De unde vin norii, de unde seninul?

― Bunică, de unde vin norii?
― Da' tu nu vezi? De după dealu' morii.
― Da' după deal, de unde vin?
― Vin de la munte, Cătălin!
― Şi muntele din ce îi face?
Are cumva vreo carapace
plină cu apă-nfierbântată
să iasă aburii grămadă?
― Măi Cătăline, tu ce vrei?
Citeşte basmele cu zmei
şi lasă-mă în pace azi...
Nu te sui, că ai să cazi!
Nu vezi c-abia se ţine gardul?
Am treabă multă. Nu-mi văd capul,
bunica bombăneşte-n şoaptă
şi se îndreaptă către poartă
să prindă ţâncul care pică
într-un genunchi şi se ridică.
― Văd că nu ştii nimic de nori...
Spune-mi atunci, de câte ori
e cer senin din zare-n zare,
seninul tot de unde-apare?
― Vezi, zice bunica încurcată
şi-şi scarpină basmaua roată,
seninul e, doar norii vin
şi îl astupă, Cătălin.
― Adică e mereu senin?
― Da, maică, e şi-atunci când nu-i.
Stă doar deasupra norului.


Bunica-i cât i-e amintirea,
iar Cătălin e-n toată firea.
Privşte norii şi seninul,
le caută adâncul, plinul.
Nu mai întreabă în ce zare
au început sau sub ce soare,
nu mai întreabă fiindcă ştie
sămânţa lumii cum îmbie
mereu cu-albastrul unui zbor
închis în coaja unui nor,
nu mai întreabă fiindcă n-are
cin' să-i răspundă la-ntrebare
de când pe după dealu' morii
bunica-i miezul blând al florii
ieşită dintr-un pumn de lut,
sfârşit şi totuşi început,
aşa cum şi cuvântul ei
aprinde-acum alte scântei
când o ascultă  iar în gând.
Şi gândul creşte adunând
senin şi nori, trecut şi dor
inimă seacă şi izvor.
Seninul e cu el mereu,
ori astupat de un nor greu,
ori înşirat din zare-n zare...
răspuns peren la întrebare.
(2015)

De unde le vin norii
şi seninul de unde le vine
spun visătorii
din tabel. Invitat e oricine.

O sămânţă de senin

Rătăcită în iubire şi cu sufletul morişcă
îl aştept şi el nu vine. Nu se mişcă

nicio linie pe chipu-i când mi-aruncă o privire
de oţel plin de rugină care-mi soarbe-un strop de viaţă
şi-un surâs pierdut şi-ambiguu ca o ştire
într-un colţ de ziar local fără nicio importanţă.

Mi s-a încăpăţânat inima să îl păstreze
şi de-atunci mi-s nopţile vii şi treze.

Număr stea cu stea pe cer şi le leg de cornul lunii,
cerul trist a îngheţat în tăcere nemişcată,
stelele nu cad, nu urcă, pier în marginea genunii.
N-are să mai fie plină luna, parcă, niciodată.

Îmi îngheaţă, uneori, inima de-atâta teamă
că nicicând alesul meu nu mă cere, nu mă cheamă.

Se-ntinde-n marmorare gheaţa până-n vârf de deget,
mă străbat fiori şi şuier de vânt rece,
suflu aburit în pumni fără preget,
Mă-nspăimânt că de iubire inima are să-mi sece.

Eram un fugar vânând clipa mea de fericire
în privirea-i de oţel, în surâsul ca o ştire

dintr-un ziar local, pierdut pe o bancă într-o gară.
Alergam pe-un drum cu curbe ce duceau doar într-o parte,
nu se închidea un cerc. O spirala îmi coboară
în adâncul meu de suflet prea adânc şi prea departe.

Într-un colţ nebănuit, printr-o uşă în destin
am zărit în întuneric o sămânţă de senin,

o sămânţă de albastru cu parfum de fericire.
Juca v-aţi ascunselea cu o stea şi luna plină
prin pădurea mea cu visuri risipite de iubire.
Am pândit-o şi-aş fi prins-o, să mă umplu de lumină.

Nu m-am îndurat s-o-nchid în pumnul cu întuneric
ca să nu îşi stingă raza de albastru nou, feeric.

Am mai urmărit-o încă. Sufletul mi-l împânzeşte
strecurându-se prin umbre ca o ciută speriată
aşeptând să bag de seamă că îmi e şi încolţeşte
numai dacă înţeleg că o am mereu pe toată.
(2015)

S-au legat douăşpe (sic!) vorbe cu-amintiri de niciodată
sau cu gândul altui suflet tânăr şi sfios de fată.
Le-am legat şi eu pe ele, nu de cornul nou al lunii,
ci la Eddie în tabelul cu duzina săptămânii.

