Odihna mării

În suflet, deseori, mi s-au zbătut
Ape, în zbucium furtunos,
Şi-am fost navigator temut,
Şi am iubit vâltoarea valului spumos;

Până-ntr-o zi când umărul tău bun
Mi-a stat sub tâmplă liniştit
Şi-am început avară să adun
Clipe de pace fără de sfârşit.

Atâta tihnă sufletu-mi cuprinde
Când te privesc dormind,uitat de rele!
Cu ape limpezi vrea să mă colinde
Odihna ne-ncercată-a mării mele.
(2000)

Ca fluturii

Ne-am strecurat ca fluturii prin vară,
Şi am cules nectar până spre seară,
Pe urmă am spus noapte bună şi-am mers la culcare,
Iar dimineaţă n-a mai fost soare.
(2000)

Descântec

Să-mi prinzi în păr bijuterii,
Fluturi cu cercuri argintii,
Să-mi pui pe umeri mantie strălucitoare
Încropită din raze de soare,
Să mă învălui în nori,
În jur să aduni aripi de cocori,
Să scrii, cu semne de lumină,
Începând de la rădăcină
Până la frunzele aburite,
Cântece, triluri neistovite.
Să nu mai stiu de sunt femeie
Sau vreo liană despletită
Ce se înalţă din curmeie
Într-o pădure de iubire nesfârşită.
(2000)

Spaimă

O umbră albastră de munte, terminându-se-n cer,
Privirile captive ce vor să se scufunde în nesfârşitul eter;
E-un dor de plecare sau, poate, e-o spaimă ce-ndeamnă la fugă;
Să laşi totul în urmă şi-ajuns pe culme, să fii ca o rugă,
Să cauţi nimicul sau să cuprinzi tot ce trăieşte,
Să fii ca un abur subţire, să simţi cum durerea te creşte,
Să ajungi aripă numai, sau să fii numai zbor;
E-o spaimă ce-ndeamnă la fugă sau, poate, de plecare e-un dor.
(2001)

Toamnă

Priveşte, înc-o toamnă a trecut
Cu tot cortegiul ei de frunze moarte,
Cu întristate ploi prin crengile uscate
Şi păsăsri care au plecat spre sud.

Şi înc-o toamnă-a picurat în lume,
Prin ploi sălbatice şi reci, iubirea;
Şi doruri grele pustiit-au firea
Cu vântul lor temut şi fără nume.

Iar mâini însingurate-au întomnat,
Ca frunzele ce şi-au foşnit ruina
Când prin culoarea lor s-a-ntins rugina,
Şi în ţărână mâini şi frunze s-au culcat.

Iar, dacă păsările cu aripi nebune
Plecând, prin ochii noştri au zburat,
Orbi, într-o iarnă-a inimilor, ne-au lăsat
Să răscolim lumina când soarele apune.
(1991)

Frunze

Se strecoară nişte frunze
Între ochiul tău si-al meu
Şi îţi văd lucind pe buze
Colţuri reci de minereu.

Se sleieşte chiar tăcerea
Când pe geam te uiţi, privesc
Peste umărul tău zarea,
Dar în noapte n-o gasesc.

Şi mă tem că nu mai este,
Dacă frunze şi sleiri
Au adus deja o veste
De-ntuneric în iubiri.

Cu un vânt ca o colindă
Ţi-aş goni uitarea-n gări
Când prin mâini mi se perindă
Gesturi vechi pe vechi cărări.

