrăştiaţi
Vom încolţi sămânţa, c-aceasta ni-i menirea.
De-aş fi eu suflul către stele şi tu balansul spre pământ,
Ca să se nască din sămânţă o idee şi-apoi un arbore cu cânt
Ne prindem nu de mână, ci, la fel ca astăzi şi aici,
înşiruind pe pagini semne negre, mici,
ne ţinem amândouă de-un cuvânt.
să rămâi, carmen... să rămâi tu!
RăspundețiȘtergererămân, rămân eu... că nu ştiu cum să plec din mine. :)
Ștergeredin tine însuți nu te duci
Ștergerenici dacă umbra,
nici dacă șoapta,
nici dacă păsările trec
și-ngheț
atinge frunza.
din tine însuţi nu rămâi
şi nu ajungi
că nu e lacrimă mai mare
decât să fii cuvânt
şi nu din întâmplare
metaforă arzând.
ştii bine şi tu întâmplarea
Ștergerecuvântului când taie zarea,
când taie inima, cuţit
cu tăiş dublu, ascuţit,
când lacrima de-acolo pleacă
şi, nu ştiu cum, nicicând nu seacă.
dar ştii şi cum e mângâierea
cuvântului, alint ca mierea,
când te îmbracă, te îmbrăţişează
şi-n inimă cuminte se aşază.
şi ştii şi-amarul dn cuvânt...
dar când e-amar l-arunci în vânt
sau îl îngropi şi-l faci pământ.
cu greul lui cel greu să se scufunde
şi-apoi să uiţi când l-ai găsit şi unde.
Nu fugi nicăieri. Ești tu, si toată poezia e în tine.
RăspundețiȘtergereNu ştiu dacă e toată poezia în mine. Câteodată, când fug, mă ascund eu în ea.
ȘtergereMulţumesc! :)