Umbra unei iubiri

Ai găsit iubirea perfectă?
Dacă-mi spui da, poate-ai trăit prea puţin,
poate că timpul încă nu îşi reflectă
umbrele lungi cu alură de spin.

Dacă-mi spui nu, atunci ştiu c-ai visat-o:
oprind timpul în loc sau în galop de secunde,
andante-ori allegro şi apassionato,
mângâieri şi cuvinte în ecouri, în unde.

În căuşul de palme îţi stătea ca în cufăr
inima caldă potrivită exact
pe degete blânde ca petale de nufăr
ce-au lăsat semn târziu, o pecete de pact.

Un cuvânt îţi era nerostit jumătate.
Celălalt îl prindea de un gând nenăscut,
ce visai împlinea şi dorinţa în fapte
ţi-o-ntrupa înainte de a o fi avut.

Începeai dintr-o margine a celui iubit,
te sfârşeai unde-avea trupul său început.
Trup şi suflet apoi vi s-au prea împletit
şi de-ales înapoi nu puteaţi, să fi vrut.

E mai greu de uitat când a fost o iubire
perfectă aproape, aproape-mplinită
ce-a sădit o sămânţă de sublim, dând de ştire
c-ar putea, că ar fi, c-ar luci nesfârşită,

o iubire pierdută un pic prea devreme,
înainte de nor, înainte de rană,
o iubire păstrată în suflet prin vreme,
să-i ţină de sete, să-i ţină de hrană.

Iubirea aceea s-a întins ca o umbră
pe iubirile toate ce-au urmat mai târziu
şi, oricât o alungi, parcă tot îţi mai umblă
ca ispita prin sângele iute şi viu...
(2015)

Ce iubiri îşi aruncă umbra şi unde
aflaţi din tabel în două secunde,
cât se-ncarcă o pagină, apoi să citiţi
ia un pic mai mult, dar e bine să ştiţi
că nu-i timp pierdut şi veţi câştiga
un zâmbet, o lacrimă, o rază de stea...

Un vis n-a vrut să moară

Motto: "Le-am supravieţuit visurilor mele. A fost mai simplu să le las să moară, (...) deşi ştiam să le resuscitez." - Ana-Veronica Mircea

Mai am un vis care nu vrea să moară,
oricât de rar îl ud la rădăcină.
Cu încăpăţânare când dulce, când amară,
îşi trage seva albastră din lumină.

Aveam la început vreo zece visuri
şi le-am hrănit un timp cu sfâşieri de suflet.
Inima nu se-mpuţina, nu se scurgea-n abisuri,
ci-mbogăţea secunda cu un ecou de cuget.

Pe câteva le-am părăsit uitate-n câte-o gară.
Trenul nu mă-ncăpea cu aripile toate
şi le-am lăsat în sunet de tobe şi fanfară
acolo, pe peron, din umeri retezate.

Ca o păpuşă prinsă-n sfori de-un păpuşar nătâng
dansam pe-o muzică străină de mine şi de vis.
Piciorul drept mi-era asemeni celui stâng,
se-mpiedica mereu de sensul interzis.

Mă căutau la telefon dorinţele pierdute.
Le răspundeam sumar şi rece cu glasul înnodat
de hohote de plâns înnăbuşite-n multe
tăceri usturătoare în care m-am uitat.

Spirala cobora mai mult decât să urce
şi-ntr-un moment îmi adunam zdrenţele destrămate
ca un pribeag prin viaţă orbit, un fur ce
trăia frânturi de visuri atent desperecheate.

O tristă resemnare pe-altarul întâmplării
se cuibărise-n mine ca un sfârşit de eră,
dar mi s-a oglindit în ochi semnul mirării
când am văzut în plete cât sunt de efemeră.

Apoi l-am regăsit, ascuns într-un cotlon,
visul acela ce nu a vrut să moară.
Purta fundiţe-n păr, încă juca şotron
şi-n inimă-i vibrau strunele de vioară.

L-am strâns la piept cu drag şi de atunci trăiesc
fără de sfori şi-mi cânt singură partitura.
Clipele curg albastru şi-atâta de firesc,
croindu-i vremii altfel tiparul şi măsura.
(2015)

Duzina de cuvinte s-a potrivit mănuşă
pe gândul răsărit din vorba tuşei Vero.
Deschideţi cu curaj la Eddie înc-o uşă
în lumea asta scrisă din unu şi din zero.