Să alunec mi se-ntâmplă
Un cuvânt spre fruntea ta
Şi îţi pun palma pe tâmplă
Cu iubirea mea în ea.
(1988)

Şi eu trăiesc

Şi eu iubesc caii verzi de pe pereţii viselor,
Şi eu cunosc setea de ploaie
A pământului crăpat în secetă,
Şi eu aştept venirea cailor verzi din vise
Şi galopul lor hohotitor de ape.
Aud orele repede curgând în văile mele
Ca râurile în hăurile munţilor
Şi mă grăbesc spre rodirea pământului
Sub ploi de vise.
Şi eu trăiesc.
( 1988)

Gene

Cum ne mai păzesc genele gândurile !
Mereu ne rămâne câte o frază nerostită,
Agăţată în cârligul lor
Sau ascunsă în clipa lor de zbatere,
Seara, tragem fermoarul pleoapelor
Trecând geană prin geană:
Genele – temnicerii viselor noastre.
(1987)

Linişte

Copacii au stele pe vârfuri
Şi vântul le leagănă.
Luna s-a suit pe un munte,
Mă tem c-o să se rostogolească.
Ascult… cântă un greier
În inima mea
Şi-i atâta linişte…
(1988)

Să te scufunzi în lumină

Eu nu sunt o amăgire, un vis, o himeră
Venită din altă eră
În care zboruri de cocori
Stârnesc în suflete sori.
Lumina mea-i adevărată
Şi mi se despleteşte toată
În jurul gândului curat
Din care m-am scuturat.

Haide să te scufunzi în lumină
De la rădăcină
Până la frunzele neînţelese,
Sălbatice şi dese.
Caută pacea dorului
Când aripa zborului
Mi-o las pe tine să vină.
Haide să te scufunzi în lumină.
(2000)

La izvoare

Vino pe malul apei despletite
Unde se-aşază încâlcite
Răchite şi sălcii curgătoare.
Vino pe malul apei, la izvoare.

Priveşte prin frunze la aurul zării
Şi lasă lumina să-i sune visării
Cântarea din aripi de păsări înalte,
Când umeri de aburi vin să ne salte

Spre lumea din care, uituci, am plecat.
Hotare de zgură ne-au încercănat,
Cenuşa şi praful sunt grele zăvoare.
Vino pe maluri de sat, la izvoare.
(2001)

Acelaşi şarpe

În fiecare zi, acelaşi şarpe
Muşcă din timpul meu, flămând,
Şi amuţeşte-acele harpe
Care m-ar înalţa cântând.

În fiecare zi, aceeaşi oră,
Cu ticăitul monoton,
Îmi spune c-am intrat în horă
Şi am să joc până la ultimul ei ton.

Şi muzica-i aceeaşi vremea toată,
Nici o vibraţie în plus. Ca un blestem
Se tot repetă, şoaptă după şoaptă,
Şi nici să strig nu-ncerc, nici nu mă tem.

Ceas după ceas va trece,
Ani după ani se duc pe rând,
De la un timp, din ce în ce mai rece,
Visul dintâi l-acopăr cu ultimul meu gând.
(2005)

Nisip

În aurul zării,
La marginea mării,
Aripi ascuţite
Ca nişte cuţite,
Catarge înalte,
Priviri sfâşiate,
Zgomot de spumă,
Scoici ca o urmă,
Melci cu ursite,
Ţiganci despletite,
Culori ţipatoare
Aprinse de soare,
Nisipul ca stare
Lipit pe picioare.
(2001)

Ploi

Aud de-o veşnicie
Ploaia sălcie
Şi tandra zi de ceară
Curge afară.

În ploaia de cenuşă,
Lacăt pe uşă
Şi gânduri aruncate:
Tot tu în toate.

Şi-n somn mustesc coşmaruri,
Ploi bat în geamuri,
Se ţese pânză-n fire
De-apă subţire.
(1988)

Păsări albe

Dacă vreodată,printr-o minune,
Cuvintele noastre s-ar atinge,
Ar deveni păsări albe
Şi ne-ar părăsi,
Lăsându-ne muţi,
În aşteptarea clipei în care
Vom înţelege
Că ne iubim.
(1990)

Desen

Uite, aici s-a scuturat un nor de ploi cu sare
Şi-aici a înflorit o floare cu petale,
Acolo-a curs un râu spre-o mică vale
Şi a iscat furtună ca pe mare.

