O sămânţă de senin

Rătăcită în iubire şi cu sufletul morişcă
îl aştept şi el nu vine. Nu se mişcă

nicio linie pe chipu-i când mi-aruncă o privire
de oţel plin de rugină care-mi soarbe-un strop de viaţă
şi-un surâs pierdut şi-ambiguu ca o ştire
într-un colţ de ziar local fără nicio importanţă.

Mi s-a încăpăţânat inima să îl păstreze
şi de-atunci mi-s nopţile vii şi treze.

Număr stea cu stea pe cer şi le leg de cornul lunii,
cerul trist a îngheţat în tăcere nemişcată,
stelele nu cad, nu urcă, pier în marginea genunii.
N-are să mai fie plină luna, parcă, niciodată.

Îmi îngheaţă, uneori, inima de-atâta teamă
că nicicând alesul meu nu mă cere, nu mă cheamă.

Se-ntinde-n marmorare gheaţa până-n vârf de deget,
mă străbat fiori şi şuier de vânt rece,
suflu aburit în pumni fără preget,
Mă-nspăimânt că de iubire inima are să-mi sece.

Eram un fugar vânând clipa mea de fericire
în privirea-i de oţel, în surâsul ca o ştire

dintr-un ziar local, pierdut pe o bancă într-o gară.
Alergam pe-un drum cu curbe ce duceau doar într-o parte,
nu se închidea un cerc. O spirala îmi coboară
în adâncul meu de suflet prea adânc şi prea departe.

Într-un colţ nebănuit, printr-o uşă în destin
am zărit în întuneric o sămânţă de senin,

o sămânţă de albastru cu parfum de fericire.
Juca v-aţi ascunselea cu o stea şi luna plină
prin pădurea mea cu visuri risipite de iubire.
Am pândit-o şi-aş fi prins-o, să mă umplu de lumină.

Nu m-am îndurat s-o-nchid în pumnul cu întuneric
ca să nu îşi stingă raza de albastru nou, feeric.

Am mai urmărit-o încă. Sufletul mi-l împânzeşte
strecurându-se prin umbre ca o ciută speriată
aşeptând să bag de seamă că îmi e şi încolţeşte
numai dacă înţeleg că o am mereu pe toată.
(2015)

S-au legat douăşpe (sic!) vorbe cu-amintiri de niciodată
sau cu gândul altui suflet tânăr şi sfios de fată.
Le-am legat şi eu pe ele, nu de cornul nou al lunii,
ci la Eddie în tabelul cu duzina săptămânii.