Şi mi-e de noi? Şi mi-e de mine...

"Şi mi-e de noi, şi mi-e de tine"
în noaptea de april plină de stele
în care mai ţin minte bine
cum ne dansau nebune iele
prin sânge-n triluri de privighetoare
desperecheate sub argintul lunii
şi roua lăcrima sub tălpile uşoare
şi-o frământam şi noi tot ca nebunii.

"Şi mi-e de noi, şi mi-e de tine"
în noaptea de april cu cerul negru
în care-ai dispărut ca o himeră
cu mersul apăsat, alegru,
rostogolindu-mă în altă eră
în care-au amuţit privighetori
desperecheate de atâta umbră
şi roua curge pe obraz din nori
şi lasă urmă-adâncă lângă urmă.

Şi mi-e de noi? Şi mi-e de mine
în noaptea de april târzie
cu luna secerând un colţ de cer
în care te-am topit ca pe-o stafie
şi-am înţeles că mi-ai fost efemer,
un vis, o-nchipuire fără nume.
M-am învelit în trilul de privighetori
călătorind o viaţă şi o lume
din noaptea de april în zori.
(2015)

Din noaptea de april în zori.

Stare de spirit

Iarba verde de mătase
unduieşte-n adiere
şi ieşim zâmbind din case
cu plăcere,
şi bătrâni cu cârja-n mână,
şi părinţii cu căruţ,
iar plimbarea nu se-amână
vreun picuţ.

Ne-mbătăm privind la muguri
şi visăm la liliac,
la caise şi la struguri
pe arac.
Ne îndeamnă-o buburuză
către cine ni-i sortit
şi plecăm fără vreo scuză
în peţit.

Ne trezim din reverie
când privim spre inelar.
Cu un pix pe o hârtie,
la notar
sau cum s-o numi acela,
am semnat şi am spus da,
dar azi mintea dusă e la
altceva.

Facem prin cartier o roată
şi ne-am rătăci, dar ştiu
paşii drumul şi ne poartă
grijuliu
înapoi la noi acasă
să ne odihnim puţin,
să ne aşezăm la masă
şi la vin,

să ciocnim câte-un pahar
şi câte un ou vopsit,
să mâncăm miel cu mărar
bine fript,
cozonac cu nuci şi mac,
păşti cu brânză şi smântână
şi apoi iar cozonac,
o fărâmă.

Până terminăm e noapte
şi aprindem o făclie
să vedem câte bucate
-n farfurie
ne-au rămas, că vinul curge
ca izvorul nesecat
şi ne temem că n-ajunge
de-mbătat.

Dar e numai o părere
că a doua zi, de zor,
căutăm de-aşa durere
un antiinflamator
şi n-ajunge un flacon,
chiar de ne-a ajuns licoarea
după noul etalon:
cumpătarea.
(2015)

Vă îndemn la cumpătare
când e vorba de bucate
şi de-alcoolica licoare,
dar, din toate,
la duzina de cuvinte
(asemeni, la provocare,)
nu fiţi cumpătaţi, vă rog.
Revărsaţi gând viu din minte
cu noroc.

Zburătorii

Un demon trist, neînţeles
s-a-ndrăgostit fără speranţă
şi-ar prinde-n braţe ce-a ales,
dar frica-l ţine la distanţă.
I-aşa de teamă să nu piardă
în teamă pe cine iubeşte
c-ar prefera de dor să ardă
cât inima-i pe drag păzeşte.

Dar zburătorii vin şi pleacă...
Dacă îi legi de tine nu-s
tot zburători, că li s-a dus
misterul şi în van le seacă
dorul de zare şi-ntuneric.
Dar când mai trec, aşa, himeric,
fură un fulg din zborul lor
şi te-nfăşoară ca-n fuior
în clipa lor de-avânt, albastră
când umbre-ţi vin pe la fereastră.

Iubirea e mai pământeană -
din iute zbatere de geană,
din lutul frământat arzând,
din dar de suflet fremătând
şi sete de-a primi 'napoi
ca să faci unul unde-s doi.

Şi nu te dărui pe cântar,
şi nu aduni ca un avar,
dar ca să îţi păstrezi iubire
nu-i de ajuns o risipire,
nu-i de ajuns un singur zbor
şi nu-i nici cel mai aprig dor
ori foc aprins din zare-n zare.
Opinci legate de  picioare
cu şnur de fier şi tălpi de-oţel
se rod pe drumul spre castel
unde te-aşteptă fericirea.
Drumu-i un labirint prelung
şi numai cei mai bravi ajung
până la capăt cu iubirea...
(2015)

Ironia sorţii

Şi-a făcut asigurare de viaţă,
sărmana paiaţă,
fără să se gândescă la urmări.
Trăieşte după pofta inimii, cutreieră cărări
interzise altor muritori,
ba chiar ar zbura şi printre nori
fiindcă e asigurat ca un alpinist
sau ca un acrobat artist...