Eu cred c-ai înţeles c-am zugrăvit
Un chip de fată care-a plâns şi a zâmbit.
(1991)

Primăvara

O floare, un zâmbet, lumina albastră
Aprinsă, mirată, în inima noastră,
Un nor alb de spumă pe cerul lăptos,
Şi păsări în crângul de soc rămuros,
Cântări despre noua iubire de-o vară,
Visând nesfârşirea în fiece seară,
Înflăcărată de-un soare mai nou ca oricând.
Cine-ar mai crede că-i acelaşi pământ ?
Mirosul de verde, de crudă speranţă,
Se-avântă prin seva mustind de viaţă
Spre-o nouă-nviere, spre-acelaşi sfârşit,
Ce pare, acum, că e numai un mit.
E o amăgire; şi, totuşi, ce dacă?
Doar bucuria n-a fost nicicând seacă.
Iubirea şi primăvara, când s-or petrece,
Veni-va vremea ca rodul să lege.
Mai tineri c-un an ne simţim poate-o zi;
Şi ce dacă mâine nu vom mai fi ?
(2005)

Izbânda

Noi nu mai suntem copii,
Încet, ne depărtăm de cei vii
Şi semănăm cu umbra nemişcată
A celor trecuţi într-o lume uitată.

Unde-am lăsat florile şi lumina din zori?
De când nu mai ştim să zburăm peste nori?
Unde-a plecat ciocârlia nebună,
Cântându-i iubirii? În care furtună?

Noi nu mai suntem copii,
Uităm, tot mai des, să fim vii,
Drumul devine povară pe trupul secat
De apele care l-au învolburat.

Inimi de piatră, cochilii de melci,
Şi broaşte ţestoase pe suflete seci,
Zidiri reci de stâncă ne-au împrejmuit,
Nicicând să nu treacă vreun zâmbet tihnit.

Noi nu mai suntem copii,
Uşor am deprins să fim doar stafii,
Doar umbre de simţuri şi umbre de gând.
Şi, dacă-s mai multe, ce bine se-ascund!

Actori fără scenă, viaţa e-un rol,
Ni-i jenă de-apare sufletul gol,
Dezvelindu-se clar din ceaţă şi nor.
Şi-atunci alungăm sentimentu-n decor!

Noi nu mai suntem copii,
Deghizaţi în tipare strâmbe, saşii,
Nu mai ştim ce e bine şi ce e frumos,
Am uitat de tot zborul şi mergem pe jos.
În lumea aceasta, de iubire flămândă,
Ne ducem pedeapsa şi-o credem izbândă.
(2001)

Cu altă femeie

Cu altă femeie
Te-ai plimbat pe Marea Egee
Într-o seară.
Cânta o chitară
Din altă eră
Efemeră.

Era o bizantină frumoasă
Ca o împărăteasă.
Ochii ei negri visau în noapte
Stoluri de şoapte.

«De pe pleoape, umbre prelungi
Să îmi alungi»,
Îţi spunea
Şi glasu-i de mătase se făcea.
«Ca o liana pe suflet să te înfăşori,
Să nu mai fie nori,
Şi-apoi să vina
O lumină
Divină.»

Cu altă femeie
Te-ai plimbat pe Marea Egee
Într-o seară.
Cânta o chitară
Din altă eră
Efemeră.
(2001)

Lasă-i visului aripa

Lasă-i ochiului culoarea,
Să-nchidă sub pleoapa lui
Cerul, soarele şi floarea,
Să se-nchine gândului.

Lasă-i gândului lumina
De la stele argintii.
Ideal să-ţi fie vina
Că se-nchină inimii.

Lasă-i inimii iubirea
Şi puterea dorului,
Să-i pricepi nemărginirea
Ce o-nchină visului.

Lasă-i visului aripa,
Îndrazneala zborului;
Veşnică devine clipa
Când se-nchină omului.
(2010)

Din neguri

N-ai să te-ntorci,
Nici o privire în urmă, nicicând,
Nici un cuvânt.

Arareori
Îi dăruieşti
Un gând.

Iscată din uitare,
Imaginea se ţese
Pierdută-n neguri dese,
Sub zile adunate
Ca rânduri negre dintr-o carte,
Ca ziduri grele de cetate.

