Izbânda

Noi nu mai suntem copii,
Încet, ne depărtăm de cei vii
Şi semănăm cu umbra nemişcată
A celor trecuţi într-o lume uitată.

Unde-am lăsat florile şi lumina din zori?
De când nu mai ştim să zburăm peste nori?
Unde-a plecat ciocârlia nebună,
Cântându-i iubirii? În care furtună?

Noi nu mai suntem copii,
Uităm, tot mai des, să fim vii,
Drumul devine povară pe trupul secat
De apele care l-au învolburat.

Inimi de piatră, cochilii de melci,
Şi broaşte ţestoase pe suflete seci,
Zidiri reci de stâncă ne-au împrejmuit,
Nicicând să nu treacă vreun zâmbet tihnit.

Noi nu mai suntem copii,
Uşor am deprins să fim doar stafii,
Doar umbre de simţuri şi umbre de gând.
Şi, dacă-s mai multe, ce bine se-ascund!

Actori fără scenă, viaţa e-un rol,
Ni-i jenă de-apare sufletul gol,
Dezvelindu-se clar din ceaţă şi nor.
Şi-atunci alungăm sentimentu-n decor!

Noi nu mai suntem copii,
Deghizaţi în tipare strâmbe, saşii,
Nu mai ştim ce e bine şi ce e frumos,
Am uitat de tot zborul şi mergem pe jos.
În lumea aceasta, de iubire flămândă,
Ne ducem pedeapsa şi-o credem izbândă.
(2001)