Necazul e că asigurarea lui are valoare
numai în cazul în care el moare...
(2015)

Noapte de aprilie

Din stele curge
tril de privighetoare
pe şoapta zării.
(2015)

Nopţi înstelate
de cuvinte aprinse
topesc tăcerea.

Clepsidra mi-e stricată

Nu-i numai alb şi nu e numai negru,
nu-i om doar mincinos şi nici complet integru,
nu e nimica bun în care să nu plângi
şi nici un rău din care surâs să nu răsfrângi.
De ce să fie rău? De ce să fie bine?
Statornic nici pământul nu poate a ne ţine...
Îl doare ba o coastă, ba îşi mai sapă vale
şi tremură legându-se cu Ecuator la şale.
Nici gândul nu-i statornic, îndeamnă la schimbare.
E teafăr câteodată şi câteodată doare.
Cuvântul e ca gândul şi-ar fi frumos să fie
măcar adevărat, de nu e pe vecie...
Dacă a fost în el pelin vreodată,
l-am smuls şi l-am uscat, l-am aruncat din casă.
Acum adun arome dulci-amărui ce-mbată,
beţie din aceea înaltă şi pufoasă,
nor alb strălucitor de-atâta pace
câtă culeg din zâmbete alese pe sprânceană
şi-apoi le pun seninul cu mine să mă-mpace,
cu lumea, cu trecutul, cu ce s-a scurs pe geană
şi strâng din roua vremii atent în buzunar,
clipe ce le-aş păstra pentru o altă dată,
dar cum să le opresc la mine n-am habar…
Cine-i să mă înveţe? Clepsidra mi-e stricată.
(2015)

În cercu(i)ri

Ieşim din cercuri, dar din care?
Că sunt atât de multe şi diverse
şi unele din ele se întrepătrund.
De-aceea că nu e ieşire ni se pare.
Chiar dacă marginile le-ar fi şterse
tot n-aş putea să mă ascund
de cercul din trecut, de cele viitoare...

Şi-apoi depinde din ce punct priveşti
şi din ce unghi desfereci perspectiva,
căci dintr-o parte orizontu-i mai rotund,
din alta culmi muntoase îl ascund
şi-un arc de cerc întins din el lipsi-va
ca o eclipsă-n care oglindeşti
o nerostire ca final al unei vechi poveşti

Cercul cuprinde-n el şi zămisliri
chiar dacă e-o rotire nesfârşită,
puncte perfect rotunde de vedere
care ar trebui atinse-n şerpuiri
ca să mai afli încă o părere
despre ce eşti şi-apoi să nu te miri
când ţi se face strâmt căci alţii văd himere
pe unde umbli cu desaga peticită
de-atât trecut, de-atâtea amintiri.

Poate că cercul s-ar deschide mai uşor
şi cu mai multe rotunjimi incluse,
tangente, intersecţii sau planuri suprapuse,
dacă că n-au toate punctele un scor
şi unghiurile de vedere nu-s obtuze
ori curbele aleatorii nu-s reduse
la capete pătrate sau umbre în decor.
(2015)

Un moment de reculegere

Nu dăm telefon la salvare
pentru fiecare
fluture care moare,
nici pentru floare,
nici pentru înfiorare.
Nu purtăm nici măcar
doliu la vedere.
Poate că-l ascundem amar,
şi-n zgomotul lumii rostogolit
peste noi păstrăm o secundă de tăcere
după ce fluturii ne-au părăsit.
(2015)

Ce-i omul?

Ce-i omul când nu ştie
că lanţul poate să îl rupă?
Omul pe lanţ şi-n urmă să erupă,
lanţul pe om şi om să nu mai fie...

Ce-i omul lipsit de hotărâre
sau când alegerile-i sunt facile
şi făr-un ideal în zarea unei zile?
Autocondamnat la silnică târâre...

Şi ce e omul când cutează
să rupă lanţul, chiar dacă taie-n carne,
şi să renunţe la coaja de pâine ori la haine
cu inima deschisă şi vitează,
decât un visător ce scrie viitorul
cu gândul, cu cuvântul, cu fapta şi cu dorul?
(2015)