Zăreşti un ochi ce râde şi altu-nlăcrimat,
Iar fruntea ce-i veghează amar s-a încruntat.
Dar iată că pe buze apare un surâs.
E cald… şi trist… şi obosit… şi stins.

Urâtă amintire! Şi-atunci stârneşti un vânt
Ce lung i-aduce părul pe chipul cel plăpând.
S-a estompat, din nou, sfioasa arătare
Ascunsă printre vremuri, sub neguri de uitare.
(1999)

Album

Trăieşte şi acum, în mine,
Fata aceea care te-a iubit
Ca primavara-n care vine,
Prin vântul tandru, liniştit,
Miracolul din flori curate
Ce se ivesc înmiresmate,

În suflet şi acuma poartă
Iubirea risipită în trecut,
Şi ştie de durerea toată,
Şi-şi aminteşte şi cum s-a temut
De lacul verde-amăgitor
În care te-ai ascuns de dor.

Dar eu, cea care, peste vreme,
Am învăţat din ce-a fost ieri
Puterea de a nu mă teme
Şi am deprins… de nicăieri,
Şi nici nu ştiu prea bine când,
Să nu te mai iubesc visând,
De tot să nu te mai iubesc,
Eu te păstrez ca-ntr-un album,
În fata care-n mod firesc,
Trăieşte-n mine şi acum.
(2000)

Mi se pare că răspunde cerinţelor celei de a zecea ediţii Blog Power, având tema Impossible love, aleasă de liderul de opinie al ediţiei anterioare, Losty88

Nu aştept

Nu aştept de la nimeni nimic,
Stau dreaptă, până-n vârf, ca un spic,
Atunci când nu adie
Vântul prin umbrelele de păpădie.

Îmi sunt îndestulătoare
Stelele, luna şi-un soare
Ce-mi luminează-ntre tâmple
Şi fac gândurile să se întâmple.

Preaplin de iubire
Şi patimi amestecate-n neştire,
Flăcări de aur şi zgură
Îi sunt inimii măsură.

Neguri de la mulţi am primit,
Uneori câte-un surâs istovit;
O fărâmă de zare albastră
Mi s-a lipit de fereastră.

O pasăre cu o aripă din cer
Şi alta din mine mai sper,
Dar de la nimeni nu aştept nimic,
Stau dreaptă, până-n vârf, ca un spic.
(2000)

Întotdeauna frig

Mi-e noapte
În frunzele cu şoapte,
Mi-e vânt
În ramuri verzi de gând,
Mi-e ceaţă
Când se face dimineaţă,
Mi-e frig
Întotdeauna când te strig.

Mi-s nori
Peste grădinile cu flori,
Mi-s ploi
Uitate între noi,
Mi-e brumă
Peste dragostea din urmă,
Mi-e frig
Întotdeauna când te strig.

Şi-apoi vin şi geruri şi zăpezi vinovate,
Şi toate ce-au fost vor fi iarăşi uitate,
Şi somnul se-aşterne atât de deplin,
Şi gustul tău galben aduce-a pelin,
Şi când mă trezesc cu tine în gând
Mi-e noapte, mi-e ceaţă, mi-s ploi, nori şi vânt.
(2005)

Altă lege

Ne-a adunat, o vreme, întâmplarea,
Am fost alături, fire de nisip,
Aduse de un val la ţărm din marea
În care ne-am pierdut după un timp.

Am cunoscut iuburea împreună,
Ne-am afundat în ea cu tot ce-am fost
Şi poate am visat o zână bună
Ce-a spus că unul fără altul n-avem rost.

Şi ne-am lăsat în stăpânirea firii,
Ne-am prins de suflete cârcei,
Ca, împletindu-se-ntre ei, iubirii
Să-i dea, pe veşnicie, un temei.

Şi a venit, apoi, o altă lege
Care, din calea noastra, a făcut
Două cărări să se dezlege,
Iar marea ne-a-nghiţit cu-al ei tumult.
(2000)