sâmbătă, 19 octombrie 2013

O posibilă poveste

"Un vârf de lance, un con dur,
Pieptul i l-a străpuns cu ură;
Chipul slăvit de trubadur,
Mort, e sluţit de-o tăietură..."
(Ana-Veronica Mircea - Con dur, conduri, trăsură – fragment dintr-o poveste [încă] nescrisă)




Un trubadur venea în noapte cu trăsura
de unde harul şi nevoia l-au purtat.
Nimic nu prevestise-ncurcătura
în care-a nimerit nevinovat.

Un cavaler din cei ce petreceau la masă,
aprins de vinul negru din pahar,
îndrăgostit de arătarea cea sfioasă,
dorind să-i cânte, dar cu voce de măgar

s-a supărat pe trubadurul care
a încercat să dreagă busuiocul
acoperind cu vocea-i uimitoare
glasul cel fals care stârnea doar... şocul.

În consecinţă, o impresie greşită
s-a cuibărit în mintea ei şi-a prins,
cântul de trubadur a dus-o în ispită
şi către cavaler surâsu-i s-a deschis.

Dar când, sedusă de muzica senină,
apropiindu-se l-a auzit pe cavalerul adorat,
în sufletu-i curat iertare pentru vină:
pentru-amăgire şi minciună iertare n-a aflat.

A fost motiv de vrajbă şi încrâncenare
pe care trubadurul nu l-a înţeles,
cum nu a priceput setea de răzbunare
a cavalerului zălud, deşi din neam ales.

Oribil accident în miez de noapte
pus mai târziu în seama unor hoţi,
cu toate că umblau prin lume şoapte
şi adevărul îl ştiau cam toţi:

C-"un vârf de lance, un con dur,
pieptul i l-a străpuns cu ură;
chipul slăvit de trubadur,
mort, e sluţit de-o tăietură…"


Cu mintea otrăvită de vinul rubiniu
şi-n inimă-i c-un toxic curgând, venin de şarpe,
un cavaler a isprăvit un cântec viu,
un suflet istovit vibrând pe harpe.

Un pictor a surprins o poză:
faţada unui elegant palat,
sub o arcadă înflorise-o roză
şi doamna din palat a rupt-o şi-a plecat.

Alături cavalerul îmbătrânit devreme,
cu capul între palme şi ochi încercănaţi,
şi bântuit de stafii şi de târzii blesteme
îşi amorţise cugetul în aburi distilaţi.

În ochii ei umbriţi era melancolie
şi amintirea trubadurului îi răsărea
la orice sunet, la orice melodie
ce îi curgea prin inimă şi i-o îngreuna.

În ochii ei umbriţi n-a fost nicicând iertare
şi nici iubire nu a fost vreodată...
Cu trandafirul în mâna ca un boboc de floare
s-a aplecat peste-un mormânt... cu inima curată.
(2013)

În timp ce căutam pe google un condur,
şi am găsit şi unul care mă ameţeşte,
trăsura unui rege a apărut în jur
din blogul Tuşei Vero cu miezul de poveste.

Era acolo loc de agăţat cuvinte
pe care psi le-a hotărât pentru duzină,
aşa că iarăşi nu-mi asum vreo vină
că m-am lăsat sedusă cu inimă şi minte.

12 comentarii :

  1. Vină ai doar pentru povestea ta frumoasă,
    În care rimelor le eşti crăiasă :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar ştiu că dacă ai fi scris în locul meu,
      povestea ar fi încântat şi-un zeu.
      Eu rimele le rânduiesc precum crăiasa,
      tu în ficţiune eşti împărăteasa. :D

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Aş da timpul înapoi să-mi mai ia din bătături
      ca să pot umbla, dansa, încălţată în conduri... :D

      Ștergere
  3. Intotdeauna trubadurii ajung victime, poate pentru ca sunt sensibili si masculii au tendinta de a-i minimaliza, de a-i lovi, de a-i indeparta de femeile care se lasa vrajite de o voce calda, de un zambet inocent. ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sau femeile ajung victime, în oricare din variante? ;)

      Ștergere
  4. Povestea e frumoasa
    Condurul e divin
    Cand trubadurul canta
    Cu glasul lui sublim :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa gândesc şi eu,
      afonă cum mă ştiu.
      De mi-ar cânta mereu,
      povestea să mi-o scriu! :)

      Ștergere
  5. Sunt inca sub vraja acestor versuri. Minunate.

    RăspundețiȘtergere
  6. Povestea ta în versuri e și mai fermecată decât condurul :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ba conduru-i fermecat,
      că nu se lasă purtat. :)

      Mulţumesc, Simona!

      Ștergere