Acar

Era acar într-un nod de cale ferată,
Stăpânea fiarele, pe toate deodată,
Învăţase să le strâmbe când era nevoie mare,
Să le supună sub trenuri alergând către zare.

L-a lovit în moalele gândului dorul de ducă.
Nodul lui mare nu era de-ajuns să-l seducă,
Îi trebuia de la o vreme să ia în folosinţă
Puţin orizont, neprevăzut, neştiinţă.

Şi, cum cunoştea oţelul şi calea ferată,
Pe-o şină s-a dus alunecând cu mirată
Expresie întipărită pe faţa cea nouă,
Spălată la drum cu proaspătă rouă.

În urmă nodul rămăsese fără pază,
Fără atenţia lui mereu trează.
Trenuri goneau pe-acolo ca mai înainte,
Puseseră-n roţi prafuri pentru minte.

Parcă luaseră mintea de la el, săracul acar!
Se rătăcise şi nu mai avea habar
Încotro duce şina şi dacă trenul ei se-ndreaptă
Spre el sau către zare în linie dreaptă.

Dar şina e cotită, tunel întortochiat,
Săpat adânc în piatră şi prea slab luminat
L-a prins şi îi aruncă lumină grea în faţă
Şi i se năpusteşte ca altă dimineaţă.

Nu s-a ferit, n-a încercat să caute deoparte
O gaură în zid, temându-se de moarte,
Şi l-a lovit lumina cu raza orbitoare,
Şi l-a lăsat uimit că-i încă în picioare.

Ce-avea în ea lumina, ce taină a aflat
Poate are să spună, dar când l-am căutat
Era încă pe drum şi-n palme şi-n privire
Avea puţină zare topită şi iubire.
(2012)