Arzi în tăcere

Spui că de-un timp arzi în tăcere
Şi că emoţiilor li se frânse graiul,
Spui că tăcerea ţi s-a făcut durere
Şi că îţi cotropeşte traiul,
Spui că te-a năpădit un gând
Şi şi-a întins pe toate stăpânirea
Şi pare că sub umbra lui, curând,
N-ai să te regăseşti, nici tu, nici firea.

Spui că de-un timp ţi s-a făcut de toamnă,
Deplină ardere sub ploi,
Fiori îţi trec prin degete, prin palmă
Când arbori vechi despoi şi îi laşi goi,
Goi şi de frunze şi goi de culoare,
Cum ramuri triste îşi îndoaie
În închinări nu către soare,
Ci-n vânt şi nesfârşită ploaie.

Dar ştii că niciun gând nu-i veşnic,
Aşa cum toamna vine şi se duce,
Cu un surâs strălucitor, temeinic
Poţi să-l arunci pe drumuri la răscruce,
Să-l laşi să se topească în nimic,
Să se amestece cu ploaia sau cu drumul,
Un fir de praf din ce în ce mai mic,
Cum ai strivit sub talpă cu duiumul.

Arde în toamnă, cu frunzele, tăcerea
Sau lasă ploile s-o spele de pe gând,
Apoi, zăpezile să-ţi cotropească vrerea
Cu toată puritatea albului râzând.
Iar când în primăvară învierea
Va înverzi prin ramuri şi-n cuvânt
Să hohoteşti în bucurie, iar tăcerea
Să crescă florile schimbându-se cânt.
(2012)

psi-dialog